Prof. univ. Ştefan Bîrsănescu, Magazin Istoric nr. 2, mai 1967
De când există conștiința latinității la români? Oare ea a căpătat expresie o dată cu Grigore Ureche, cronicarul care afirmă cu argumente filologice că „de la Rîm ne tragem” sau este mult mai veche?
Problema prezintă o deosebită importanță pentru rațiuni evidente. Dacă a avea conștiință despre ceva înseamnă a lua poziție față de acel ceva; și, apoi, dacă conștiința – fie ea morală sau științifică, fie filozofică sau politică – este „gestuală”, implicând o dispoziție spre acțiune, atunci cercetarea mai adâncă a lucrurilor nu-i deloc lipsită de interes; dimpotrivă, rezolvarea ei pozitivă ar putea ajuta la o interpretare și mai profundă a evoluției noastre istorice ca popor, la altă idee despre nivelul lui cultural și chiar la o anumită dovadă despre existența mai veche a școlii la români.
Luând în considerare toate acestea și preocupați de a scoate la lumină un adevăr deosebit de important, prezentăm mai jos un text latin de la începutul secolului al XV-lea, pentru a vedea dacă nu cumva conține elemente precise despre existența conștiinței latinității la români cu mai bine de două sute de ani înainte de Grigore Ureche.
* * *
Încă din 1923 s-a tipărit la noi în „Ephemeris Daco-Romana” un text dintr-o scrisoare a lui Flavio Biondo, adresată în 1453 lui Alfons de Aragon, regele Siciliei, și dictată de problema unei cruciade a creștinilor contra turcilor. Textul tipărit, dar neinterpretat până acum, spune următoarele:
„...El qui e regione Danubii item adiacent Ripenses Daci (Dani în manuscris) sive Valachi, originem, quam se decus prae se ferunt praedicantque Romanam, loquela ostendant, quos catolice christianos Romam, quotannis et Apostolorum limina invisentes, aliquando gavisi sumus ita loquentes audiri, ut, quae communique gentis suae more dicunt rusticam male gramaticam redoleant latinitatem.” („...Și acei Daci Ripensi sau Valahi din regiunea Dunării, își proclamă ca o onoare și își afișează originea lor romană, pe care într-adins o fac să se vadă din vorbirea lor, pe acești creștini, care după obiceiul catolic vin în fiecare an să viziteze Roma și bisericile apostolilor, odinioară ne-am bucurat mult că i-am auzit vorbind în așa chip, încât cele ce ei le rosteau după obiceiul neamului lor, aveau o mireasmă de limbă latină țărănească și puțin gramaticală”).
Acesta este textul, clar, precis și elocvent, care privește una din cele mai importante probleme din istoria culturii poporului roman, constituind o dovadă indelebilă pentru prezența conștiinței originii romane a poporului și limbii românești la începutul secolului al XV-lea. Să-l analizăm mai de aproape.
Textul începe cu precizarea că este vorba de „acei Daci Ripensi sau Valahi din regiunea Dunării”, precizare de o mare importanță, fiindcă în ea Flavio Biondo indică, în mod indubitabil, apartenența etnică a interlocutorilor săi, scriind că ei erau daci sau valahi. În felul acesta, orice încercare de a se demonstra că acești vizitatori ar fi fost de alt neam se exclude, iar faptul că precizarea etniei lor se face prin doi termeni – daci sau valahi – este și ea binevenită, căci reprezintă încă o dovadă că aici e vorba de români locuind din vechime în părțile Dunării.
Tot așa de importantă este și precizarea că acești daci sau valahi erau din regiunea dunăreană, de pe malurile fluviului, ceea ce sprijină ipoteza că acești strămoși erau din părțile Banatului sau ale Țării Românești. Textul este foarte clar și nu permite, credem, nici o altă interpretare.
Primul pasaj se completează cu al doilea, în care se spune că „...(acei Daci sau Valahi) își proclamă ca o onoare și își afișează originea romană pe care într-adins o fac să se vadă din vorbirea lor...”. Acest text e deosebit de interesant, probând multe. Mai întâi acel „...proclamă ca o onoare și își afișează originea lor romană... într-adins...” arată în mod indubitabil că ne găsim în fața unor oameni conștienți de originea romană a neamului și limbii lor. În această privință, ei sunt tot așa de categorici ca și Grigore Ureche, care, peste două veacuri, avea să scrie ca „de la Rîm ne tragem”. Ba ceva mai mult, acel „își proclamă ca o onoare” îi arată pe valahi ca firi sensibile față de originea lor, stare de suflet care reflectă un anumit nivel spiritual, o finețe sufletească, o conștiință de neam – stări psihice care vădesc rădăcini adânci și mai vechi în conștiința lor, chiar și o conștiință de mase.
Pe lângă toate acestea, acel „își afișează originea lor romană, pe care într-adins o fac să se vadă...” dovedește că interlocutorii la Flavio Biondo nu s-au limitat la o convorbire simplă, la niște răspunsuri vagi, ci au procedat la exprimarea unor convingeri adânci. La rândul ei, formula „o fac să se vadă din vorbirea lor” probează că ei își bazau afirmațiile pe comparații între cele două limbi, deci pe dovezi de ordin filologic.
Și atunci, dacă textul duce la concluzia că acești valahi aveau convingeri ferme despre originea romană a neamului și limbii lor și dacă convingerile în astfel de materie se bazează pe argumente, pe probe de ordin intelectual, care presupun școală, este de conchis că acești valahi implicând în discuția lor probe de filologie comparată – oricât de reduse vor fi fost acestea – erau niște oameni trecuți prin școală. Altfel, fără o atare pregătire intelectuală, o astfel de conversație nici nu ar fi putut avea loc, iar Flavio Biondo, dacă n-ar fi fost impresionat de logica argumentării, n-ar fi avut nici un motiv să și-o reamintească după 25-30 de ani, și încă într-o corespondență diplomatică.
În privința argumentării, să se observe perfecta identitate de procedeu dintre acești valahi și Grigore Ureche: peste două sute de ani, cronicarul moldovean va urma tot drumul filologiei – al comparației dintre vocabularul român și cel latin – spre a proba același adevăr istoric, latinitatea limbii române. Și atunci, dacă în privința lui Grigore Ureche se vine cu explicația perfect întemeiată că astfel de lucrări cer școală, este cazul ca, procedând prin analogie, să conchidem că și capacitatea acestor valahi de a purta astfel de discuții a fost tot operă de școală.
Adăugăm că acea conversație dintre Flavio Biondo și valahi trebuie să fi fost destul de lungă. Numai o astfel de convorbire i-a putut da primului posibilitatea de a trage concluzii ca, de exemplu, acelea că „își proclamau ca o onoare” originea romană, că o „afișau într-adins”, că limba lor era o limbă latină cu „mireasmă țărănească” etc. Or, ca să stabilești astfel de concluzii trebuie timp și răbdare, iar ca să consumi vremea în conversații trebuie să ai și condiții potrivite: niște interlocutori interesanți, isteți la minte, cu un capital de idei și capabili de a lua poziție în diferite probleme.
Există astfel toate datele pentru a conchide că valahii menționați aveau o vie conștiință a originii romane a neamului și limbii lor, o conștiință gestuală concretizată într-o atitudine fermă: proclamarea ei ca o onoare și afișarea originii lor romane.
Alt fragment interesant din acest text este cel ce urmează mai jos cu privire la datarea evenimentului. Din el rezultă că evenimentul a avut loc „odinioară”, „aliquando” potrivit cu fraza: „odinioară ne-am bucurat mult că i-am auzit vorbind...”. Acest rând spune și el ceva: arată că evenimentul s-a produs nu în momentul în care se redacta scrisoarea (1453), ci cu mult mai înainte de această dată. Dar, fiindcă autorul scrisorii n-o precizează, să încercăm s-o facem noi. Știm că Flavio Biondo se născuse în 1388 și că a murit în 1463. Mai știm apoi că acest eveniment a avut loc „odinioară”, „aliquando”. Aceasta poate să însemne că e vorba de un moment cu mult înainte de 1453, data scrisorii. Cunoscând toate acestea am putea conchide că și conversația s-a produs cu circa 25-30 de ani în urmă. În acest caz, e posibil ca ea să fi avut loc cu reprezentanții români la conciliul din Constanța (1415-1418) sau, mai probabil, cu cei veniți la conciliul din Florența (1439), când delegați din țările române sunt prezenți la adunările respective. Totuși, textul scrisorii: „...acești creștini, care după obiceiul catolic vin în fiecare an să viziteze Roma...”, îndreptățește și ipoteza că valahii noștri vizitau Roma deosebit de delegațiile la conciliile citate. Faptul esențial aici este acela că la data când s-a produs, probabil, evenimentul, pe la 1425-1430, conștiința latinității exista la români ca un fapt spiritual cert, indelebil.
În final, textul conține aprecierea lui Flavio Biondo asupra limbii noastre spunându-ne că atunci când valahii o „rosteau după obicei”, limba părea că are „o mireasmă de limbă latină țărănească și puțin gramaticală.”
Aci ajunși, se ivește o întrebare: se putea vorbi la acea vreme de o conștiință de neam? Ce spun faptele din epocă?
La această întrebare putem răspunde următoarele: notația lui Flavio Biondo că acești valahi veniseră la Roma, „după obiceiul catolic”, încurajează pentru afirmarea unei conștiințe religioase; totuși, notația, în privința acestui gen de conștiință, este destul de săracă. În schimb, în ceea ce privește conștiința latinității, textul este mult mai precis și mai probant: ea este consemnată prin declarații ferme și cu detalii, așa că existența acestei conștiințe nu permite nici un dubiu. Într-adevăr, afirmând originea lor romană ca pe o onoare, acești valahi făceau în mod evident dovada unei vii conștiințe a latinității. Totuși, o întrebare rămâne deschisă: era un astfel de gest cu putință la acea dată, de vreme ce despre o educație organizată, în spirit național, începe a se vorbi mult mai târziu, abia spre finele secolului al XVIII-lea?
Deja la acea vreme se vorbea de o conștiință de neam. Aceasta reiese din St. d'Irsay, care, într-o chestiune analogică, scrie că: „...la Praga, la 1384, se manifestă (la studenți) un viu sentiment național amestecat cu chestiuni religioase și politice...”. Chiar și mai înainte, sentimentul unei apartenențe etnice se manifestase la Oxford, la Bologna și, ceva mai târziu, la universitățile germane.
Deci, manifestarea conștiinței de neam la valahi se încadrează perfect în formele de manifestare spirituală ale epocii. Iar faptul constituie încă o dovadă că valahii despre care vorbește Biondo nu puteau fi oameni simpli, ci, dimpotrivă, oameni cu o anumită cultură.
La capătul acestor rânduri putem conchide următoarele: dacă în scris și în mod argumentat conștiința latinității a apărut o dată cu cronicarul Grigore Ureche, ea era prezentă la români, așa cum o dovedește documentul analizat, cu mai bine de două sute de ani înainte.