Chiril și Metodiu la Roma
Bogdan Mateciuc
Când privim astăzi creștinătatea, suntem obișnuiți cu o împărțire clară între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică. Din această perspectivă, ni se poate părea firesc să-i numim pe Chiril și Metodiu „ortodocși”, iar pe episcopii Romei „romano-catolici”.
Istoria secolului al IX-lea însă nu poate fi înțeleasă atât de simplu.
Un episod petrecut la Roma în anii 867–868, în timpul papei Adrian al II-lea, este deosebit de sugestiv. Chiril și Metodiu, misionari proveniți din lumea bizantină și trimiși în Moravia, au ajuns la Roma și au cerut sprijinul papei pentru misiunea lor. Papa a primit cărțile liturgice traduse de ei în slavonă, le-a binecuvântat și a aprobat folosirea limbii slavone în cult.
Cărțile au fost așezate solemn pe altarul bazilicii Santa Maria Maggiore.
Pentru un cititor contemporan, faptul poate părea surprinzător: dacă Chiril și Metodiu erau „ortodocși”, de ce au mers la Roma și au cerut binecuvântarea papei?
Răspunsul este că întrebarea însăși pornește de la o împărțire confesională care, în forma ei actuală, nu exista încă.
Chiril și Metodiu: bizantini la Roma
Chiril și Metodiu proveneau din Tesalonic și erau profund legați de lumea creștină bizantină. Misiunea lor în Moravia Mare fusese inițiată cu sprijinul împăratului bizantin Mihail al III-lea și al patriarhului Constantinopolului.
Ei au creat alfabetul glagolitic și au tradus Scriptura și texte liturgice în slavonă, punând bazele culturii creștine slave.
Misiunea lor a intrat însă în conflict cu clericii franci care activau în Moravia. Aceștia susțineau tradiția liturgică latină și contestau folosirea limbii slavone în cult.
În această situație, Chiril și Metodiu au mers la Roma.
Nu pentru a renunța la tradiția bizantină și nici pentru a se „converti la catolicism”, ci pentru a obține recunoaștere eclesiastică și protecție pentru misiunea lor.
Papa Adrian al II-lea i-a primit favorabil.
Mai mult, potrivit tradiției păstrate în Viața lui Metodiu, papa a aprobat cărțile slavonești și a permis folosirea limbii slavone în serviciul liturgic.
Acest fapt trebuie înțeles în contextul Bisericii din primul mileniu.
Santa Maria Maggiore și cărțile liturgice slavonești
Unul dintre cele mai memorabile episoade este legat de bazilica romană Santa Maria Maggiore.
Cărțile liturgice slavonești aduse de Chiril și Metodiu au fost așezate pe altar și binecuvântate de papa Adrian al II-lea.
Gestul a avut o puternică semnificație simbolică.
Papa Romei nu a respins limba slavonă ca fiind improprie pentru cultul creștin. Dimpotrivă, i-a acordat o formă de recunoaștere oficială.
Metodiu a fost uns episcop, iar mai mulți dintre colaboratorii săi au fost hirotoniți.
Astfel, o misiune provenită din lumea bizantină primea legitimare din partea Romei.
Și acest lucru nu era considerat o contradicție.
Roma și Constantinopolul erau deja în conflict?
Da. Și tocmai aici lucrurile devin interesante.
Este greșit să ne imaginăm primul mileniu ca pe o perioadă de armonie perfectă între Răsărit și Apus.
Au existat conflicte serioase. Roma și Constantinopolul aveau concepții diferite despre autoritatea episcopului Romei. Existau diferențe liturgice și disciplinare. Începuseră să apară și controverse teologice importante.
Una dintre cele mai cunoscute a fost controversa legată de Filioque.
În plus, existau conflicte privind jurisdicția asupra anumitor teritorii și Biserici locale.
Prin urmare, existau deja tensiuni care, privind retrospectiv, pot fi considerate precursoare ale Marii Schisme.
Dar tensiunea nu însemna încă separare definitivă.
Ce însemna „Biserica” înainte de 1054?
Pentru creștinii primului mileniu, Biserica era înțeleasă în primul rând ca o realitate universală.
Existau mai multe centre patriarhale și numeroase tradiții locale, dar acestea aparțineau aceleiași Biserici.
Roma, Constantinopolul, Alexandria, Antiohia și Ierusalimul aveau fiecare propriul prestigiu și propriile tradiții.
Diferențele dintre ele erau reale. Dar existența diferențelor nu însemna existența unor Biserici confesionale separate.
Un episcop din Răsărit putea comunica cu Roma. Un papă putea interveni în probleme ale Bisericilor răsăritene. Delegații circulau între Roma și Constantinopol. Se trimiteau scrisori. Se convocau sinoade. Se cereau explicații și confirmări. Iar creștinii din cele două spații puteau participa la aceeași comuniune euharistică.
Această realitate este esențială pentru înțelegerea Marii Schisme din 1054.
Schisma lui Fotie: un exemplu că rupturile puteau fi reparate
Unul dintre cele mai importante exemple este conflictul legat de Fotie, patriarhul Constantinopolului.
În secolul al IX-lea, Roma și Constantinopolul au intrat într-un conflict foarte dur.
Papa Nicolae I a contestat poziția lui Fotie, iar Constantinopolul a respins pretențiile Romei.
S-au pronunțat condamnări reciproce.
Privită superficial, situația seamănă deja cu Marea Schismă.
Dar există o diferență esențială.
Conflictul nu a produs o separare definitivă. Situația politică și eclesială s-a schimbat, iar în deceniile următoare au avut loc noi negocieri și sinoade.
În 879–880, la Constantinopol, Fotie a fost din nou recunoscut, iar relațiile dintre Roma și Constantinopol au fost restabilite.
Acest episod demonstrează că, în secolul al IX-lea, chiar și conflictele extrem de grave dintre cele două centre puteau fi urmate de reconciliere și restabilirea comuniunii.
Prin comparație, anul 1054 capătă o semnificație diferită.
Filioque și ruptura dintre Răsărit și Apus
Una dintre problemele care au contribuit la deteriorarea relațiilor dintre Roma și Constantinopol a fost formula Filioque din Crezul niceo-constantinopolitan.
În tradiția răsăriteană, Crezul afirmă că Duhul Sfânt „purcede de la Tatăl”. În Apus, a fost adăugată formula „(și) de la Fiul” – Filioque.
Problema nu era doar teologică. Era și eclesiologică: Poate o Biserică locală să modifice textul unui Crez adoptat de un Sinod Ecumenic?
Răsăritul răspundea negativ.
În mod interesant, nici Roma nu a introdus imediat formula în Crez. Papa Leon al III-lea, deși accepta doctrina despre purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl și Fiul, nu considera necesară modificarea textului liturgic al Crezului.
Prin urmare, chiar și în privința unei probleme care va deveni ulterior una dintre principalele diferențe dintre catolici și ortodocși, situația din primul mileniu era mai complicată decât imaginea unei opoziții deja definitiv constituite.
Diferențele liturgice nu însemnau automat schismă
Roma și Constantinopolul nu celebrau identic. Existau diferențe privind pâinea euharistică, postul, calendarul, disciplina clerului, anumite ritualuri baptismale, structura slujbelor, tradițiile canonice...
Cu toate acestea, diferențele liturgice nu au condus automat la ruperea comuniunii.
Aceasta este o lecție importantă pentru înțelegerea creștinătății medievale.
Diversitatea liturgică putea exista în interiorul aceleiași Biserici.
Chiar și astăzi, în interiorul creștinătății răsăritene există numeroase diferențe locale de tipic și tradiție fără ca acestea să constituie automat motive de separare.
Roma avea și o puternică tradiție greacă
Imaginea unei Rome exclusiv latine trebuie, de asemenea, nuanțată.
În Italia medievală existau comunități grecești și mănăstiri de tradiție bizantină. Sudul Italiei a rămas puternic legat de lumea bizantină timp de secole.
Prin urmare, între cele două lumi exista o zonă de contact permanent.
Creștinismul latin și cel bizantin nu erau două lumi complet izolate.
Existau negustori, călugări, episcopi, diplomați și pelerini care traversau această frontieră culturală.
Sfinți ai Răsăritului și Apusului înainte de Schismă
Un alt argument împotriva proiectării separării moderne asupra trecutului este cinstirea comună a numeroși sfinți ai primului mileniu.
Creștini ortodocși și romano-catolici îi revendică astăzi drept parte din propria tradiție pe marii Părinți ai Bisericii care au trăit înainte de Schismă.
Printre aceștia se află Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore Teologul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Grigore cel Mare, Sfântul Leon cel Mare.
Ultimii doi au fost episcopi ai Romei, dar sunt respectați și în tradiția ortodoxă.
Acest patrimoniu comun este o moștenire directă a perioadei în care Roma și Răsăritul încă aparțineau aceleiași comuniuni eclesiale.
1054: Marea Schismă nu a apărut dintr-o dată
Anul 1054 este folosit în mod convențional pentru a marca separarea dintre Roma și Constantinopol.
Dar Marea Schismă nu trebuie imaginată ca un eveniment unic care, într-o singură zi, a creat două Biserici complet separate.
Existau deja secole de tensiuni. Existau diferențe teologice, diferențe culturale, conflicte politice, dispute privind jurisdicția și autoritatea papală.
Toate acestea s-au acumulat treptat.
În 1054, cardinalul Humbert a venit la Constantinopol ca reprezentant al papei Leon al IX-lea și a depus pe altarul Hagiei Sofia o bulă de excomunicare împotriva patriarhului Mihail Kerularios.
Patriarhul a reacționat.
Incidentul a devenit simbolul separării.
Dar procesul de înstrăinare dintre Răsărit și Apus nu s-a încheiat atunci.
1204: rana care a adâncit ruptura
Dacă 1054 este simbolul Schismei, anul 1204 este unul dintre momentele care au făcut ruptura mult mai profundă.
În timpul Cruciadei a IV-a, cruciații apuseni au cucerit și jefuit Constantinopolul.
Pentru creștinii bizantini, faptul că o armată creștină apuseană a atacat și devastat capitala Imperiului Roman de Răsărit a produs o traumă enormă.
De aici înainte, neîncrederea dintre Răsărit și Apus a devenit mult mai puternică.
Dacă în secolele IX–XI Roma și Constantinopolul încă puteau negocia și restabili comuniunea, după 1204 memoria conflictului a devenit mult mai greu de depășit.
Chiril și Metodiu ne obligă să privim altfel anul 1054
Revenind la începutul poveștii, episodul Chiril și Metodiu este important tocmai pentru că ne obligă să renunțăm la etichetele moderne.
Dacă spunem pur și simplu „Chiril și Metodiu erau ortodocși și au mers la catolici la Roma”, creăm impresia că în anul 868 existau deja două Biserici confesionale separate, asemenea celor de astăzi.
Nu aceasta era realitatea.
Chiril și Metodiu erau oameni ai creștinătății bizantine și misionari susținuți de Constantinopol. În același timp, puteau merge la Roma, puteau cere sprijinul papei și puteau primi recunoașterea acestuia fără să considere că prin aceasta părăsesc Biserica din care proveneau.
Papa Adrian al II-lea putea, la rândul său, să susțină o misiune provenită din lumea bizantină fără ca acest lucru să fie perceput ca o contradicție.
Aceasta este imaginea unei Biserici încă unite, dar care începuse deja să fie traversată de tensiuni profunde.
O Biserică unită, dar nu uniformă
Poate că aceasta este cea mai importantă concluzie.
Biserica primului mileniu nu era uniformă. Roma și Constantinopolul nu gândeau identic. Nu aveau aceleași liturghii. Nu aveau întotdeauna aceleași practici. Nu interpretau identic autoritatea episcopului Romei. Nu formulau identic anumite aspecte ale teologiei.
Și totuși, timp de secole, aceste diferențe au coexistat în interiorul unei comuniuni eclesiale mai largi.
De aceea, istoria perioadei de dinainte de 1054 nu trebuie citită ca o istorie a „catolicilor împotriva ortodocșilor”.
Este mai corect să o privim ca pe istoria unei creștinătăți universale, împărțită în tradiții regionale și culturale, în care unitatea și conflictul au coexistat.
Schisma nu a apărut pentru că Răsăritul și Apusul ar fi fost dintotdeauna două Biserici complet diferite.
Ea a fost rezultatul unui proces lung în care diferențele teologice, liturgice, culturale, politice și eclesiologice au devenit tot mai greu de reconciliat.
Iar imaginea cărților slavonești așezate pe altarul Santa Maria Maggiore în vremea papei Adrian al II-lea rămâne unul dintre cele mai frumoase simboluri ale acestei lumi dispărute: un misionar bizantin putea veni la Roma, iar episcopul Romei putea binecuvânta lucrarea lui fără ca unul dintre ei să considere că celălalt aparține unei Biserici străine.
Abia privind această realitate putem înțelege cu adevărat ce a însemnat Marea Schismă din 1054.
Vezi și Schisma între Răsăritul și Apusul creștin | Încercări de unire a Bisericilor în secolele XI-XIV | Istoria Sinodului de la Florenţa | Căderea unirii de la Florenţa
Acasă Credința noastră Apologetică Sectologie Editoriale Magazin istoric