Corneliu Codreanu
Poporul nu se conduce după voința lui: Democrația. Nici după voința unei persoane: Dictatura. Ci după legi. Nu e vorba de legile făcute de oameni.
Sunt norme, legi naturale de viață și norme, legi naturale de moarte. Legile vieții și legile morții. O națiune merge la viată sau la moarte după cum respectă pe unele sau pe altele din aceste legi.
Rămâne un lucru de stabilit: cine, din mijlocul unei națiuni poate înțelege sau intui aceste norme? Poporul? Mulțimea? Cred că i se cere prea mult. Mulțimea nu înțelege nici alte legi mai mărunte. Nu numai că nu le poate prinde ca din văzduh, dar trebuie să i se explice multă vreme, să i se repete în mod constant, să fie chiar pedepsită pentru a le putea înțelege.
Iată câteva legi imediat necesare vieții ei, pe care le înțelege cu greu: în caz de boală infecțioasă e necesară izolarea bolnavului și o dezinfecție generală; în casă e nevoie să intre soarele, deci trebuie ferestre mari; vitele dacă sunt îngrijite și hrănite bine, dau mai mult pentru hrana omului, etc.
Dacă mulțimea nu poate înțelege sau înțelege cu greu câteva legi imediat necesare vieții ei, cum își poate imagine cineva că mulțimea, care în democrație trebuie să se conducă pe sine, va putea înțelege cele mai dificile legi naturale, va putea intui cele mai fine și mai imperceptibile norme de conducere omenească, norme care o depășesc pe ea, viața ei, necesitățile vieții ei, care nu i se aplică direct ei, ci unei entități superioare ei: națiunea?
Dacă pentru a face cineva pâine trebuie să fie specializat, dacă pentru a face ghete, pluguri, pentru a face agricultură, pentru a conduce un tramvai trebuie specializare, pentru cea mai grea conducere, aceea a unei națiuni, nu trebuie specializare? Nu trebuie anumite însușiri?
Concluzia: Un popor nu se conduce prin el însuși, ci prin elita lui. Adică prin acea categorie de oameni născuți din sânul său, cu anumite aptitudini și specializări.
După cum albinele își cresc regina, tot astfel un popor trebuie să-și crească elita lui.
La fel mulțimea, în nevoile ei, apelează la elita ei, la înțelepții statului.
Cine alege această elită? Mulțimea?
Pentru orice „idei” sau pentru orice candidat la guvernare se pot capta oameni. Se pot câștiga voturi. Dar aceasta nu depinde de înțelegerea de către popor a acelor „idei”, „legi” sau oameni, ci de cu totul altceva: de măiestria oamenilor în a capta bunăvoința oamenilor.
Mulțimea e cea mai capricioasă și mai instabilă în păreri. De la război încoace, aceeași mulțime a fost pe rând: averesciană, liberală, naționalistă, național-țărănistă, iorghistă, etc. Ridicând în slavă pe fiecare, ca după un an să-l scuipe, recunoscându-și prin aceasta propria greșeală, rătăcire și incapacitate. Criteriul ei de alegere este „Să mai încercăm și pe alții”. Deci alegerea se face nu după studiere și cunoaștere, ci la noroc și la întâmplare.
Două idei contrare. Una cuprinde adevărul și cealaltă minciuna. Se caută adevărul. Adevărul nu poate fi decât unul. Se supune la vot. Una întrunește 10.000 de voturi, alta 10.050. Este oare posibil ca 50 de voturi în plus sau în minus să determine adevărul sau să-l nege? Adevărul nu depinde nici de majoritate, nici de minoritate; el însuși are legile sale și triumfă, după cum s-a văzut, împotriva tuturor majorităților, chiar zdrobitoare.
Găsirea adevărului nu poate fi încredințată majorităților, după cum în geometrie teorema lui Pitagora nu poate fi supusă votului mulțimii, pentru ca aceasta să-i hotărască adevărul sau să i-l nege. Si după cum chimistul, care vrea să obțină amoniac, nu se va adresa mulțimii pentru a decide prin votul ei cantitățile necesare de azot și hidrogen. Si după cum un agronom, care a studiat ani de zile agricultura și legile ei, nu se va prezenta după aceea la vot în fata unei mulțimi spre a se convinge, prin rezultatul votului, de valoarea lor.
Poate poporul să-și aleagă elita?
De ce nu-și aleg atunci soldații pe cel mai bun general? Ca să poată alege, acest juriu colectiv ar trebui să cunoască bine:
a) Legile strategiei, tacticii, organizării, etc.
b) Dacă persoana X corespunde prin aptitudini și prin cunoștințe acestor legi.
Fără această cunoaștere nu poate nimeni să aleagă. Mulțimea, dacă vrea să-și aleagă elita, trebuie neapărat să cunoască legile de conducere ale organismului național și în ce măsură candidații corespund prin aptitudini și cunoștințe acestor legi.
Mulțimea însă nu poate cunoaște nici aceste legi și nici oamenii. Iată de ce credem că o elită nu poate fi aleasă de mulțime.
A încerca alegerea acestei elite este ca și cum am avea pretenția să determinăm prin vot și majorități poeții din sânul unei nații, scriitorii, mecanicii, aviatorii sau atleții.
Democrația, așadar, bazată pe principul elecțiunii, alegându-și elita, săvârșește o fundamentală eroare din care decurge întreaga stare de nenorocire, tulburare și mizerie a satelor. Nu aflăm într-un punct capital. Deoarece de la această eroare de concepție democratică pleacă, am putea spune, toate celelalte erori.
Mulțimile fiind chemate să-și aleagă elita, nu numai că nu sunt în stare să-și descopere și să-și aleagă elita, dar mai mult, aleg – cu mici excepții – tot ce e mai rău în sânul unei națiuni.
Nu numai că democrația înlătură elita națională, dar o înlocuiește cu ce e mai rău în mijlocul nației. Democrația va alege pe oamenii fără scrupule, deci fără morală; pe cei care vor plăti mai bine, deci pe cei cu mai multă putere de corupere; pe scamatori, șarlatani, demagogi, care vor ieși mai bine la concursul de scamatorie, șarlatanie, demagogie din timpul campaniei electorale. Printre ei se vor strecura și câțiva oameni de treabă, oameni politici de bună credință. Vor fi sclavii celor dintâi.
Adevărata elită a unei nații va fi înfrântă, înlăturată, pentru că ea va refuza să concureze pe asemenea teme. Ea se va retrage și va sta ascunsă.
De aici, consecințe funeste pentru stat.
Când un stat este condus de o așa-zisă „elită”, formată din tot ce are el mai rău, mai nesănătos, mai stricat, este oare admisibil ca cineva să se întrebe de ce statul se ruinează? Iată cauza tuturor celorlalte rele: imoralitate, corupție, desfrâu – în toată țara – jaf și pradă în averea statului, exploatare până la sânge a poporului, sărăcie și mizerie în case, lipsa simțului de îndeplinire a datoriei în toate funcțiile, dezordine și dezorganizare în stat, năvala străinilor cu bani din toate părțile, ca la magazinele intrate în faliment, care-și desfac mărfurile pe nimic. Țara se vinde la licitație: care dă mai mult? În cele din urmă, aici duce democrația.
În România, de la război încoace în special, democrația ne-a creat prin acest sistem de alegeri, o „elită națională” de româno-jidani (azi: mafioți, hoți și baroni, n.red.) având la bază nu vitejia, iubirea de țară sau jertfa, ci vânzarea de țară, satisfacerea interesului personal, mita, traficul de influentă, îmbogățirea prin exploatare și furt, hoția, lașitatea, adică învingerea adversarului prin intrigă.
Această „elită națională”, dacă va continua să ne conducă, va duce la desființarea statului român.
Deci, în ultimă instanță, problema care se pune azi poporului român și de care depind toate celelalte este înlocuirea acestei elite cu o elită națională având la bază: virtutea, iubirea și jertfa pentru țară, dreptatea și dragostea pentru popor, cinstea, munca, ordinea, disciplina, mijloacele loiale și onoarea.
Cine să facă această înlocuire? Cine să stabilească noua elită la locul ei? Răspund: oricine în afară de mulțime. Admit orice alt sistem în afară de democrație, care văd că mă omoară sigur pe mine, poporul român.
Noua elită românească și orice elită din lume trebuie să aibă la bază principiul selecției sociale. Adică în mod natural se selectează din corpul națiunii, adică din marea masă sănătoasă a țărănimii și muncitorimii, permanent legată de pământ și de țară, o categorie de oameni cu anumite însușiri, pe care apoi și le cultivă. Ea devine elita națională. Aceasta trebuie să conducă o națiune.
Când poate fi sau când trebuie consultată mulțimea? În fata marilor hotărâri care o angajează. Pentru a-și spune cuvântul dacă poate, dacă nu poate, dacă e pregătită sufletește sau nu. I se arată cărarea și i se cere să răspundă dacă se simte în stare să meargă pe ea. Este consultată asupra soartei ei. Aceasta înseamnă consultarea poporului, nu alegerea elitei de către popor.
Dar repet întrebarea: Cine fixează pe fiecare la locul său, în cadrul elitei, și cine cântărește pe fiecare? Cine constată selecția și consacră pe membrii noii elite? Răspund: elita precedentă.
Aceasta nu alege, nu numește, ci consacră pe fiecare la locul pe care s-a ridicat singur prin capacitatea și valoarea lui morală. Consacrarea o face șeful elitei, consultându-și elita.
O elită națională trebuie deci să aibă grijă să-și formeze o elită moștenitoare. O elită înlocuitoare. Dar nu bazată pe principiul eredității, ci numai pe principiul selecției sociale aplicat cu cea mai mare strictețe.
Principiul eredității nu este suficient în sine.
Conform principiului selecției sociale, fiind primenită continuu cu elemente din sânul nației, elita se păstrează totdeauna.
Greșeala istorică a fost aceea că acolo unde s-a creat o elită bazată pe principiul selecției, aceasta a părăsit de a doua zi principiul care i-a dat naștere, înlocuindu-l cu principiul eredității și consacrând sistemul nedrept și detestabil al privilegiilor din naștere.
Ca un protest împotriva acestei greșeli, pentru înlăturarea unei elite degenerate și pentru abolirea privilegiilor din naștere, s-a născut democrația.
Părăsirea principiului selecției a dus la o elită falsă și degenerată, iar aceasta a dus la rătăcirea democrației.
Principiul selecției înlătură și principiul elecțiunii, și principiul eredității. Ele nu pot sta împreună. Între ele există un conflict; din două una: ori există un anumit principiu al selecției și atunci nu mai are ce căuta părerea și votul mulțimii, ori alegem noi oamenii și atunci nu mai funcționează selecție.
De asemenea, dacă ne servim de selecția socială, nu are ce căuta ereditatea. Aceste două principii nu pot merge împreună decât dacă moștenitorul corespunde legilor selecției.
Dar dacă o națiune nu are o adevărată elită, prima care s-o poată fixa pe a doua? Răspund prin singură frază care cuprinde un adevăr indiscutabil:
În cazul acesta elita se naște din războiul cu elita degenerată și falsă. Tot pe principiul selecției.
Așadar, pe scurt, rolul unei elite este:
a) De a conduce o națiune după legile vieții unui neam.
b) De a-și lăsa o elită moștenitoare bazată nu pe principiul eredității, ci pe acela al selecției, întrucât ea cunoaște legile vieții și poate judeca în ce măsură persoanele corespund prin aptitudini și cunoștințe acestor legi.
Asemenea unui grădinar care își va conduce grădina și va avea grijă ca înainte de muri să-și lase un moștenitor, un înlocuitor. El este singurul care poate spune care dintre toți cei care au lucrat este mai bun pentru a-i lua locul și a continua opera sa.
Pe ce trebuie să se întemeieze o elită: a) curăție sufletească, b) capacitatea de muncă și creație, c) vitejie, d) viată aspră și războire permanentă cu greutățile așezate în calea neamului, e) sărăcie, adică renunțarea voluntară la acumularea de averi, f) credința în Dumnezeu, g) dragoste.