Bogdan Mateciuc
Istoria creștinismului este plină de mari teologi ale căror scrieri au influențat profund Biserica, dar care au ajuns, la un moment dat, în centrul unor controverse doctrinare. Unii au fost condamnați în timpul vieții, alții după moarte, iar în cazul unora nu persoana a fost condamnată, ci anumite scrieri sau învățături.
Aceste cazuri sunt deosebit de interesante deoarece arată cât de complexă a fost dezvoltarea teologiei creștine. În primele secole, numeroase concepte care astăzi par lămurite – precum relația dintre persoanele Sfintei Treimi, modul unirii dumnezeirii și omenității în Hristos, libertatea omului și predestinarea – se aflau încă în proces de formulare și clarificare.
Printre cele mai importante cazuri se numără Origen din Alexandria, Tertulian, Theodor de Mopsuestia, Theodoret al Cirului, Ibas de Edessa, Didim cel Orb, Evagrie Ponticul, Ioan Filoponul și Ioan Scotus Eriugena.
Istoria lor nu poate fi redusă la formula „au fost mari teologi, dar au devenit eretici”. Situațiile sunt mult mai nuanțate.
1. Origen din Alexandria – geniul teologic ale cărui speculații au devenit origenism
Origen s-a născut în jurul anului 185 și a murit probabil în 253–254. A fost unul dintre cei mai prolifici și mai erudiți scriitori creștini ai Antichității.
Tatăl său, Leonida, a murit martir în timpul persecuției lui Septimius Severus. Origen era încă adolescent și, potrivit lui Eusebiu din Cezareea, dorea să împărtășească soarta tatălui său.
A devenit profesor și, foarte tânăr, a ajuns să conducă celebra școală catehetică din Alexandria. A studiat Scriptura cu o intensitate extraordinară și a învățat ebraica pentru a putea cerceta textul Vechiului Testament.
Opera sa a fost uriașă. A scris comentarii biblice, omilii, tratate teologice și apologetice. Printre cele mai importante opere se află Despre principii (Peri Archon) și Împotriva lui Celsus. Tot lui îi aparține celebra Hexapla, o lucrare monumentală destinată comparării textului ebraic al Vechiului Testament cu diferitele versiuni grecești.
Interpretarea alegorică a Bibliei
Origen considera că Scriptura are o profunzime care depășește sensul literal. Un text putea avea sens istoric, moral și spiritual.
Această metodă a exercitat o mare influență asupra exegezei creștine.
Problema a apărut atunci când interpretarea spirituală a devenit extrem de speculativă. Origen a încercat să răspundă unor întrebări pentru care Biserica nu formulase încă răspunsuri dogmatice definitive.
Preexistența sufletelor
Una dintre cele mai controversate idei asociate cu Origen este preexistența sufletelor.
Origen a speculat că ființele raționale ar fi existat într-o stare anterioară existenței lor pământești și că libertatea lor ar fi avut un rol în apariția diversității condițiilor creației.
Această concepție nu trebuie confundată cu reîncarnarea. Origen nu a formulat teoria orientală potrivit căreia același suflet ar reveni succesiv în trupuri diferite.
Problema era însă incompatibilă cu dezvoltarea ulterioară a antropologiei creștine și a devenit una dintre temele principale ale controverselor origeniste.
Apocatastaza
O altă idee controversată a fost apocatastaza, adică restaurarea finală.
Origen a reflectat asupra posibilității ca, la sfârșitul veacurilor, făpturile raționale să fie restaurate în relația lor cu Dumnezeu.
În anumite interpretări ale teologiei sale, această restaurare putea include chiar ființele căzute.
De aici a rezultat problema dacă iadul este veșnic și dacă până și demonii ar putea fi în cele din urmă mântuiți.
Trebuie însă făcută distincția între ceea ce se poate demonstra din textele lui Origen și dezvoltările ulterioare ale origenismului.
Conflictul și condamnarea
Origen a intrat în conflict cu episcopul Demetrios al Alexandriei și a părăsit Alexandria. A continuat să lucreze în Cezareea Palestinei.
A murit după ce a fost întemnițat și torturat în timpul persecuției lui Decius.
Ironia istorică este că Origen a murit cu mult înainte ca marile dispute origeniste să atingă apogeul.
În secolul al VI-lea au fost condamnate anumite învățături asociate cu origenismul, iar numele lui Origen a ajuns legat de această condamnare. Cercetarea modernă atrage însă atenția asupra diferenței dintre Origen însuși și diversele forme ulterioare de origenism.
2. Tertulian – marele apologet care a ajuns montanist
Quintus Septimius Florens Tertullianus, cunoscut drept Tertulian, s-a născut probabil în jurul anului 155 la Cartagina și a murit după anul 220.
A fost unul dintre fondatorii literaturii creștine latine.
Într-o perioadă în care literatura creștină în limba latină era încă puțin dezvoltată, Tertulian a creat practic un nou limbaj teologic apusean.
A fost jurist sau cel puțin a avut o pregătire juridică importantă și a devenit presbiter în Cartagina. A scris împotriva păgânilor și a gnosticilor și a apărat cu mare energie credința creștină.
Tertulian și montanismul
În jurul anului 202–203, Tertulian a început să fie atras de montanism, o mișcare apărută în Frigia.
Montaniștii puneau un accent foarte mare pe profeție, ascetism și rigorism moral. Tertulian a devenit unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai acestei mișcări în Apus.
El considera că Biserica devenise prea tolerantă față de păcat și prea apropiată de societatea seculară.
În cele din urmă, Tertulian a rupt comuniunea cu Biserica și a devenit liderul unei comunități montaniste din Cartagina.
De ce este Tertulian un caz aparte?
Spre deosebire de Origen, Tertulian nu este un exemplu clasic de teolog ale cărui doctrine au fost condamnate postum de un Sinod Ecumenic.
Este mai degrabă exemplul unui mare teolog care, după ce a contribuit enorm la apărarea credinței Bisericii, a ajuns în conflict cu Biserica și a aderat la o mișcare ruptă de Biserică.
Influența operelor sale timpurii a rămas însă uriașă.
3. Theodor de Mopsuestia – marele exeget condamnat după moarte
Dacă există un caz comparabil cu Origen, acesta este Theodor de Mopsuestia.
Theodor s-a născut în Antiohia în jurul anului 350 și a fost prieten cu Sfântul Ioan Gură de Aur. A studiat retorica și s-a format sub influența lui Diodor din Tars.
A devenit presbiter în Antiohia în jurul anului 383 și episcop de Mopsuestia în Cilicia undeva după 392.
Era considerat unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai Școlii din Antiohia, cunoscută pentru accentul pus pe sensul istoric și literal al Scripturii.
Theodor și problema hristologică
Theodor a insistat asupra realității depline a omenității lui Hristos.
În contextul controversei nestoriene, formulările sale au ajuns să fie interpretate ca separând prea mult umanitatea lui Hristos de Logos.
Important este că Theodor nu a fost condamnat la Sinodul de la Efes din 431, deși operele sale au fost atacate ulterior.
A murit în 428.
După aproape 125 de ani, însă, numele și scrierile sale au devenit unul dintre obiectivele principale ale controversei Celor Trei Capitole.
Condamnarea din 553
În anul 553, Sinodul al V-lea Ecumenic de la Constantinopol a condamnat persoana lui Theodor de Mopsuestia și scrierile sale, în cadrul aceleiași controverse fiind condamnate și anumite scrieri ale lui Theodoret și scrisoarea lui Ibas.
Actele sinodului îl menționează explicit pe Theodor și condamnă scrierile sale.
Astfel, Theodor reprezintă unul dintre cele mai spectaculoase cazuri din istoria teologiei: un episcop considerat ortodox în timpul vieții ajunge condamnat postum într-un Sinod Ecumenic.
4. Theodoret al Cirului – între Antiohia, Nestorie și Calcedon
Theodoret al Cirului s-a născut în jurul anului 393 în Antiohia și a murit în jurul anului 458.
A fost călugăr, episcop al Cirului și unul dintre cei mai importanți exegeți și teologi ai Școlii din Antiohia.
A scris numeroase comentarii biblice și tratate teologice și a fost unul dintre cei mai importanți apărători ai tradiției antiohiene în conflictul cu Chiril al Alexandriei.
Conflictul cu Chiril al Alexandriei
Theodoret a criticat Cele Douăsprezece Anateme ale lui Chiril împotriva lui Nestorie.
În 431, la Sinodul de la Efes, conflictul dintre cele două tabere a fost acut.
Theodoret a devenit unul dintre principalii apărători ai tradiției antiohiene și ai lui Nestorie.
Ulterior, însă, situația s-a schimbat.
La Sinodul de la Calcedon din 451, Theodoret a fost primit din nou în rândul episcopilor după ce a acceptat anatema împotriva lui Nestorie.
De ce a fost condamnat ulterior?
În secolul al VI-lea, anumite scrieri ale lui Theodoret împotriva lui Chiril au fost considerate problematice.
Ele au devenit unul dintre cele trei obiective ale controversei numite Cele Trei Capitole.
Nu a fost condamnată întreaga operă a lui Theodoret. Au fost condamnate anumite scrieri considerate incompatibile cu credința stabilită de Sinoade. Această distincție este esențială.
5. Ibas de Edessa – condamnat pentru o scrisoare
Ibas de Edessa a fost episcop al Edesei între aproximativ 435 și 457.
A fost un reprezentant important al teologiei antiohiene și a intrat în conflict cu adversarii lui Nestorie.
În 449, la ceea ce tradiția calcedoniană avea să numească ulterior „Sinodul tâlhăresc de la Efes”, Ibas a fost depus.
Doi ani mai târziu, situația s-a schimbat radical.
La Sinodul de la Calcedon din 451, Ibas a fost reabilitat și reinstalat.
Scrisoarea către Maris
Controversa ulterioară s-a concentrat asupra unei scrisori adresate unui cleric persan numit Maris.
Scrisoarea îl critica dur pe Chiril al Alexandriei, critica Sinodul de la Efes și îl apăra pe Theodor de Mopsuestia.
În secolul al VI-lea, această scrisoare a devenit al treilea element al Celor Trei Capitole.
În 553, Sinodul al V-lea Ecumenic a condamnat-o.
Iată din nou paradoxul: Ibas fusese reabilitat la Calcedon, iar aproximativ un secol mai târziu o scriere atribuită lui a fost condamnată.
De aceea, cazul lui Ibas este foarte important pentru înțelegerea diferenței dintre condamnarea unei persoane și condamnarea unei opere.
6. Didim cel Orb – marele profesor alexandrin influențat de Origen
Didim cel Orb s-a născut în Alexandria în jurul anului 313 și a murit aproximativ în 398.
Și-a pierdut vederea în copilărie, dar a devenit unul dintre cei mai erudiți profesori creștini ai Alexandriei.
A condus celebra școală catehetică alexandrină timp de o jumătate de secol.
Printre cei care au venit să-l asculte s-au numărat Rufin și Ieronim. Chiar și adversarii săi recunoșteau erudiția sa.
Didim și Origen
Didim a fost profund influențat de Origen.
A preluat din tradiția origeniană anumite metode exegetice și anumite concepții teologice.
Problema a fost că, în secolele următoare, origenismul a devenit tot mai controversat.
Didim nu a fost condamnat nominal de Sinodul al V-lea Ecumenic din 553, dar ulterior a fost asociat cu origenismul și a fost inclus în condamnările ulterioare ale origeniștilor.
Cercetarea contemporană încearcă însă să-l privească mai nuanțat. Studiile recente disting între diferitele forme de „origenism” și arată că Didim nu poate fi redus pur și simplu la caricatura unui eretic origenist.
7. Evagrie Ponticul – ascetul care a dus origenismul în mediul monastic
Evagrie Ponticul s-a născut în jurul anului 345 în Pont și a murit în 399 în Egipt.
A fost unul dintre cei mai importanți scriitori ascetici ai creștinismului timpuriu.
A studiat și a intrat în cercurile teologice din Constantinopol, unde a intrat în contact cu mari personalități bisericești. Ulterior s-a retras în Egipt și a devenit unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai spiritualității monahale.
Scrierile sale despre gânduri, patimi, rugăciune și viața ascetică au exercitat o influență uriașă asupra spiritualității răsăritene.
Evagrie și origenismul
Problema este că Evagrie a preluat și dezvoltat anumite concepții speculative provenite din tradiția origeniană.
În jurul lui s-a format un sistem teologic și ascetic în care cosmologia, antropologia și spiritualitatea erau strâns legate.
În secolul al VI-lea, aceste concepții au fost asociate cu a doua controversă origenistă. Totuși, aici trebuie să fim foarte atenți.
Afirmația populară că „Evagrie a fost condamnat de Sinodul V Ecumenic din 553” este prea simplă. Numele său nu apare în mod direct în actele oficiale ale Sinodului al V-lea, iar cercetarea modernă discută dacă și în ce sens condamnarea lui Evagrie a fost efectiv una conciliară.
Prin urmare, cazul lui Evagrie este mai interesant decât pare.
Tradiția îl leagă de condamnarea origenismului, dar istoria exactă a condamnării sale este mai complicată.
8. Ioan Filoponul – filosoful care a ajuns „triteist”
Ioan Filoponul, numit și Ioan Gramaticul, a trăit în secolul al VI-lea, probabil între 490 și 570.
A fost unul dintre cei mai importanți filosofi creștini ai Antichității târzii și un comentator remarcabil al lui Aristotel.
Este o personalitate extraordinară deoarece nu s-a limitat să transmită filosofia aristotelică, ci a criticat unele dintre ideile fundamentale ale aristotelismului și neoplatonismului.
A respins, printre altele, doctrina veșniciei lumii, susținând că lumea are un început.
Filoponul și controversa hristologică
Filoponul a fost implicat în controversa dintre calcedonieni și adversarii Sinodului de la Calcedon.
A susținut o hristologie apropiată de formula o natură compusă a lui Hristos.
Însă cea mai gravă problemă pentru posteritatea sa a fost teologia Sfintei Treimi.
A fost Ioan Filopon triteist?
Filoponul a folosit categorii aristotelice pentru a explica relația dintre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.
Problema a fost că, în interpretarea criticilor săi, cele trei ipostasuri ajungeau să fie tratate ca trei substanțe divine individuale.
Astfel a apărut acuzația de triteism – ideea că există nu un singur Dumnezeu în trei persoane, ci trei dumnezeiri.
Ioan Filopon a fost condamnat postum în contextul Sinodului de la Constantinopol din 680–681.
Cazul său este interesant deoarece arată și pericolul încercării de a transforma misterul teologic într-o construcție filosofică prea rigidă.
9. Ioan Scotus Eriugena – filosoful creștin acuzat de erezie
Ultimul caz ne duce în Evul Mediu.
Ioan Scotus Eriugena s-a născut probabil în Irlanda în jurul anului 810 și a murit în jurul anului 877.
A ajuns la curtea regelui Carol cel Pleșuv și a devenit unul dintre cei mai erudiți intelectuali ai Europei apusene.
Cunoștea greaca într-o epocă în care această limbă devenise rară în Apus și a tradus opere ale lui Pseudo-Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul și Grigore de Nyssa.
Controversa predestinării
Eriugena a intrat în atenția lumii teologice atunci când a fost însărcinat să răspundă lui Gottschalk de Orbais, care susținea o formă de predestinare: unii oameni ar fi predestinați la mântuire, iar alții la condamnare.
Eriugena a respins ideea predestinării la rău. Argumentul său era că Dumnezeu este binele suprem și nu poate fi autorul păcatului.
A acordat un rol extrem de important libertății umane.
Paradoxul este că tratatul său, scris pentru a combate o poziție considerată problematică, a ajuns el însuși să fie condamnat.
De divina praedestinatione a fost criticat și ulterior condamnat în sinoadele de la Valence (855) și Langres (859).
De divisione naturae
Cea mai importantă operă a lui Eriugena este însă De divisione naturae.
Aici influența neoplatonismului devine foarte puternică.
Eriugena descrie existența ca un proces de ieșire din Dumnezeu și de întoarcere către Dumnezeu. Concepția sa asupra raportului dintre Dumnezeu și creație a ajuns să fie interpretată ca apropiindu-se de panteism.
În secolul al XIII-lea, opera a fost condamnată formal. Conciliul de la Paris din 1225 a asociat condamnarea operei lui Eriugena cu condamnările unor forme de panteism.
Și aici avem un caz remarcabil: un teolog erudit, protejat de un rege și important pentru transmiterea teologiei grecești în Apus, ajunge ulterior asociat unor doctrine condamnate.
De ce apar asemenea cazuri?
Privite împreună, aceste biografii arată că istoria doctrinară a creștinismului nu a fost un proces simplu.
În primele secole, teologii încercau să răspundă unor întrebări foarte dificile:
Cum se raportează Tatăl, Fiul și Sfântul Duh?
Cum sunt unite dumnezeirea și omenitatea în Hristos?
Ce înseamnă că Hristos este Dumnezeu adevărat și om adevărat?
Ce este sufletul?
Cum trebuie înțeleasă libertatea omului?
Ce înseamnă predestinarea?
Este pedeapsa veșnică?
Cum trebuie interpretate textele dificile ale Scripturii?
Înainte ca Biserica să formuleze răspunsurile dogmatice în Sinoade, teologii au încercat diverse soluții. Unele s-au dovedit fecunde. Altele au fost abandonate. Altele au fost condamnate. Iar unele au continuat să fie discutate timp de secole.
Condamnarea unei persoane, condamnarea unei scrieri și condamnarea unei doctrine nu sunt același lucru
Aceasta este probabil cea mai importantă precizare care trebuie făcută.
În istoria Bisericii există cel puțin trei situații diferite.
Un teolog poate fi condamnat ca persoană
Cazul lui Theodor de Mopsuestia este unul dintre cele mai clare exemple în contextul Celor Trei Capitole.
Pot fi condamnate anumite scrieri ale unui teolog
Acesta este cazul lui Theodoret al Cirului. Biserica nu a condamnat întreaga sa operă, ci anumite texte considerate incompatibile cu credința ortodoxă.
Poate fi condamnată o doctrină asociată unui teolog
În cazul lui Origen, problema este deosebit de complexă deoarece trebuie distins între Origen și diferitele forme de origenism care s-au dezvoltat ulterior.
În cazul lui Evagrie Ponticul, chiar caracterul exact al condamnării sale rămâne discutat în cercetarea istorică.
Un teolog poate ieși din comuniunea Bisericii
Acesta este cazul lui Tertulian, care a aderat la montanism.
O operă poate fi condamnată mult timp după moartea autorului
Acesta este cazul lui Eriugena și al anumitor opere ale sale.
Prin urmare, formula „Biserica l-a condamnat pe X” trebuie verificată de fiecare dată.
Ce au în comun Origen, Theodor și Eriugena?
Există totuși un element comun interesant.
Toți trei au încercat să folosească instrumentele filosofiei pentru a explica credința creștină.
Origen a folosit filosofia greacă pentru a construi o teologie sistematică.
Theodor a folosit analiza rațională și exegetică pentru a apăra realitatea deplină a omenității lui Hristos.
Eriugena a combinat teologia creștină cu neoplatonismul.
Problema nu este că au folosit rațiunea.
Creștinismul patristic nu a respins rațiunea.
Problema apare atunci când un sistem filosofic începe să determine înțelesul dogmei în loc să fie folosit ca instrument pentru exprimarea ei.
Aceasta este una dintre lecțiile pe care istoria acestor controverse le oferă.
O altă lecție: un mare teolog nu este infailibil
Faptul că un teolog a scris opere extraordinare nu înseamnă că toate afirmațiile sale sunt adevărate.
Origen a exercitat o influență enormă asupra exegezei creștine, dar anumite idei asociate cu origenismul au fost respinse.
Tertulian a fost unul dintre cei mai mari apologeți ai creștinismului latin, dar a ajuns în afara comuniunii Bisericii.
Theodor de Mopsuestia a fost un exeget de prim rang, dar a fost condamnat postum în contextul controversei hristologice.
Theodoret a fost un mare Părinte și exeget, dar anumite scrieri ale sale au fost condamnate.
Ibas a fost reabilitat la Calcedon, dar scrisoarea sa către Maris a fost ulterior condamnată.
Didim și Evagrie au fost mari reprezentanți ai tradiției alexandrine și monahale, dar au fost asociați cu origenismul.
Ioan Filopon a fost un filosof creștin remarcabil, dar interpretarea sa trinitară a fost condamnată.
Eriugena a fost unul dintre cei mai importanți filosofi creștini ai Evului Mediu timpuriu, însă unele dintre ideile sale au fost ulterior condamnate.
Cele Trei Capitole – cea mai mare controversă dintre aceste cazuri
Dintre toate exemplele prezentate aici, controversa Celor Trei Capitole este poate cea mai importantă pentru înțelegerea mecanismului prin care operele unui teolog puteau ajunge să fie condamnate la multe decenii după moartea sa.
Cele trei „capitole” erau:
În 553, Sinodul al V-lea Ecumenic a condamnat aceste texte și, în cazul lui Theodor, persoana și scrierile sale.
Controversa a fost însă extrem de complicată.
Papa Vigilius a ezitat să accepte condamnarea în forma dorită de împăratul Justinian, iar disputa a provocat tensiuni serioase în Apus. Unele comunități apusene au intrat chiar în schismă în urma controversei.
Motivul principal al disputei era aparent paradoxal:
Cum puteau fi condamnate scrieri ale unor oameni care fuseseră primiți sau apărați în anumite contexte de Sinoade anterioare, fără ca prin aceasta să fie pusă sub semnul întrebării autoritatea Sinodului de la Calcedon?
Răspunsul Sinodului din 553 a fost că se condamnau scrierile și formulările incompatibile cu credința, nu definiția de la Calcedon.
Această problemă explică de ce controversa a fost atât de aprigă.
De ce este importantă această istorie pentru Ortodoxie?
Pentru teologia ortodoxă, istoria acestor oameni oferă un exemplu important despre relația dintre teologul individual și Biserică.
Un teolog poate fi extrem de erudit. Poate fi un exeget genial. Poate apăra creștinismul împotriva păgânilor. Poate explica minunat anumite pasaje biblice. Poate contribui decisiv la dezvoltarea limbajului teologic.
Însă niciuna dintre aceste calități nu îl face infailibil.
În tradiția ortodoxă, criteriul ultim al dogmei nu este originalitatea intelectuală a unui teolog.
Teologia personală trebuie să rămână în acord cu Sfânta Scriptură, Tradiția Bisericii și hotărârile Sinoadelor Ecumenice.
De aceea, istoria lui Origen, Theodor de Mopsuestia, Theodoret, Ibas, Didim, Evagrie, Filopon și Eriugena este atât de instructivă. Ea arată că Biserica nu confundă neapărat valoarea intelectuală a unui autor cu autoritatea sa dogmatică.
Concluzie
Istoria creștinismului nu este istoria unor teologi care au avut întotdeauna aceleași opinii și au exprimat din primul moment toate dogmele în forma lor definitivă.
Este o istorie a unor oameni reali, cu geniu, limite, intuiții extraordinare, greșeli, controverse și uneori chiar conflicte personale.
Origen a construit una dintre primele mari sinteze intelectuale ale creștinismului, dar anumite idei asociate cu el au devenit nucleul origenismului condamnat ulterior.
Tertulian a creat practic teologia latină apuseană, dar a ajuns în afara comuniunii Bisericii prin aderarea la montanism.
Theodor de Mopsuestia a fost unul dintre cei mai mari exegeți ai Școlii din Antiohia, dar a fost condamnat postum în controversa Celor Trei Capitole.
Theodoret al Cirului a fost un mare exeget și episcop, a trecut prin conflictele de la Efes și Calcedon, iar anumite scrieri ale sale au fost condamnate ulterior.
Ibas de Edessa a fost depus, reabilitat la Calcedon și apoi implicat din nou în controversă din cauza scrisorii către Maris.
Didim cel Orb a fost unul dintre cei mai mari profesori ai Alexandriei, dar moștenirea sa origenistă a devenit problematică în secolul al VI-lea.
Evagrie Ponticul a contribuit enorm la spiritualitatea monastică, dar a fost asociat cu controversatul origenism, chiar dacă exactitatea și natura condamnării sale trebuie tratate cu prudență.
Ioan Filoponul a fost un filosof creștin de prim rang, dar încercarea sa de a explica Treimea prin categorii aristotelice a dus la acuzația de triteism și la condamnarea sa postumă.
Iar Ioan Scotus Eriugena a fost unul dintre cei mai originali filosofi creștini ai Evului Mediu timpuriu, dar unele dintre ideile sale despre predestinare și raportul dintre Dumnezeu și creație au fost ulterior condamnate.
Privite împreună, aceste biografii arată un lucru esențial: istoria dogmei creștine nu poate fi înțeleasă fără istoria controverselor care au determinat-o.
Iar pentru cititorul ortodox, aceste cazuri oferă și o lecție importantă: un teolog poate fi genial fără ca toate ideile sale să fie dogme ale Bisericii. Tocmai de aceea, în Ortodoxie, autoritatea unui Părinte nu înseamnă că fiecare propoziție scrisă de acel Părinte devine automat normă de credință.
Vezi și Întâlnirea filosofiei grecești cu învățătura creștină | Sinodul V Ecumenic și problema celor Trei Capitole
Acasă Credința noastră Apologetică Sectologie Editoriale Magazin istoric