Bogdan Mateciuc
După Învierea și Înălțarea Domnului Iisus Hristos, ucenicii Lui au continuat să se strângă pentru a se închina împreună lui Dumnezeu și a-l slăvi pe Cel trimis de El ca Mântuitor al lumii. De la început, această credință în Iisus din Nazaret i-a deosebit pe aceștia de restul oamenilor care credeau în Dumnezeu și care mergeau să se închine în sinagogi și în Templul de la Ierusalim (distrus apoi de romani în anul 70). Credința în Hristos îi făcea pe ucenicii Lui să vadă cu alți ochi atât Legea veche, care își găsise deja o împlinire în persoana Lui, cât și prezentul și viitorul care de acum erau trăite întru lucrarea mântuirii și nădejdea învierii. Aceste diferențe nu au întârziat să-i separe pe ucenicii lui Hristos de restul lumii, în scurt timp ei fiind dați afară din locurile de închinare ale evreilor și prigoniți pentru noua credință.
Din Sfânta Scriptură aflăm că ucenicii Lui au început să fie numiți creștini în Antiohia. Denumirea s-a generalizat și a început să fie folosită pentru identificarea celor ce credeau în Iisus Hristos - în număr tot mai mare, atât dintre evrei, cât și dintre neamuri. Strângerea laolaltă a creștinilor și comuniunea lor întru Hristos au reprezentat temelia pe care a început să se zidească Biserica. Comuniunea a condus la comunitate, iar comunitatea era Biserica lui Hristos.
Comuniunea lor se întemeia pe participarea la slujbe închinate lui Dumnezeu. Rugăciunile înălțate în comun, citirea cuvintelor de învățătură din Vechiul Testament și din epistolele primite de la Apostoli, explicarea și învățarea lor, precum și sfânta împărtășanie făceau parte din fiecare strângere laolaltă. Participarea fiecăruia la aceste slujbe nu era nici pe departe un gest sau o prezență formală, ci fiecare se vedea pe sine ca parte a noului Israel al lui Dumnezeu, aflat într-o relație duhovnicească cu El și fiind condus de către Iisus Hristos către Împărăția lui Dumnezeu. Slujba de închinare nu era săvârșită doar de către conducătorul adunării, ci de către toți, printr-o participare activă care întărea comunitatea și zidea credința fiecăruia.
În vremurile moderne însă și cu precădere în bisericile de la oraș, această comuniune a creștinilor a dispărut. Grijile zilei și nebunia veacului în care trăim au sădit sămânța individualismului și a răutății. În același timp, anumite formalizări din biserică au contribuit și ele la stricarea comuniunii creștinești. Una dintre aceste formalizări rău-făcătoare a fost introducerea corului în biserici.
Oficial, corul a fost introdus în bisericile românești de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, printr-un decret din ianuarie 1865. Nu avea să fie singura „inovație” pusă la cale de domnitorul mare admirator al Franței laice și copiator în miniatură al împăratului Napoleon al III-lea. Același Cuza avea să despoaie mănăstirile de donațiile primite de-a lungul vremii, trecându-le în patrimoniul statului, odată cu această mutare apărând preoții și ierarhii plătiți de Stat! Acum, decretul lui Cuza îi obliga pe cântăreții bisericești să urmeze cursuri de muzică vocală armonică la Conservatorul din București. Mutarea a avut o justificare politică: Cuza și-a dorit să elimine din Biserică ceea ce după mintea lui era o influență grecească în Țările Române - muzica psaltică tradițională. În locul acesteia se introducea muzica corală în stilul operei.
Revenind la începuturi, creștini adunați în biserică participau în mod activ la sfintele slujbe. Fiecare își aducea contribuția potrivit cu rolul său și cu darurile sale. Cea mai la îndemână formă de participare pentru toți era cântatul imnelor de slavă către Dumnezeu. Odată cu formalizarea tipicului bisericesc, înțelegerea duhovnicească a ritualului bisericesc a trecut pe plan secund, în favoare respectării întocmai a formei exterioare. În epoca modernă, acceastă grijă pentru exterior s-a întâlnit cu aparenta frumusețe și ordine a unui cor „modern”, format din specialiști, și astfel cântarea de obște a trecut încet-încet de la popor la o mână de pricepuți. Sămânța aruncată de Cuza a dat roade și, preocupați de ce zice Europa despre noi, decidenții bisericești locali au început să introducă corul pe scară tot mai largă în bisericile din România. Învățați fiind să cânte altfel decât tradițional, coriștii cântă diferit de cum cântă restul credincioșilor care treptat au fost reduși la postura de spectatori. Dacă până atunci ei făceau slujba împreună cu preotul, acum slujba a început să fie săvârșită aproape exclusiv între preotul din altar și corul de la balcon. Cu îngăduința parohului care aprobă corul, cei credincioși au fost lăsați pe dinafară, cerându-li-se însă să fie prezenți la biserică. Urmare aceste inovații, gândurile spectatorilor au început să se împrăștie și, astfel, mulți a ajuns să se folosească prea puțin de participarea lor acolo. Căci ce altă pază mai bună este împotriva împrăștierii gândurilor decât participarea cu trupul, prin cântare? Astăzi asistăm la sjujbă, dar nu participăm. Asistăm și nu ne folosim.
Am întrebat câțiva preoți de ce au adus un cor în biserica lor. Răspunsul a fost întristător de lumesc. „Pentru că este frumos... Ca să avem și noi o biserică deosebită... Ca să ne încânte...”
Superficialitatea acestor răspunsuri este ilustrativă pentru neînțelegerea pagubei care se face acolo. Dacă vrem încântare sau alte mișcări sufletești de natură artistică, putem merge la teatru sau la Operă. Altfel, biserica devine scenă de desfășurare pentru calitățile vocale ale sopranei de la balcon. Cât de departe este această priveliște de comuniunea creștinilor și de menirea sfintelor slujbe!
La anul 1846, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol a dat o enciclică de condamnare a înnoirilor muzicale în Biserică. În fața „modernizării” Bisericii, enciclica a rămas slovă moartă.
Astăzi, a fi membru în corul bisericii conferă și un statut aparte care hrănește niște orgolii subțiri. Așa cum cel ce citește Apostolul este cineva, așa nici membrii corului nu sunt creștini de rând. Corul apare ca o unitate distinctă în biserică, iar domnul sau doamna din cor se bucură de respectul cuvenit unuia care e cu o treaptă mai aproape de Dumnezeu.