Bogdan Mateciuc
Parabola fiului risipitor este una dintre cele mai cunoscute și mai comentate pagini ale Evangheliei. De obicei, atenția cade asupra plecării fiului, asupra păcatului său, asupra întoarcerii și asupra iertării oferite de tată. Toate acestea sunt importante. Totuși, în centrul narațiunii există un moment care pare să susțină întreaga poveste și fără de care nimic din ceea ce urmează nu ar fi posibil.
Nu este momentul plecării. Nu este nici măcar momentul întoarcerii. Este momentul în care Evanghelia spune: „Dar, venindu-și în sine, a zis...” (Luca 15:17).
Abia după acest moment fiul se ridică și pornește spre casă. Abia după acest moment își formulează mărturisirea. Abia după acest moment poate avea loc întâlnirea cu tatăl.
Această ordine este esențială. Fiul nu se întoarce la tată pentru a veni la sine. Mai întâi vine la sine și tocmai de aceea se întoarce la tată.
Parabola sugerează astfel că adevărata problemă a fiului nu era, în primul rând, faptul că se afla într-o țară îndepărtată. Problema era că nu ajunsese încă la sine însuși.
Ce spune textul grec
Majoritatea traducerilor românești redau „și-a venit în fire”. Traducerea ortodoxă redă „venindu-și în sine”, o formulare mai ciudată dar care, vom vedea, e mai potrivită. Celelalte traduceri sunt și ele bune până la un punct, dar pierd o nuanță extrem de importantă.
Textul grec spune: εἰς ἑαυτὸν δὲ ἐλθὼν (eis eauton de elthon). Literal: „venind la sine însuși”.
Textul nu vorbește explicit despre o re-venire. Nu spune că fiul s-a întors la sine. Nu spune că și-a recuperat sinele. Nu spune că și-a amintit cine era. Spune doar că a venit la sine.
Formularea este surprinzătoare. Ea lasă deschisă posibilitatea că fiul nu recupera pur și simplu ceva pierdut, ci ajungea pentru prima dată la ceva ce nu cunoscuse niciodată pe deplin.
Această nuanță schimbă profund modul în care privim întreaga parabolă.
Celelalte traduceri pierd aici, pentru că ele implică întoarcerea la o stare anterioară.
Unde era fiul înainte de a veni la sine?
Aceasta este întrebarea pe care textul pare să o provoace în mod natural.
Dacă fiul a venit la sine însuși, unde era înainte?
La nivel exterior, răspunsul este simplu: se afla într-o țară îndepărtată. Dar parabola pare să vorbească despre o distanță mai profundă decât cea geografică.
Fiul era departe de sine. Trăia în afara centrului propriei existențe. Își investise întreaga identitate în lucruri exterioare: în avere, în moștenire, în libertatea pe care și-o imagina, în plăceri, în posibilitatea de a-și construi singur viața.
Tot ceea ce era devenise dependent de ceea ce poseda și experimenta.
În limbajul spiritualității ortodoxe, am putea spune că nous-ul său era complet risipit în exterior. Tânărul nu locuia în sine. Nu trăia din adevărul despre sine. Trăia din imaginile pe care și le construise despre sine.
Poate că aceasta este una dintre cele mai profunde definiții ale păcatului: nu doar încălcarea unei porunci, ci înstrăinarea de propria identitate.
Locuia lângă tată, dar nu se cunoștea pe sine
Există tendința de a presupune că fiul cunoștea deja adevărul și pur și simplu s-a îndepărtat de el.
Parabola nu spune însă nicăieri acest lucru. Mai mult, tot comportamentul său sugerează contrariul.
El știa ce dorește. Dar nu știa cine este. El știa că vrea libertate. Dar nu știa ce este libertatea. El știa că vrea moștenirea. Dar nu înțelegea ce reprezintă ea. El știa că vrea să trăiască după propriile reguli. Dar nu înțelegea ce înseamnă să fii fiu.
Cu alte cuvinte, este foarte posibil ca nici măcar în casa tatălui să nu fi ajuns vreodată cu adevărat la sine.
Trăia lângă tată. Dar nu se cunoștea încă pe sine. Nu pentru că tatăl l-ar fi împiedicat. Nu pentru că apropierea de tată ar fi fost un obstacol. Ci pentru că nu înțelesese încă ceea ce avea.
Poți trăi într-un adevăr fără să-l înțelegi. Poți locui într-o binecuvântare fără să-i cunoști valoarea. Poți fi fiu fără să înțelegi ce înseamnă să fii fiu.
Plecarea ca experiență de dezgolire
Plecarea este, fără îndoială, o cădere. Dar în cazul fiului risipitor ea devine și începutul unui proces de dezgolire.
Mai întâi pierde averea. Apoi pierde siguranța. Apoi pierde statutul. Apoi pierde prietenii. Apoi pierde demnitatea. Apoi pierde până și iluzia controlului asupra propriei vieți.
Fiecare pierdere distruge câte o definiție falsă a sinelui. Este ca și cum toate măștile sale sunt smulse una câte una.
Toate identitățile exterioare dispar. Toate certitudinile se prăbușesc. Toate iluziile se destramă. Până când nu mai rămâne aproape nimic. Și tocmai atunci Evanghelia spune: „Venind la sine însuși...”
Momentul este extraordinar. Nu atunci când avea totul. Nu atunci când era prosper. Nu atunci când era admirat. Ci atunci când nu mai avea aproape nimic.
O călătorie inițiatică, dar nu obligatorie
Plecarea fiului poate fi înțeleasă ca o călătorie inițiatică. Nu în sens romantic. Nu în sensul că păcatul ar fi necesar. Nu în sensul că despărțirea de Dumnezeu ar fi recomandabilă.
Mulți pleacă și nu se mai întorc niciodată. Mulți se pierd definitiv. Prin urmare, plecarea nu este bună în sine. Dar în cazul acestui fiu, ea devine contextul în care are loc o descoperire imposibilă înainte. Ea devine acel ocol existențial prin care ajunge la adevăr.
Nu era singura cale posibilă. Dar a fost calea concretă prin care el a ajuns la sine.
Ce descoperă când vine la sine?
Aici apare marele paradox al parabolei.
Ajungând la sine, fiul nu descoperă independența. Nu descoperă autosuficiența. Nu descoperă autonomia absolută. Descoperă relația. Mai exact, descoperă relația cu tatăl.
Acesta este poate cel mai profund lucru pe care îl spune parabola.
Fiul ajunge la sine și descoperă simultan cine este tatăl.
Cele două descoperiri nu pot fi separate. În clipa în care vede adevărul despre sine, vede și adevărul despre tată. Înțelege că relația cu tatăl nu era o limitare. Nu era o închisoare. Nu era o restricție. Era mediul firesc al existenței sale.
Descoperirea adevăratei identități
Fiul știa deja că are un tată. Dar nu înțelegea ce înseamnă să fie fiu. Aceasta este diferența esențială.
Poți cunoaște un fapt fără să-i înțelegi sensul. Poți avea o relație fără să-i înțelegi profunzimea. Poți locui într-o casă fără să înțelegi ce înseamnă să fii acasă.
Până atunci, identitatea sa era construită pe avere, posibilități și vise. Acum descoperă că identitatea sa este mai profundă decât toate acestea. Nu este definit de ceea ce posedă. Nu este definit de ceea ce consumă. Nu este definit de ceea ce realizează. Este definit de ceea ce este.
Iar ceea ce este poate fi exprimat printr-un singur cuvânt: fiu.
Nous-ul și venirea la sine
În teologia ortodoxă există un concept care poate lumina această experiență. Este vorba despre nous (νοῦς). Nous-ul nu este simpla rațiune și nici intelectul discursiv.
Părinții Bisericii îl descriu ca pe ochiul sufletului, facultatea prin care omul percepe adevărul spiritual.
După cădere, nous-ul devine risipit. Se împrăștie în preocupări, dorințe, imagini și pasiuni. Omul nu mai locuiește în centrul propriei ființe. Trăiește în afară. În lucruri. În dorințe. În fantasme.
Din această perspectivă, momentul venirii la sine poate fi înțeles ca o adunare a omului din împrăștierea sa.
Fiul încetează să mai fie dispersat în toate lucrurile exterioare și începe să vadă realitatea. Îl vede pe tată. Se vede pe sine. Vede adevărul.
Nu revine la ceea ce era
O altă observație importantă este că fiul nu revine la starea anterioară.
Omul care pleacă și omul care se întoarce nu sunt aceeași persoană. Cel care pleacă este convins că moștenirea este mai importantă decât tatăl. Cel care se întoarce știe că tatăl este mai important decât moștenirea. Cel care pleacă revendică. Cel care se întoarce primește. Cel care pleacă cere. Cel care se întoarce mulțumește.
Nu asistăm la o simplă întoarcere. Asistăm la o transformare. Fiul nu revine la ceea ce era. Devine altceva. Și tocmai acest om nou se întoarce la tată.
Paralela cu tânărul bogat
În Evanghelii există un alt om invitat să treacă printr-o transformare asemănătoare. Tânărul bogat.
Iisus îi spune: „Vinde toate câte ai și urmează-Mi.”
Aceasta nu este doar o cerință economică. Este o invitație la moartea unei identități construite pe avere. Este invitația de a pierde tot ceea ce credea că îl definește.
Exact ceea ce se întâmplă, fără voie, cu fiul risipitor. Diferența este că tânărul bogat refuză. Pleacă întristat. Fiul risipitor acceptă până la capăt prăbușirea vechiului său sine. Iar din această prăbușire se naște omul nou.
Ce îi lipsește fiului cel mare
În acest context, fiul cel mare devine extrem de interesant.
El nu este doar gelos. Nu este doar supărat.
Problema sa este mai profundă. Lui îi lipsește experiența venirii la sine. Nu și-a pierdut averea. Nu și-a pierdut statutul. Nu și-a pierdut certitudinile. Nu a fost obligat să se întrebe cine este atunci când toate acestea dispar. De aceea continuă să se definească prin merit.
„De atâția ani îți slujesc.”
Aceasta este identitatea pe care și-o afirmă. Nu spune: „Sunt fiul tău.” Spune: „Îți slujesc.”
În mod paradoxal, cel care a rămas permanent în casă pare să nu fi înțeles încă pe deplin ce înseamnă să fie fiu.
Ce are acum fiul cel mic și îi lipsește fiului cel mare
După experiența plecării, fiul mai mic dobândește ceva ce nu poate fi moștenit și nici câștigat. Dobândește libertatea celui care nu mai trebuie să demonstreze nimic. Nu se mai definește prin avere. Nu se mai definește prin succes. Nu se mai definește prin performanță. Nu se mai definește prin merit.
Fiul cel mare încă ține socoteala. Fiul cel mic a încetat să mai calculeze. Fiul cel mare încă negociază. Fiul cel mic doar primește. Fiul cel mare încă așteaptă răsplata. Fiul cel mic a descoperit darul.
Poate tocmai de aceea parabola se încheie fără să ne spună dacă fiul cel mare intră la ospăț. Povestea lui rămâne neterminată. El trebuie încă să ajungă la sine.
Încheiere
Momentul decisiv al parabolei nu este întoarcerea acasă. Momentul decisiv este venirea la sine.
Expresia greacă folosită de Evanghelie nu vorbește neapărat despre recuperarea unei identități pierdute, ci despre întâlnirea cu adevărul propriei existențe.
Fiul locuise lângă tată fără să înțeleagă pe deplin ce înseamnă să fie fiu. Abia după ce pierde tot ceea ce credea că îl definește ajunge la sine însuși. Și tocmai atunci descoperă simultan două adevăruri inseparabile.
Cine este el. Și cine este tatăl.
În lumina parabolei, omul nu se găsește pe sine departe de tată, dar nici nu ajunge automat la sine doar pentru că se află lângă tată. El ajunge la sine în momentul în care vede adevărul despre propria existență. Iar adevărul pe care îl descoperă nu este acela al unui individ autonom și autosuficient, ci al unui fiu.
De aceea, venirea la sine și întoarcerea la tată sunt două momente distincte, dar inseparabile. A doua o urmează inevitabil pe prima.
Fiul se ridică și pornește spre casă deoarece, în sfârșit, a ajuns acolo unde nu fusese niciodată cu adevărat înainte: la sine însuși.
Acasă Credința noastră Apologetică Sectologie Editoriale Magazin istoric