Bogdan Mateciuc
Introducere
Democrația este una dintre cele mai invocate și, paradoxal, una dintre cele mai prost înțelese noțiuni politice ale epocii moderne. A ajuns să fie folosită nu doar ca sistem de guvernare, ci ca etichetă morală, criteriu de „corectitudine” și uneori ca instrument de excludere. Pentru a înțelege ce este cu adevărat democrația, trebuie analizate originea ei istorică, mecanismele reale pe care le presupune și o întrebare fundamentală, adesea evitată: Cine este mai presus – poporul sau democrația?
Originea democrației în istoria omenirii
Cuvântul „democrație” provine din greaca veche: dēmos (popor) și krátos (putere). Conceptul apare explicit în Atena antică, în secolele V–IV î.Hr., ca reacție la tiranie și la monopolul aristocratic al puterii. Pentru prima dată, deciziile politice nu mai erau justificate prin origine nobilă, forță militară sau mandat divin, ci prin participarea cetățenilor.
Desigur, democrația ateniană era limitată: femeile, sclavii și străinii erau excluși. Cu toate acestea, ideea revoluționară introdusă atunci rămâne esențială: Puterea nu este sacră, ci delegată de comunitate.
După Antichitate, democrația dispare aproape complet din practica politică. Evul Mediu este dominat de monarhii, imperii și structuri teocratice. Abia în epoca modernă, prin iluminism și revoluțiile engleză, americană și franceză, democrația revine, adaptată la noile realități: constituțională, reprezentativă, legată de drepturile individului și de limitarea puterii statului.
Ce presupune democrația modernă
În forma sa contemporană, democrația nu se reduce la simplul act al votului. Ea presupune un ansamblu de principii și mecanisme:
Democrația modernă este, în majoritatea cazurilor, reprezentativă. Poporul nu guvernează direct, ci deleagă temporar puterea unor aleși. Legitimitatea acestora nu vine din statut moral, competență sau „valori corecte”, ci exclusiv din consimțământul popular.
Suveranitatea populară și dreptul de a alege altceva
Un aspect rar discutat, dar decisiv, este acesta: dacă poporul este suveran, atunci el are dreptul nu doar să aleagă între variante „acceptabile”, ci și să decidă schimbarea însăși a formei de guvernare.
Prin urmare, poporul poate decide democratic pentru o formă de guvernare considerată nedemocratică: autoritară, monarhică, teocratică sau iliberală. Această alegere nu încetează să fie democratică doar pentru că rezultatul nu mai respectă criteriile democrației liberale.
Istoria confirmă acest fapt. Numeroase regimuri au ajuns la putere prin alegeri sau referendumuri. Ulterior, ele au restrâns libertăți sau au modificat regulile jocului politic, dar acest lucru nu anulează caracterul democratic al deciziei inițiale. Democrația este o procedură de legitimare, nu o garanție a înțelepciunii colective.
Tendința contemporană: interzicerea opțiunilor „incorecte”
În mod paradoxal, în discursul politic actual se observă o tendință tot mai accentuată a unor politicieni, comentatori și formatori de opinie de a interzice poporului anumite opțiuni în numele apărării democrației. Se afirmă tot mai des că anumite alegeri sunt „inadmisibile”, „periculoase” sau „nelegitime”, chiar dacă ar fi rezultatul unui vot popular. Se contestă sau se anulează rezultatul votului pentru că nu a ieșit „cine trebuie”.
Astfel, poporului i se recunoaște formal suveranitatea, dar i se refuză practic dreptul de a o exercita deplin. I se spune, implicit: poți alege orice, atâta timp cât alegerea ta confirmă democrația existentă. Această abordare transformă democrația dintr-un sistem deschis într-un cadru ideologic rigid, în care voința populară este validă doar dacă produce rezultatul „corect”.
Aceasta nu mai este democrație, ci paternalism politic: poporul este tratat ca incapabil de decizie, iar elitele își asumă rolul de gardieni ai unui adevăr politic superior.
Cine este mai presus: democrația sau poporul?
În logica democratică autentică, poporul este mai presus decât democrația. Democrația nu este o instanță superioară societății, nici o valoare absolută, ci un instrument creat de oameni pentru a-și organiza puterea. Ea există pentru popor, nu poporul pentru ea.
Atunci când democrația este declarată „mai presus” de popor, se produce o inversare gravă: suveranitatea nu mai aparține comunității, ci unui set de reguli, instituții sau „valori” impuse ca intangibile. În acel moment, democrația încetează să mai fie un mijloc și devine un idol politic.
O democrație care nu acceptă posibilitatea propriei contestări nu mai este democrație, ci ideologie. A nega poporului dreptul de a alege alte forme de guvernare, chiar și greșite sau riscante, înseamnă a nega însăși suveranitatea populară.
Concluzie: democrația ca mijloc, nu ca dogmă
Democrația nu este sacră, infailibilă sau eternă. Este o construcție istorică, legitimă atâta timp cât este dorită și asumată de comunitate. Suveranul nu este procedura, ci poporul.
Adevărata probă a democrației nu este capacitatea ei de a se autoproteja prin interdicții, ci capacitatea de a accepta că poate fi schimbată sau abandonată prin voință populară. Acolo unde acest drept este refuzat, democrația devine doar un nume respectabil pentru o nouă formă de dominație.
În cele din urmă, întrebarea decisivă rămâne aceasta: mai servește democrația poporului sau poporul este chemat doar să o servească pe ea? Răspunsul la această întrebare definește dacă vorbim despre democrație reală sau despre o simplă retorică a puterii.