Bogdan Mateciuc
După dispariția vechii ordini politice românești, la sfârșitul anilor 1940, o parte importantă a elitei politice, diplomatice, militare și intelectuale a României s-a aflat în Occident. Unii se găseau deja acolo, în misiuni diplomatice sau călătorii și au ales să nu se mai întoarcă. Alții au părăsit clandestin țara în anii următori. Între ei se aflau foști miniștri, diplomați, ofițeri, membri ai partidelor istorice, ziariști, oameni de cultură și susținători ai monarhiei.
Ei nu au format însă o comunitate omogenă. Nu exista o singură „Românie din exil”, ci mai multe Românii politice, care concurau uneori între ele pentru dreptul de a vorbi în numele țării.
Unii considerau că regele Mihai și instituția monarhică reprezentau continuitatea legitimă a statului român. Alții puneau accentul pe partidele istorice și pe revenirea la regimul democratic interbelic. Existau republicani, monarhiști, țărăniști, liberali, foști diplomați care nu doreau să se identifice complet cu niciuna dintre tabere și, mai târziu, generații noi de emigranți care priveau altfel problema României.
Toți aveau însă un obiectiv comun: Occidentul trebuia convins că România de dincolo de Cortina de Fier nu era identică cu regimul care o conducea.
Aceasta a fost, în esență, marea operă politică a exilului românesc. Fără teritoriu, fără armată și fără recunoaștere diplomatică deplină, exilații au încercat să creeze ceea ce am putea numi o „Românie politică în afara României”.
Au înființat comitete, organizații și partide în exil. Au publicat ziare și reviste. Au redactat memorii pentru guverne occidentale și organizații internaționale. Au colaborat cu alte comunități din Europa de Est. Au participat la campanii anticomuniste. Au lucrat pentru posturi de radio care transmiteau către România. Au încercat să păstreze o reprezentare diplomatică și, în unele cazuri, au folosit chiar și obiecte simbolice – inclusiv viniete și emisiuni filatelice neoficiale – pentru a aminti lumii că exista și o altă Românie decât cea reprezentată de regimul comunist.
Istoria exilului românesc este, prin urmare, povestea unei comunități care a încercat timp de patru decenii să rezolve o problemă aproape imposibilă:
Cum poți reprezenta o țară din care ai fost alungat și asupra căreia nu mai ai nicio putere?
O țară care continua să existe în afara granițelor sale
Pentru mulți dintre cei rămași în Occident după instaurarea noului regim de la București, plecarea nu fusese inițial gândită ca un exil definitiv.
O parte dintre diplomați și politicieni speraseră că transformările politice din Europa de Est vor fi temporare. Atmosfera de la începutul Războiului Rece alimenta această speranță. O confruntare între Occident și Uniunea Sovietică părea, pentru unii, posibilă. Mulți exilați credeau că dominația sovietică asupra Europei de Est nu putea dura la nesfârșit. Aceeași speranță o nutreau și partizanii anti-comuniști din țară.
Prin urmare, organizațiile create în Occident nu erau gândite întotdeauna ca instituții permanente. Ele trebuiau să fie, în viziunea fondatorilor lor, structuri provizorii care să pregătească momentul revenirii.
Acest sentiment a influențat întreaga cultură politică a exilului.
Politicienii continuau să vorbească despre partidele lor ca și cum acestea ar fi fost doar temporar împiedicate să funcționeze în România. Diplomații încercau să păstreze ideea continuității reprezentării românești. Monarhiștii considerau că problema constituțională a țării nu fusese rezolvată în mod legitim.
Într-un anumit sens, exilul trăia într-un prezent occidental, dar cu privirea îndreptată permanent către un viitor imaginar în care România urma să fie din nou accesibilă.
Această speranță explica și una dintre particularitățile exilului românesc: el nu era doar o diasporă.
O diasporă se adaptează, de regulă, la ideea unei vieți definitive în afara țării de origine. Exilul politic, în schimb, trăiește prin ideea întoarcerii. Chiar și după ce au trecut decenii, numeroși exilați au continuat să se considere nu emigranți, ci reprezentanți temporari ai unei Românii care nu mai putea vorbi liber despre ea însăși.
Problema fundamentală: cine vorbea în numele României?
Aceasta a fost probabil cea mai importantă întrebare care a traversat întreaga istorie a exilului.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial existaseră guverne europene în exil recunoscute de aliați. Polonia, Cehoslovacia, Franța liberă și alte state oferiseră precedente celebre.
România se afla însă într-o situație diferită.
Guvernul de la București era recunoscut internațional. Ambasadele și legațiile românești treceau treptat sub controlul noilor autorități. Statele occidentale nu erau dispuse să recunoască o administrație alternativă drept guvern legitim al României.
Prin urmare, exilații români nu puteau pur și simplu să declare existența unui „guvern român în exil” și să se aștepte ca acesta să fie tratat ca un guvern real.
A apărut astfel nevoia unor formule alternative:
În locul unui singur guvern, exilul românesc a produs o adevărată constelație de organizații.
Această diversitate era, în același timp, forța și slăbiciunea sa.
Forța, pentru că permitea existența unei activități intense pe mai multe fronturi.
Slăbiciunea, pentru că fiecare organizație putea pretinde, într-o măsură mai mare sau mai mică, că reprezintă „adevărata” voce a României.
Comitetul Național Român – cea mai importantă tentativă de reprezentare politică
Cea mai ambițioasă încercare de organizare politică unitară a exilului românesc a fost Comitetul Național Român.
Ideea era relativ simplă: dacă România nu putea avea un guvern în exil recunoscut oficial, putea avea cel puțin un organism politic care să reprezinte interesele românilor aflați sub regimul comunist.
Comitetul trebuia să reunească principalele curente politice românești democratice și să acționeze în fața opiniei publice și a guvernelor occidentale.
În jurul acestei inițiative s-au aflat personalități importante ale României politice de dinainte de comunism. Printre numele importante asociate exilului și eforturilor de organizare politică s-au numărat:
Comitetul nu era doar o organizație românească izolată. El trebuia privit în contextul mai larg al Războiului Rece.
În Occident apăruseră structuri similare formate de poloni, cehoslovaci, unguri, bulgari și reprezentanți ai altor popoare din Europa de Est. Toate urmăreau să demonstreze că regimurile comuniste nu reprezentau în mod liber voința popoarelor pe care le conduceau.
Pentru exilul românesc, Comitetul Național Român era tentativa cea mai apropiată de un organism politic reprezentativ.
Dar încă de la început existau probleme.
Cine trebuia să conducă? Câtă influență trebuia să aibă fiecare partid? Care era raportul cu regele Mihai? Comitetul trebuia să fie o instituție permanentă sau doar una de tranziție? Cât de apropiat trebuia să fie de administrația americană și de organizațiile occidentale anticomuniste?
Aceste întrebări nu au avut întotdeauna răspunsuri simple.
În timp, Comitetul Național Român a devenit una dintre instituțiile simbolice ale exilului, dar nu a reușit niciodată să transforme diversitatea politică a românilor din Occident într-o autoritate unică și incontestabilă.
Nicolae Rădescu și ideea unei Românii democratice
Figura lui Nicolae Rădescu este esențială pentru înțelegerea primei generații de exilați politici.
Fost prim-ministru într-o perioadă dramatică a istoriei României (7 decembrie 1944 – 1 martie 1945), Rădescu a ajuns în Occident ca una dintre personalitățile cele mai cunoscute ale opoziției românești față de comunism.
Pentru o parte importantă a exilului, el reprezenta o continuitate politică directă cu România de dinaintea instaurării complete a regimului comunist.
Rădescu nu era însă doar un simbol. În jurul unor astfel de personalități se puteau construi organizații, rețele și contacte occidentale.
Exilul avea nevoie de nume cunoscute.
Un simplu emigrant politic, oricât de activ, avea puține șanse să fie primit de guverne și instituții internaționale. Un fost prim-ministru, ministru sau ambasador putea însă obține acces la cercuri politice și diplomatice importante.
Aceasta explică de ce foștii demnitari au jucat un rol atât de important în primele decenii ale exilului.
Ei reprezentau, într-un anumit sens, capitalul politic al unei țări pierdute.
Diplomații care au refuzat să dispară
Unul dintre cele mai interesante aspecte ale exilului românesc este situația diplomaților care au rămas în Occident.
Pentru un diplomat, schimbarea de regim crea o problemă aproape existențială.
În mod normal, el reprezenta statul român.
Dar dacă noul guvern îl considera trădător, iar statul în care se afla recunoștea noul guvern de la București, pe cine mai reprezenta?
În mod juridic, situația devenea din ce în ce mai dificilă.
În plan moral și politic însă, mulți foști diplomați considerau că nu puteau reprezenta un regim pe care îl socoteau ilegitim.
Astfel, au apărut diplomați fără misiune, ambasadori fără ambasade și reprezentanți ai unei Românii pe care guvernele occidentale nu mai puteau să o recunoască oficial.
Unii dintre ei au continuat să activeze în organizațiile exilului. Au redactat memorii. Au oferit informații. Au întreținut relații cu politicieni și diplomați occidentali. Au participat la conferințe și reuniuni internaționale. Au încercat să explice lumii occidentale realitatea din România.
Grigore Gafencu este una dintre figurile reprezentative ale acestei categorii. Experiența sa diplomatică și relațiile sale occidentale făceau din el un interlocutor valoros într-o perioadă în care problema Europei de Est devenise una dintre temele centrale ale Războiului Rece.
Acești oameni nu mai dispuneau de puterea instituțională pe care o avuseseră înainte.
Aveau însă ceva foarte important: cunoșteau lumea diplomatică occidentală și știau cum funcționează ea.
Partidele românești au continuat să existe în afara României
Instaurarea comunismului nu a distrus complet tradițiile politice românești. Le-a mutat.
Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal nu mai puteau funcționa liber în țară, dar reprezentanți ai lor au încercat să continue activitatea politică în Occident.
Aceasta nu însemna că organizațiile din exil aveau aceeași structură și influență ca înainte.
Ele nu mai participau la alegeri. Nu mai conduceau administrații locale. Nu mai aveau acces la populația din România.
Dar încercau să păstreze continuitatea. Publicau documente și programe politice. Organizau reuniuni. Mențineau legătura cu comunitățile românești. Participau la organisme internaționale ale exilaților est-europeni.
Pentru aceste partide, simpla continuare a existenței avea o valoare simbolică.
Mesajul era limpede. România democratică nu murise. Partidele sale istorice continuau să existe, chiar dacă erau obligate să funcționeze în afara granițelor țării.
Această continuitate avea să devină importantă după 1989, când unele dintre aceste tradiții politice au fost revendicate și readuse în România.
Monarhiștii și România reprezentată de Coroană
Pentru o parte a exilului, problema României era inseparabilă de instituția monarhiei.
Regele Mihai nu era doar o persoană aflată în exil. Pentru susținătorii săi, el reprezenta continuitatea constituțională a statului român.
Această poziție nu era împărtășită de toți exilații.
Unii foști politicieni preferau o soluție republicană. Alții considerau că problema formei de guvernământ trebuia lăsată pentru momentul în care România ar fi devenit din nou liberă.
Dar pentru organizațiile monarhiste, cauza anticomunistă și cauza restaurării monarhiei erau strâns legate.
În jurul Casei Regale au funcționat cercuri de susținători, asociații și organizații care urmăreau:
Monarhia oferea exilului un avantaj important: un simbol ușor de recunoscut.
Comitetele și organizațiile politice puteau apărea și dispărea. Un partid putea fi divizat. Un lider putea fi contestat.
Coroana, însă, putea funcționa ca un simbol al unei Românii anterioare comunismului.
Exilul românesc și marea rețea a „națiunilor captive”
Românii nu erau singurii care încercau să organizeze un stat simbolic în afara propriului teritoriu.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, capitalele occidentale au devenit pline de foști miniștri, diplomați, militari și intelectuali din Europa de Est.
La Paris, Londra, New York, Washington și München se întâlneau oameni care proveneau din țări diferite, dar care aveau o problemă comună: regimurile lor politice erau controlate de partide comuniste, iar Uniunea Sovietică exercita o influență decisivă asupra întregii regiuni.
A apărut astfel limbajul politic al „națiunilor captive”.
Acest termen avea o funcție propagandistică extrem de importantă.
Dacă România era prezentată drept „o țară comunistă”, situația putea fi interpretată ca o alegere internă sau ca o realitate politică stabilă.
Dacă România era prezentată drept „o națiune captivă”, accentul se muta asupra constrângerii.
Poporul român era separat de guvernul care pretindea că îl reprezintă.
Această idee a devenit una dintre temele centrale ale organizațiilor anticomuniste occidentale.
Românii au colaborat cu poloni, cehoslovaci, baltici, ucraineni, bulgari și reprezentanți ai altor popoare pentru:
Exilul românesc era, așadar, o parte a unei comunități politice transnaționale.
Congrese, memorii și lobby: lupta pentru atenția Occidentului
Cea mai mare problemă a exilului era lipsa puterii directe.
Nu avea armată. Nu controla teritorii. Nu dispunea de resursele unui stat.
Prin urmare, principala sa armă era influența asupra opiniei publice și a decidenților politici occidentali.
Aceasta însemna o muncă permanentă.
Erau trimise memorii către:
Se organizau conferințe. Se publicau broșuri în limbi de circulație internațională. Se încerca atragerea presei. Se explicau arestările, procesele politice, colectivizarea, persecuțiile religioase și alte realități ale regimului comunist.
Pentru exilați, informația devenise o formă de luptă.
Regimul de la București avea ambasade, presă oficială și aparatul unui stat. Exilul avea, în schimb, mărturii, documente, publicații și relații personale.
Presa românească din exil
Una dintre cele mai vizibile forme de existență a exilului a fost presa.
Ziarele și revistele românești publicate în Occident aveau un rol care depășea simpla informare. Ele reprezentau un spațiu în care limba română putea fi folosită liber.
Se puteau discuta subiecte interzise în țară. Puteau fi criticați liderii comuniști. Puteau fi publicate memorii ale foștilor deținuți politici și documente despre represiune. Se putea discuta despre religie, monarhie, partide politice, istorie și identitate națională.
Într-un anumit sens, aceste publicații funcționau ca niște „teritorii românești tipărite”.
Pentru cititorii din exil, ele ofereau sentimentul unei continuități.
Pentru cei din România care reușeau să afle despre ele, reprezentau dovada că în afara granițelor exista o lume românească liberă.
Publicațiile nu erau însă lipsite de conflicte. Presa exilului reproducea adesea rivalitățile politice existente între diferitele grupări. Un ziar putea susține o anumită orientare politică, în timp ce altul o critica.
Exilul românesc nu era o singură voce. Era mai degrabă un cor în care vocile nu cântau întotdeauna aceeași melodie.
Radio Europa Liberă: vocea care trecea granița
Dacă presa exilului circula în principal printre comunitățile românești din Occident, radioul putea trece granița.
Aici se află importanța uriașă a Radio Europa Liberă și a redacției românești.
Pentru milioane de români, radioul a devenit una dintre puținele surse de informație care nu se afla sub controlul direct al statului.
Ascultarea emisiunilor presupunea uneori răbdare și risc. Autoritățile bruiau transmisiunile, iar simplul fapt că cineva asculta posturi occidentale putea fi privit cu suspiciune.
Totuși, vocea radioului ajungea.
În timp ce organizațiile politice din exil se adresau diplomaților și politicienilor occidentali, Europa Liberă se adresa direct populației din România.
Aici se întâlneau două lumi ale exilului. Existau politicienii care trimiteau memorii. Existau intelectualii care publicau în reviste. Existau jurnaliștii și scriitorii care vorbeau direct, prin unde radio, cu oamenii rămași în țară.
Această legătură era extraordinar de importantă. Exilul înceta astfel să fie complet separat de România. Prin radio, o parte din el putea intra în casele românilor.
Securitatea și războiul nevăzut împotriva exilului
Exilul nu a fost lăsat în pace de autoritățile comuniste.
Pentru regimul de la București, organizațiile românești din Occident puteau deveni:
Securitatea a acordat o atenție permanentă comunităților românești din afara țării.
Au existat acțiuni de:
În unele cazuri, lupta a depășit simpla activitate de informații.
Istoria Războiului Rece este plină de operațiuni împotriva exilaților est-europeni, iar comunitatea românească nu a fost o excepție.
Această presiune avea și un efect secundar. Exilații începeau uneori să se suspecteze reciproc. Orice conflict intern putea fi interpretat ca rezultat al unei infiltrări. Orice nou venit putea ridica semne de întrebare. Orice schimbare politică putea fi privită cu suspiciune.
Astfel, exilul nu se confrunta doar cu lipsa resurselor și cu indiferența Occidentului. Se confrunta și cu neîncrederea din interior.
România pe un timbru care nu circula prin poștă
Unul dintre cele mai neobișnuite capitole ale propagandei anticomuniste îl reprezintă folosirea simbolurilor filatelice.
La prima vedere, ideea pare aproape absurdă. Cum poate o organizație fără stat, fără teritoriu și fără administrație poștală să emită timbre?
Răspunsul este că aceste obiecte nu trebuie confundate cu timbrele poștale oficiale.
În mediile exilului și ale organizațiilor anticomuniste au apărut:
Ele nu aveau, de regulă, o funcție poștală oficială. Funcția lor era politică. Un timbru este un obiect mic, ușor de colecționat, de păstrat și de răspândit. El poate transporta o imagine și un mesaj.
În cazul României din exil, simbolurile făceau referire la:
Astfel de obiecte funcționau ca niște miniaturi ale unei țări imaginare. Nu puteau fi lipite pe o scrisoare și trimise prin serviciul poștal internațional ca timbre oficiale. Dar puteau fi colecționate. Puteau fi vândute pentru strângerea de fonduri. Puteau fi oferite simpatizanților. Puteau apărea în expoziții sau publicații. Și, mai important, puteau transmite o idee politică.
În câțiva centimetri pătrați se putea spune: România există. România nu este regimul comunist. România este o națiune captivă.
Aceste emisiuni constituie astăzi documente interesante ale mentalității exilului și merită cercetate separat, cu identificarea precisă a organizațiilor care le-au produs și a contextului în care au fost distribuite.
O Românie fără teritoriu, dar cu simboluri
Exilul a avut nevoie permanent de simboluri.
În absența instituțiilor unui stat, simbolurile deveneau aproape instituții în sine.
Steagul. Stema. Imnul. Portretul regelui. Fotografiile României de dinainte de comunism. Hărțile. Comemorările istorice. Zilele naționale.
Toate acestea contribuiau la păstrarea unei idei de continuitate.
Pentru un român născut în exil, care nu văzuse niciodată România liberă, aceste simboluri puteau reprezenta o lume aproape mitică.
Pentru generația care părăsise țara, ele erau legătura cu trecutul.
Exilul nu lupta doar pentru schimbarea unui guvern. Încerca să păstreze imaginea unei alte Românii.
Când Occidentul a început să privească România altfel
Situația exilului s-a complicat în perioada în care regimul lui Nicolae Ceaușescu a început să promoveze o politică externă mai independentă față de Moscova.
Pentru Occident, România devenise, într-o anumită măsură, un actor util.
Bucureștiul putea adopta poziții diferite de cele ale Uniunii Sovietice.
Acest lucru a produs o imagine paradoxală.
În timp ce exilații continuau să descrie România drept o dictatură comunistă, o parte a opiniei publice occidentale începea să privească România drept un stat comunist „independent”.
Pentru exil, aceasta era o problemă.
Mesajul său fundamental fusese construit în jurul ideii dominației sovietice și a lipsei libertății. Acum trebuia să explice că independența față de Moscova nu însemna libertate pentru români.
Aceasta a devenit una dintre temele importante ale ultimelor decenii ale exilului politic. Un regim putea fi mai puțin obedient față de Kremlin și, în același timp, profund represiv în interior.
Diviziunile exilului: marea sa slăbiciune
Este imposibil să vorbim despre exilul românesc fără să discutăm despre conflictele sale.
Monarhiștii și republicanii aveau viziuni diferite. Țărăniștii și liberalii concurau pentru influență. Personalitățile politice aveau propriile ambiții și rivalități.
Au existat dispute privind relațiile cu americanii, poziția față de diferite organizații internaționale și strategia care trebuia urmată.
Uneori, aceste conflicte au devenit disproporționate.
Un observator exterior putea avea impresia că organizațiile care pretindeau că reprezintă o țară întreagă își consumau energia în dispute personale.
Aceasta era una dintre marile tragedii ale exilului. O comunitate deja mică și lipsită de resurse era împărțită în grupuri care concurau între ele. Dar aceste diviziuni nu trebuie privite doar cu ironie. Ele reflectau și diversitatea reală a României politice.
România nu fusese nici înainte de comunism o țară cu un singur partid și o singură opinie.
Faptul că exilul era divizat demonstra, într-un mod paradoxal, și că acolo supraviețuise pluralismul politic distrus în țară.
O generație care a așteptat prea mult
Poate cea mai tristă dimensiune a exilului românesc este timpul.
La început, mulți au crezut că întoarcerea va avea loc repede.
Apoi au trecut cinci ani. Zece. Douăzeci.
După trei decenii, o parte dintre cei care plecaseră tineri deveniseră bătrâni.
Unii muriseră fără să mai vadă România liberă. Alții au început să înțeleagă că nu se vor mai întoarce niciodată în țara pe care o părăsiseră.
Exilul politic se transformase treptat într-o diasporă.
Copiii și nepoții celor plecați nu mai aveau aceeași relație cu România.
Pentru prima generație, țara era o amintire. Pentru următoarea, devenea o poveste de familie.
Organizațiile create în anii 1940 și 1950 începeau să îmbătrânească odată cu fondatorii lor.
1989: victoria care a făcut inutilă o parte din exil
Căderea regimului comunist a schimbat totul.
Dintr-o dată, multe dintre organizațiile care funcționaseră timp de decenii își pierduseră obiectivul principal.
România avea din nou:
Exilații puteau reveni. Unii s-au întors pentru vizite. Alții au încercat să participe direct la viața politică. Au fost reactivate tradiții politice. Au apărut fundații și asociații care au încercat să păstreze memoria exilului.
Dar victoria din 1989 a produs și o problemă neașteptată.
Organizațiile din exil fuseseră create pentru a lupta împotriva unui regim. Odată ce regimul dispăruse, ce rost mai aveau?
Unele s-au transformat. Altele s-au autodizolvat. Altele au continuat ca organizații culturale sau memoriale. Iar unele pur și simplu au dispărut odată cu oamenii care le creaseră.
Stingerea unei Românii din afara României
Istoria exilului românesc nu se termină brusc în decembrie 1989. Structurile sale au continuat să existe o vreme. Au rămas arhive, reviste, organizații, fundații și comunități.
Dar centrul de greutate s-a mutat.
Timp de patruzeci de ani, România politică liberă existase, într-o anumită măsură, la Paris, Londra, New York, München și în alte orașe occidentale.
După 1989, ea putea exista din nou la București.
Aceasta a însemnat începutul sfârșitului pentru exilul politic clasic. Nu pentru diaspora românească. Nu pentru comunitățile românilor din străinătate. Ci pentru acea generație care trăise cu sentimentul că se afla doar temporar departe de țară și că, într-o zi, istoria se va întoarce.
Concluzie: o țară care a refuzat să dispară
Exilul românesc nu a fost niciodată un stat adevărat. Nu a avut teritoriu. Nu a avut armată. Nu a avut ambasade recunoscute în numele unei administrații alternative. Nu a avut un singur guvern sau un singur lider acceptat de toți.
Și totuși, timp de patru decenii, a existat ceva ce poate fi numit, în sens simbolic și politic, România din exil.
Ea era formată din foști prim-miniștri și diplomați fără posturi oficiale. Din partide fără alegători. Din publicații fără acces liber la publicul din țară. Din organizații care reprezentau o națiune pe care nu o puteau conduce. Din posturi de radio care vorbeau cu o țară aflată la mii de kilometri distanță. Și, uneori, chiar din mici obiecte filatelice care imitau atributele unui stat pe care exilații nu-l mai controlau.
Poate că acesta este cel mai bun mod de a înțelege fenomenul.
România din exil nu putea guverna România. Dar putea refuza ca România să fie redusă, în ochii lumii, la regimul care o conducea.
Aceasta a fost misiunea sa.
Să păstreze ideea că dincolo de guvernul de la București exista un alt popor, o altă memorie politică și o altă posibilitate pentru viitor.
Iar atunci când regimul comunist s-a prăbușit, organizațiile exilului nu au putut pretinde că ele singure au eliberat România. Istoria a fost mult mai complicată decât atât.
Dar după patruzeci de ani de izolare, presa, organizațiile politice, vocile de la radio, intelectualii și comunitățile românești din Occident contribuiseră la păstrarea unui lucru pe care regimul nu reușise să îl controleze complet: imaginea unei Românii care putea exista și altfel.
Pentru aceasta, istoria exilului românesc merită privită nu doar ca o anexă a Războiului Rece, ci ca istoria unei țări fără teritoriu, care a continuat să trăiască, să se certe, să se organizeze și să spere dincolo de propriile granițe.
Vezi și Rezistența anticomunistă din munți
Acasă Credința noastră Apologetică Sectologie Editoriale Magazin istoric