Arcadie Culea, Măn. Noul Neamț, Basarabia
1. Evenimente istorice care au precedat și însoțit activitatea lui Creangă
Pentru a cerceta cauzele pătrunderii în lucrările lui Creangă a pronunțatului spirit apostatic, mai întâi de toate trebuie să înșiruim evenimentele ce au precedat și însoțit activitatea acestuia. Acestea au avut o importanță hotărâtoare în declanșarea și stimularea activității antireligioase a scriitorului.
Când, după îndelungă vreme de subjugare fanariotă, în 1821 izbucnește marea răscoală a grecilor împotriva turcilor, în Țările Românești începe răscoala lui Tudor Vladimirescu, mai întâi împotriva Imperiului Otoman, dar mai apoi și împotriva grecilor fanarioți. Încununându-se cu succes, Valahia și Moldova capătă dreptul de a alege domnitori locali, astfel scăpând definitiv de dominația fanariotă. Începe o puternică mișcare națională cu introducerea limbii române în toate sferele de activitate, inclusiv în Biserică, provocând în ea unele tulburări. Elevii școlii de pe lângă mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, sub influența ideilor naționaliste, au cerut de la egumen ca slujba să se săvârșească în limba română. Când egumenul le-a refuzat aceasta, atunci s-a început bătaie între elevi și servitorii egumenului. Poporul a stat de partea elevilor și astfel s-a izbutit ca, măcar parțial, serviciul divin să se săvârșească în românește.
Începe intensificarea învățământului național. Însă, nelimitându-se la învățământul din patrie, mase de tineri români s-au îndreptat pentru consolidarea studiilor spre străinătate - Viena, Paris, Roma, Berlin, unde au început să cunoască civilizația apuseană; iar influența acestei civilizații asupra lor era tot mai mare, căci precedenta perioadă fanariotă s-a prezentat ca o imagine nemângâiată a întunericului spiritual și a sărăciei materiale. Din nefericire, contactul cu Vestul și pasiunea pentru el a fost fatală pentru tinerii români, precum și pentru întreaga Românie. Din cauza nepregătirii românilor pentru însușirea roadelor civilizației apusene, aceasta le-a otrăvit sufletele, mișcându-i de pe tăria vechilor tradiții istorice, i-a îndreptat pe calea imitării oarbe a străinului, atât după tradiții cât și credință. Românii au descoperit că ei sunt urmașii vechilor romani, o schijă a Apusului aruncată de soartă în Răsărit, de care acum doreau în orice chip să se despartă și să se întoarcă spre centrul lor firesc. Deosebit de frumos era în ochii tineretului român idealul tuturor popoarelor latine și a întregii Europe - poporul francez; de aici deosebita și puternica pasiune pentru tot ce este franțuzesc: mode, cărți, maniere, limbă etc. După întoarcerea din străinătate, căpătând studii superioare, românii au ocupat în patrie locuri înalte și privilegiate în administrație, justiție și școală, comunicând pasiunea lor pentru Apus și restului românilor, turnând otrava apuseană prin toată țara, în afară de țăranii simpli de la țară, care, ce-i drept, continuau să rămână în neștiință, dar și în supunerea maicii lor - Biserica. Rezultatul acestor pasiuni pentru ideile apusene a fost acea mișcare periculoasă, care s-a manifestat cu o ură aproape fanatică a intelectualității împotriva Ortodoxiei, care a primit de acum numele de „cultură fanariotă”. Și acum România poate că e unica țară din lume unde religia istorică, care a educat atâtea generații și a adus, fără îndoială, servicii enorme națiunii române, pe care, nu o dată, a salvat-o de subjugarea și turcă, și apuseană, a devenit obiectul urii bolnăvicioase și a prigonirilor furioase.
Toate aceste valuri ridicate împotriva Bisericii aveau să crească după anularea protectoratului Rusiei din 1856, prin Tratatul de Pace de la Paris, care, fiind țară ortodoxă, menținea câtuși de puțin Biserica într-o stare mai bună. Anularea protectoratului Rusiei din Principate a fost întâmpinată cu entuziasm de partidul național al renașterii României, împreună cu care se bucura și Apusul protestanto-catolic.
În 1859, Principatele s-au unit într-un singur stat, alegându-și ca domnitor al noului stat pe colonelul Alexandru Cuza, înflăcăratul naționalist și unionist, cel mai strălucit reprezentant al mișcării contra regimului fanariot.
Cuza era, indiscutabil, un om talentat, cu studii făcute în Germania - la Potsdam și München. Însă aceasta a avut o influență negativă asupra lui, determinându-l să se ridice contra Ortodoxiei, înfăptuind acele păgubitoare reforme în Biserica Ortodoxă Română: secularizarea averilor mânăstirești și supunerea Bisericii față de Stat, după dobândirea autocefaliei.
Cel mai mult însă a suferit Biserica de pe urma celei de a doua reforme, căci întru totul supunând Biserica jurisdicției sale, domnitorul Cuza cu conducătorii de atunci - naționaliștii, aveau intenția să meargă mai departe. Înjosind, ruinând și supunând Biserica strictei supravegheri, ca pe o instituție ce nu se conformează cu ideologia oficială. Ei au intenționat în locul „culturii fanariote” să-i dea României o altă credință - apuseană.
În afară de aceasta, situația Bisericii era agravată chiar de clerici, care, pe lângă intelectuali, au fost prinși și ei de mișcarea națională. În chestiunea unirii celor două principate într-unul singur și în general în lucrările Partidului Național-Liberal, clericii aveau cea mai vie participare. Astfel, prin îndeletnicirea cu treburile politice, aderând la diferite partide cu scopul de a ocupa funcții importante în ele, clericii păcătuiau foarte mult, dăunând Bisericii.
În genere, reformele bisericești ale lui Cuza, care au supus definitiv clerul român puterii laice, s-au răsfrânt păgubitor și asupra moralității lui. În funcțiile de stat erau numite persoane nedemne, căci ministrul Cultelor se conducea în alegerea candidatului la catedra episcopală după principii arghirofile, oferind catedra celui ce dădea mai mulți bani.
Aceste circumstanțe au favorizat creșterea simoniei în proporții îngrozitoare. Dar nu păcătuia doar ierarhia superioară, ci și clericii, care, fiind influențați de curentele naționaliste, își permiteau deschisa și neobrăzata batjocură nu numai asupra obiceiurilor, dar și asupra dogmelor bisericești.
Folosindu-se de toate acestea, naționaliștii au pornit contra Ortodoxiei, considerată „cultură fanariotă”, o întreagă campanie. Fanarioții au devenit obiectul derâderii chiar pe scenele teatrale, unor astfel de batjocuri au fost supuși călugării și monahismul în general, se vorbea chiar despre distrugerea completă a monahismului. Contra episcopilor și călugărilor se străduiau să-i înarmeze și pe preoții de mir. Despre călugări se vorbea până și în Parlament, că ei ar trebui să se retragă în pustii și acolo să se roage pentru păcătosul neam omenesc. În scopul limitării și slăbirii monahismului au fost emise reguli bisericești, conform cărora călugări puteau deveni bărbați cu vârsta de peste 60 de ani și femei de peste 40 de ani, dar mai tineri de aceste vârste să fie primiți doar ologii. Între preoții de mir s-a format chiar un complot contra călugărilor și episcopilor. Apăreau ziare ce-și aveau scopul de a ponegri întreaga orânduire bisericească.
2. Răsfrângerea evenimentelor istorice asupra lui Ion Creangă
Părăsind satul moldovenesc de la munte și venind pentru continuarea studiilor „teologice” la Socola, Ion al lui Ștefan a Petrei se ciocnește în capitala Moldovei - Iași de o nouă atmosferă, până atunci necunoscută lui, manifestată printr-un contrast izbitor dintre sărăcia norodului simplu și luxul nemărginit, pătruns de curând, al boierimii în genere înstrăinate, vorbind mai mult franțuzește, ori măcar grecește. Când cu vreo trei ani înainte de descălecarea lui Creangă la Iași, Saint-Marc Girardin vizita principatele, el rămânea uimit de luxul nebun, trecând în carete pe ulițe de sat, de saloanele în care toată lumea vorbea franțuzește și în care numai robii țigani, tolăniți pe jos, prin antecamere, aminteau francezului că se află lângă Bahlui. Tot acest anturaj în care nimerise, era străin pentru el și de aceea se ținea de partea țărănească a orașului, cu crâșme și ciubotari, ce-i aminteau de Fălticenii ce-i lăsase în urmă.
Însă după absolvirea seminarului cu certificatul cursului inferior de patru ani, s-a petrecut un eveniment care a hotărât soarta Iașului și indirect poate și a lui Creangă. Prin unirea principatelor, domnul Alexandru Cuza așezându-se la Bucuresti, marea boierime și oricine voia a juca un rol în viața politică, alergă în capitala Principatelor Unite. Moșierii când nu stăteau la țară, plecau acum de-a dreptul la Bucuresti, ocolind Iașul, unde se lăsau în goluri elemente de la țară și alt val de străini. Viața culturală și chiar veleitatea de lux și aristocrația nu a scăzut numaidecât, ba, dimpotrivă, pentru câtva timp au părut sporite. Noul stat crea școli și instituții și clasa dăscălească lua locul boierimii salonarde. Curând se va întemeia aici „Junimea”, cu membri din aristocrația mai măruntă și intelectuală și cu foarte mulți profesori, la care mai târziu va adera și Creangă, iar faptul va însemna o cotitură în viața lui de la calea dreaptă și o sursă a tuturor bazaconiilor sale de prin publicațiile vremii, pe care le făcea îndemnat de membrii societății.
După căsătoria pripită, încheiată fără nici un suport sentimental, având drept unic motiv îndeplinirea formalității premergătoare hirotoniei și după intrarea în cler se reîntoarce la Iași tocmai în clipa în care începea era profesorilor și a noii burghezii liberale, care, desigur, era instruită în Apus și cu ideile respective. Acum, un țăran ca el își găsește în oraș semeni printre popi, învățători, profesori, iar sălile de curs deschise oricui țin locul saloanelor în care n-ar fi putut intra.
Tot în această perioadă, Creangă, care fiind mândru de originea sa țărănească și naționalist cumplit, este influențat și el de acele slăbiciuni boierești și pentru pătrunderea mai trainică în societatea mai înaltă, sau în vederea continuării în alt chip a studiilor, căci înscrierile lui pe la diferite școli vin dintr-o plăcere de cetățean de clasă nouă de a intra peste tot și de a se simți om, se apucă de limba franceză. Astfel își cumpărase în ianuarie 1859 un „Abecedair pour la jeunesse” și o mică gramatică franceză, neajungând însă să descopere până la sfârșitul vieții tainele limbii franceze. La începutul carierii sale bonjuriste, fiind încântat de inițiere, iscălea în glumă Le diacre Creangue.
Dornic de studii sau căutând un alt mijloc de câștig, afară de slujba diaconească care i se părea mizerabilă, se înscrie în 1864 la Institutul Pedagogic de la Trisfetite din Iași, care pregătea institutori pentru clasele primare, paralel cu care frecventează și școala normală, la care fusese chiar premiat. În același an, la 7 mai, este numit probabil cu recomandarea lui Maiorescu însuși, institutor la clasa întâi a școlii de la Trei Ierarhi. Toate acestea: premierea la școala normală, diaconia și institoratul în Iași însemnau pentru feciorul lui Ștefan a Petrei din Humulești o izbândă negândită. De aceea, în toată această epocă el e un om vesel, fără astâmpăr, mușcător și chiar colțos, plin de sentimentul valorii sale.
Același sentiment îl împinge pe Creangă, ca și pe mulți clerici ai timpului său, să se îndeletnicească cu ceea ce nu trebuia. Astfel existența a trebuit să-i pară de acum... pe deplin statornicită. Ca diacon putea s-ajungă popă, dar și fără popie, dacă i s-ar fi urât (ceea ce s-a și întâmplat), ar fi rămas cu rostul institutoratului. Socotindu-se liber, diaconul gândi că se cuvenea de aici înainte să facă și politică, să contribuie și la viața statului cu acel bun-simț cu care își ducea el propria familie și clasă.
Debutul politic al diaconului are loc îndată ce, la 11/23 februarie 1866, primul domnitor al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, fusese silit să abdice, față de care Creangă, în anecdota sa „Ioan Roată și Vodă-Cuza”, exprimă dragostea „pentru figura luminoasă a lui Cuza-Vodă, înfățișat ca o legendară întruchipare a dreptății”. Această înlăturare a stârnit în Iași o mică conspirație separatistă îndreptată contra ideii necesității aducerii unui domn străin, susținută de majoritatea spiritelor țării. Printre răsculați era chiar mitropolitul Calinic Miclescu, care contagiase cu ideile sale și pe mulți clerici subordonați lui, printre care era și Creangă. Răscoala a sfârșit cu insucces și la domnie vine un domnitor străin, atât după naționalitate, cât și după credință, Carol I.
Toate aceste aventuri politice nu-l astâmpără pe Creangă, care începe să facă „politicale” în tabăra așa-zisei „fracțiuni libere și independente”, care s-a unit mai apoi cu Partidul Liberal și care era adânc xenofobă și antisemită.
În același an, fiind mari lupte electorale pentru alegerea cele dintâi Camere ale domnitorului Carol, Creangă este întâlnit printre fracționiști, care făceau propagandă la întruniri. Pentru firea sa vorbăreață și mușcătoare, precum și pentru barba și părul lui deschis, de un blond albicios, i s-a stârnit lui Creangă porecla de „popa smântână” printre partida opoziționistă. „Gazeta de Iași” - organ al societății „Junimea”, ce se constituia ca o reacțiune împotriva liberalismului separatist și cu tendințe revoluționare, pe care îl susținea și Creangă, arată cu intenție de umor: „Când vorbea acesta (Creangă), se înflăcăra auditoriul cumplit: toți perorau deodată. Talentul său oratoric infecta întreaga adunare, astfel încât, în tot timpul când avea cuvântul părintele, luau fără autorizație cuvântul cu toții”. Aceste rânduri ne arată că toată strădania diaconului de a contribui și el la viața statului ducea numai la neorânduieli și la pierderea demnității sale clericale, cât și a întregii tagme din care făcea parte, în ochii mulțimii.
Însă toate aceste aparente manifestări pro-ecleziale ale diaconului Creangă, deși însoțite de unele activități care nu se împăcau cu slujirea bisericească, se risipesc atunci când acesta e părăsit de soția sa Elena. Această foarte supărătoare întâmplare, care pe dreptate i se întâmplase, datorită moralității lui scăzute, căci el împărtășea filosofia lui moș Nichifor Coțcarul că „femeia nebătută e ca moară neferecată” și fără îndoială că voia să-și ferece muierea nelalocul ei, cum făceau gospodarii la Humulești. Iar asta îi tăie deplin calea spre preoție, din care nădăjduia să aibă o bună întreținere materială.
Pierzând nădejdea de a mai fi preot și nedorind să rămână la condiția umilă de diacon, hotărî ca prin mari scandaluri să se răzbune contra preoților și călugărilor, care în mare parte erau încă de origine greacă, fiindcă aceștia îi pricinuiseră pe parcursul carierei sale clericale „necazuri”. Și acum o putea face deschis, căci și plecarea Elenei pe nedrept o lega de un călugăr de la Golia. De acum Creangă socoti că a venit timpul de a deveni un spirit critic al Bisericii, împotmolite în forme vechi, contrare bunului său simț. Se zice că deși foarte bun cântăreț și cu rânduială la slujbă, n-avea tragere de inimă la diaconie și se simțea apăsat de potcap, de coadă și de rantie, că nu voia să meargă la înmormântări, botezuri, cununii. Se mai spune c-ar fi fost „ateu din suflet”, criticând formele „deșarte” ale Bisericii și punând la îndoială existența lui Dumnezeu. Ateu Creangă nu putea să fie, pentru că-l împiedica bunul-simț, care spune că orice trebuie să aibă un făptuitor. Dacă nu era ateu, nu era totuși nici mistic, fiindcă țăranul în genere este îndoit asupra deschiderii pe pământ a Dumnezeirii și nu amestecă cerul cu Biserica. Dumnezeu acolo unde este citește în inimile drepților și nu osândește un om numai fiindcă nu merge la Biserică de dragul popii. Și numai pentru a arăta protestul său, Creangă a făcut acele fapte regretabile, cum au fost tunderea părului, frecventarea teatrului, tragerea cu pușca în ciorile de pe turlele albe ale bisericii ale căror pene negre îi deșteptau prin asociație stolul negru al călugărilor lăsați asupra Bisericii Române, care au silit pe superiori să-l scoată din rândul clericilor și din serviciul institutoratului, prin intervenții la ministerul instrucțiunii și al cultelor, având ca scop doar liniștirea diaconului și curmarea batjocurii aduse de el Bisericii. Însă Creangă nu se astâmpără; își ia amantă și deschide un debit de tutun, iar mai târziu, descoperindu-și talentul de scriitor, pe deplin îl va folosi în scopul de a murdări cele sfinte și de a împărtăși și altora ura sa pentru Biserică și religie.
Deci, văzând aceste nuanțe din viața lui Creangă, ajuns în noua societate română, construită numaidecât după modelul celei apusene, cu ușurință se poate presupune că doar acest spirit protestatar, provenit din Apus și strecurat în Țările Române, dublat de o mândrie națională exagerată și sentimentul lăuntric al superiorității sale, au putut determina și pricinui direcția apostatică resimțită în opera crengiană.