Bogdan Mateciuc
Relația dintre Alexandru Ioan Cuza și Biserica Ortodoxă Română reprezintă una dintre cele mai sensibile și revelatoare teme ale istoriei României moderne. Ea reflectă tensiunea structurală dintre un proiect politic de modernizare accelerată, inspirat de Occident, și o societate profund tradițională, în care Biserica ocupa un loc central nu doar religios, ci și social, cultural și economic.
Politicile lui Cuza față de Biserică nu pot fi înțelese nici exclusiv ca un act de ostilitate ideologică, nici ca o simplă necesitate administrativă. Ele sunt expresia unei viziuni despre stat, autoritate și progres, viziune care a intrat inevitabil în conflict cu structurile tradiționale ale lumii românești.
Statutul Bisericii Ortodoxe Române înainte de 1859
La mijlocul secolului al XIX-lea, Biserica Ortodoxă era instituția fundamentală a societății românești. În lipsa unui stat modern consolidat, BOR îndeplinea funcții multiple care depășeau cu mult sfera cultului:
Relația dintre stat și Biserică nu era una de separație, ci de interdependență tradițională. Domnitorul avea un rol activ în viața bisericească, iar Biserica participa implicit la ordinea politică. Această simbioză explica stabilitatea socială, dar și rezistența față de reforme bruște.
Situația averilor mănăstirești în Țările Române
Un punct esențial în conflictul dintre Cuza și Biserică îl constituie problema averilor mănăstirești, adesea prezentată reductiv ca o acumulare abuzivă.
Averile mănăstirești se formaseră, în principal, prin danii domnești și boierești, motivate de considerente religioase, juridice și sociale. Donația către o mănăstire era un act de pietate, dar și o formă de stabilizare a proprietății și de protecție simbolică a comunității.
Aceste danii includeau pământuri agricole, sate întregi, păduri, vii, mori, și drepturi economice și fiscale.
Mănăstirile nu erau entități pasive, ci centre economice active. Ele gestionau producția agricolă, întrețineau școli, tipografii, bolnițe și asigurau sprijin social în perioade de criză. În multe regiuni, mănăstirea era principalul pol de organizare comunitară.
Un capitol distinct în situația averilor mănăstirești îl constituie mănăstirile închinate, adică acele instituții religioase ale Țărilor Române ale căror venituri erau direcționate către mănăstiri sau episcopii din afara principatelor, de regulă din Grecia, Muntele Athos sau Locurile Sfinte. Aceste mănăstiri legau spiritual țara de centrele ortodoxe externe, dar transferul regulat de venituri reducea resursele locale și crea dependență economică. Deși o parte din venituri era direcționată în afara țării, amploarea reală a fenomenului a fost adesea exagerată ulterior pentru a justifica confiscarea generalizată a patrimoniului bisericesc.
Profilul educațional și psihologic al lui Alexandru Ioan Cuza
Atitudinea lui Cuza față de Biserică nu poate fi separată de formarea sa intelectuală și de profilul său psihologic.
Cuza a fost format în medii academice occidentale, în special franceze și italiene, profund influențate de iluminismul liberal. În această paradigmă, statul este autoritatea supremă, instituțiile tradiționale trebuie reorganizate sau subordonate, iar religia este tolerată, dar marginalizată instituțional.
Această educație l-a îndepărtat de ethosul ortodox tradițional, fără a-l transforma însă într-un adversar militant al religiei.
Cuza nu a fost un anticlerical ideologic. Provenea dintr-un mediu ortodox și a păstrat o religiozitate mai degrabă formală și culturală. Totuși, nu avea o legătură profundă cu viața bisericească reală și nu înțelegea rolul Bisericii ca organism viu, cu o logică internă proprie.
Din punct de vedere psihologic, Cuza a manifestat impulsivitate și autoritarism decizional, având în același timp convingerea unei misiuni istorice personale. În portretele oficiale din perioada de apogeu a domniei, el apare într-o postură controlată, solemnă și autoritară, cu uniformă, decorații și atitudine studiată, într-un registru vizual care trimite deliberat la iconografia lui Napoleon al III-lea — model politic și simbolic al epocii, și susținător al Unirii — contrastând vizibil cu primele sale portrete, mai simple și mai apropiate de imaginea unui boier moldovean decât de cea a unui suveran modern.
Acest profil a favorizat reformele rapide, impuse de sus, fără negociere reală cu instituțiile afectate. În raport cu Biserica, aceasta s-a tradus prin tratarea ei ca simplă structură administrativă.
Secularizarea averilor mănăstirești (1863)
Cea mai radicală măsură a lui Cuza față de Biserică a fost Legea secularizării averilor mănăstirești.
Conținutul măsurii
Efecte imediate
Deși măsura a fost prezentată drept necesară pentru interesul național, ea a reprezentat o ruptură majoră în relația istorică dintre stat și Biserică.
Controlul statului asupra Bisericii
Guvernarea lui Cuza a impus un control strict asupra vieții bisericești. Numirile ierarhice au fost influențate politic, autonomia sinodală a fost limitată, iar preoții au fost asimilați funcționarilor publici.
Autocefalia BOR, recunoscută ulterior, a fost în această etapă mai degrabă administrativă decât real canonică.
Biserica Ortodoxă și schimbarea alfabetului chirilic în latin
Un alt punct sensibil al epocii a fost trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin.
Nu a existat o opoziție doctrinară oficială a Bisericii față de alfabetul latin. Rezistența a fost una conservatoare și practică. Clerul era format în alfabetul chirilic, cărțile de cult erau tipărite exclusiv astfel, iar schimbarea a fost impusă rapid și administrativ.
Pentru Biserică, reforma alfabetului a fost percepută ca parte a unui proces mai larg de occidentalizare forțată, nu ca o simplă adaptare tehnică.
Consecințele asupra Bisericii Ortodoxe Române
Politicile lui Cuza au produs efecte structurale pe termen lung:
Concluzie
Relația dintre Alexandru Ioan Cuza și Biserica Ortodoxă Română nu poate fi redusă nici la un conflict ideologic, nici la o simplă reformă administrativă. Ea exprimă una dintre tensiunile fondatoare ale României moderne: construcția rapidă a statului pe structura unei societăți tradiționale, profund ancorate în ethosul religios.
Dintr-o perspectivă favorabilă, Cuza a fost un reformator necesar. Statul român unificat avea nevoie de resurse, de centralizare și de limitarea influențelor externe pentru a supraviețui într-un context geopolitic fragil. Secularizarea averilor mănăstirești, oricât de dură, a furnizat baza materială pentru reformele fundamentale ale epocii și a aliniat România la tendințele europene ale secolului al XIX-lea. În plus, Cuza nu a fost un anticlerical militant: nu a interzis cultul, nu a persecutat credința populară și nu a urmărit eliminarea religiei din viața societății.
Dintr-o perspectivă critică însă, Cuza a fost un modernizator brutal. Secularizarea a fost o confiscare generalizată, aplicată fără discernământ și fără compensare reală, care a distrus autonomia economică a Bisericii și a lovit în monahism ca formă de viață spirituală și socială. Prin subordonarea administrativă a BOR, el a transformat Biserica într-o instituție dependentă de stat, vulnerabilă politic și lipsită de capacitatea de a-și exercita liber rolul istoric.
Mai grav, reformele au fost impuse vertical, fără dialog autentic cu o instituție care structurase societatea românească timp de secole. Educația sa occidentală și convingerea unei misiuni istorice personale l-au plasat într-o asimetrie culturală față de populația majoritar religioasă, generând o ruptură între stat și mentalitatea tradițională. Astfel, modernizarea a câștigat eficiență administrativă, dar a pierdut legitimitate culturală și organicitate socială.
Verdictul istoric asupra lui Alexandru Ioan Cuza trebuie, așadar, să rămână ambivalent: el a pus bazele statului român modern, dar a făcut-o sacrificând echilibrul tradițional dintre stat și Biserică. Nu atât reformele în sine constituie problema, cât metoda: lipsa gradualismului, absența dialogului și reducerea Bisericii la statutul de instrument administrativ. Anume această metodă de lucru a lui Cuza a fost cauza formării „monstruoasei coaliții” care a decis îndepărtarea lui și aducerea unui domnitor străin în fruntea țării - germanul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.
Această tensiune nerezolvată, născută în epoca lui Cuza, continuă să marcheze până astăzi relația dintre stat, Biserică și societatea românească.