Cine a descifrat hieroglifele?
Şerban Andronescu, Magazin Istoric nr. 2/11, februarie 1968
A fost o vreme, nu prea îndepărtată, când abia dacă se știa despre existența unor scrieri vechi, neînțelese, folosite de popoare odinioară civilizate, de mult dispărute. Câteodată săpăturile scoteau la iveală, de prin sarcofage și hrube, papirusuri acoperite cu felurite semne ciudate, cu reprezentări de ființe omenești în atitudini bizare, purtând veșminte neobișnuite. Se mai întâmpla ca membrii expedițiilor de cercetare, care veneau în atingere cu microbii adăpostiți în sarcofage, să contracte maladii necunoscute și să moară unii după alții, fără ca medicii să le poată fi de vreun folos.
Imaginația oamenilor prindea astfel aripi, se vorbea despre forțe misterioase care apărau taina vechilor sanctuare, fragmente de papirusuri erau purtate ca amulete...
Mitul acesta, al forțelor magice ascunse în scrierile vechi, a avut un întins spațiu de circulație. În articolele prezentului ciclu vom căuta să înfățișăm cititorilor adevărul științific asupra scrierilor vechi, asupra sensului și conținutului lor. Pentru descoperirea acestui adevăr, mulți savanți și-au sacrificat ani îndelungați din viață, ba chiar, de multe ori, și viețile.
Cuvântul hieroglifă provine din limba greacă (cel originar, egiptean, nu e cunoscut) format din hieros (sfânt) și glyphein (a grava, a scrie), deci „scriere sfântă”. Această denumire își găsește explicația în faptul că în antichitate scrierea era un apanaj al claselor conducătoare, considerate sacre. Poporul nu știa nici măcar că există această disciplină, care dă posibilitate minții să păstreze cunoștințele dobândite. Semnele hieroglifice se gravau la început în locuri tainice, în încăperile din interiorul piramidelor, în sanctuare, în temple și pe tot ce ținea de ele: statui, stele funerare, papirusuri. Privirile celui ce pătrunde, de pildă, trecând prin culoare lugubre, în încăperile centrale ale unui templu de la Karnak, vor fi izbite de formele mici, îngrijit executate, ale hieroglifelor gravate pe pereți, alcătuite din reprezentări de membre omenești, flori, oameni, păsări, animale, obiecte casnice, arme, figuri geometrice, toate rânduite cu grijă în șiruri orizontale sau verticale, în patrulatere sau ovaluri, colorate sau nu, înfățișându-se privitorului ca un întreg estetic, lucrat cu migală și dragoste.
Cele mai vechi explicații despre aceste semne le avem dintr-o epocă relativ apropiată, din epoca greco-latină. De pildă, poetul Lucanus (39-65 dH) scria că ele sunt semne magice. Apuleius (secolul al II-lea dH) susținea că preoții egipteni ascundeau, cu ajutorul lor, înțelepciunea de ochii profanilor. Alchimiștii Evului Mediu le-au folosit ca sursă de inspirație pentru a scrie formulele lor enigmatice.
De ce, însă, oamenii care au trăit relativ aproape de apusul civilizației egiptene nu ne-au lăsat o traducere a hieroglifelor? De ce s-au mărginit să ne spună că ele sunt semne magice, simbolice, profetice?
Pentru că nu le cunoșteau sensul. Decăderea civilizației egiptene îngăduie apariția, și pe malurile Nilului, a unei noi religii - Creștinismul - care se răspândește prin coloniștii greci. În felul acesta, treptat, scrisul hieroglific, care aparținea vechiului cult, nu se mai folosește. Ultimii preoți egipteni, care mai păstrau taina vechilor ritualuri, dispar fără urmă, neștiuți de nimeni, retrași în regiunile neumblate ale Egiptului, în câteva temple ascunse, căzute apoi și ele în ruină.
Înțelesul hieroglifelor se pierde cu desăvârșire. Uitată rămâne civilizația egiptenilor, iar despre cultura și despre religia lor aproape că nu se mai pomenește. Până și numele li se pierde. Ca și cuvântul hieroglifă, numele actual al țării în care se foloseau hieroglifele este străin: Egipt derivă din grecescul Aigyptos, transformat în Gyptos și devenit la arabi Gipt sau Gopt, care a dat pe actualul copt. Copții sunt locuitorii creștini ai Egiptului de azi. În vremea lor, vechii egipteni se numeau probabil kemet sau într-un fel apropiat. Cum ei nu foloseau vocalele în scriere, nu suntem siguri decât de consoane (k, m, t). Pentru ușurarea pronunției, savanții au hotărât introducerea între consoane a vocalei e, și astfel pronunțăm cuvintele egiptene într-un fel convențional.
Dar, dacă vechiul Egipt a pierit cu tot fastul și bogăția sa, au rămas în schimb vestigiile: piramide, sarcofage, statui, temple, papirusuri, mumii.
Acestea au făcut ca imaginația tuturor să întindă aripi largi. În cercurile savante ale vremii încep să circule formule esoterice, propuneri de a folosi magia neagră pentru a descifra taina mumiilor, a piramidelor și a scrierii bizare de pe papirusuri. În atmosfera aceasta, un învățat egiptean grecizat, care trăia la Nilopolis, în Egipt, prin secolul al IV-lea dH, numit Horapollonius sau Horus Apollo, farmecă lumea savantă a vremii prin două tomuri voluminoase intitulate Hieroglyphica. În opera lui, Horapollonius arată că hierogramele sunt simboluri tainice ale înțelepciunii magilor de altă dată și că ele nu trebuie citite, ci interpretate mistic. Din nefericire, interpretarea lui a fost fantezistă. Cele două volume impresionante ale sale au indus mai târziu în eroare generații întregi de cercetători, și, dacă n-ar fi fost ele, poate că descifrarea hieroglifelor n-ar fi avut o istorie lungă și, adeseori, comică.
Iată câteva exemple de interpretare horapolioniană:
Hieroglifa vultur înseamnă mamă fiindcă vulturii nu sunt decât femele.
Hieroglifa gâscă înseamnă fiu, pentru că gâsca este o pasăre care își iubește mult puii și de aceea preoții egipteni au ales-o pentru a reda noțiunea de fiu.
Horapollonius scria: „Un om murdar e reprezentat de hieroglifa porc, fiindcă murdăria caracterizează acest animal”.
Bineînțeles, astfel de interpretări erau greșite și nu se putea citi cu ajutorul lor nici măcar un șir hieroglific.
Situația aceasta s-a perpetuat secole de-a rândul. În Evul Mediu, ea a declanșat, în Franța, o acțiune de un ridicol cras. Adulatorii nobililor s-au gândit să demonstreze că hieroglifele ar fi fost... strămoșii blazoanelor și că asemănarea dintre unele și altele ar fi demonstrat vechimea caselor nobiliare.
Pornind de aici, medicul Pierre Langlois a publicat o carte care a înmărmurit pe contemporani, o carte care s-ar numi azi un „super best-seller”. În paginile ei, Langlois a decernat câte o hieroglifă cât mai aspectuoasă fiecărui potentat al zilei. De exemplu, unui conte bogat i-a decernat hieroglifa „vultur” căci „numai cu vulturul se poate compara curajul și vitejia contelui X”. Unei doamne influente de la curte, Langlois i-a decernat hieroglifa „floare”, căci „floarea era un gingaș simbol al grației și delicateței doamnei Y”. Puternicului cardinal Richelieu i-a decernat „elefantul”, fiindcă „elefantul este cel mai puternic animal”.
Studiul hieroglifelor a fost astfel cu totul compromis. Oamenii serioși nu mai dădeau crezare interpretărilor de hieroglife și s-a ajuns mai târziu la părerea că ele sunt simple ornamentații.
În 1799, se produce, însă, faptul care a dus mai târziu la lămurirea misterului. În anul acela, Napoleon Bonaparte căuta să se retragă din Egipt.
Într-un fort din delta Nilului, numit Rașid, căruia francezii îi ziceau Rosette, Napoleon a lăsat de strajă un tânăr ofițer de artilerie, Andre Joseph Boussard, cu un pluton de ostași. Departe fiind de distracțiile marilor orașe, Boussard se plictisea cumplit. Luând câțiva soldați, i-a pus să sape prin împrejurimi, în speranța că va găsi vreo relicvă de preț. În cursul acestor săpături, soldații au dezgropat o piatră veche, spartă, lungă de vreo doi metri, care purta trei inscripții: una în hieroglife, alta în scrierea populară egipteană și alta în grecește. Boussard a trimis piatra savanților la Alexandria. Citindu-se textul grecesc s-a constatat că era vorba de un decret dat în anul 196 îH de preoții din Memphis în cinstea faraonului Ptolemeu al V-lea Epifanul. La sfârșit, textul grecesc arăta că decretul fusese săpat pe aceeași piatră în trei scrieri: hieroglifică, populară și greacă. De aici, o emoție de nedescris în lumea savanților. Se întrevedea posibilitatea ca textul hieroglific să fie descifrat prin compararea lui cu cel grecesc. Din nefericire, piatra era spartă tocmai acolo unde fusese gravat textul hieroglific, așa că acesta nu apărea în întregime, îi lipsea începutul. Totuși, încercarea se putea face.
Cel dintâi care se ocupă de piatra de la Rosette este savantul francez Silvestre de Sacy. Atât Sacy, cât și ceilalți savanți până la Champollion, au cercetat numai scrierea demotică fiindcă numai textul ei era integral, textul hieroglific fiind ciuntit, așa cum am mai arătat. Sacy face observația că substantivele proprii din textul grecesc trebuiau să figureze neapărat și în textul demotic. Cum în textul grecesc figurau substantivele Alexandru și Alexandria, Sacy a încercat să le caute și în textul demotic. Dar cum să le afle în noianul acela de semne neînțelese? Socotește atunci că, dacă la 54 de rânduri grecești corespund 32 de rânduri demotice, un raport asemănător trebuie să existe și între cuvinte. În cursul căutărilor, se gândea că dacă la locurile găsite va afla două cuvinte demotice cu semne asemănătoare, atunci aceste cuvinte vor fi neîndoielnic Alexandru și Alexandria. Într-adevăr, cuvintele găsite erau atât de asemănătoare, încât nu putea fi vorba de o greșeală. Plin de bucurie, Sacy caută și alte cuvinte, dar norocul nu-l mai ajută.
Orientaliștii Marseille și Raige observă că în textul grecesc cuvântul Ptolemeu se întâlnea de 11 ori. Își spun atunci că și în textul demotic Ptolemeu trebuia să figureze de 11 ori - și se apucă să caute în textul demotic 11 grupe de semne cu ortografie identică; spre norocul lor, le găsesc.
Se cunoștea acum felul în care se scriau în demotică trei cuvinte: Alexandru, Alexandria și Ptolemeu. Totuși, ele nu se puteau citi, fiindcă nu se știa cum le pronunțau egiptenii. Se presupunea că fonetica egipteană era diferită de fonetica grecească.
Medicul englez Thomas Young face un pas înainte. Ceasuri în șir el copiază semnele hieroglifice și demotice pentru a se familiariza cu ele. Cu timpul ajunge la o atât de mare îndemânare, încât scrie semnele cu ușurința unui scrib din antichitate. Astfel își dă seama și descoperă că ovalul din textul hieroglific numit cartuș (1) corespunde în textul demotic cu semnele simplificate (2). Comparând apoi semnele cuprinse în interiorul cartușelor cu semnele demotice aflate între glifele corespunzătoare cartușelor, el face descoperirea epocală că scrierea demotică este o scriere hieroglifică simplificată. În faza aceasta, cercetările sunt preluate de Jean-François Champollion.
El își îndreaptă mai întâi atenția asupra cartușelor.
Cartușul cu numele lui Ptolemeu conținea în textul hieroglific șapte semne, iar în cel grecesc zece (Ptolemaios). Din cauza aceasta, cartușul nu se putea citi, deși se știa care îi este înțelesul. După ani lungi de muncă, Champollion are o intuiție genială: descompune cartușul (3) și propune valori alfabetice pentru fiecare semn: (4) Procedează la fel și cu alte cartușe: Berenice (5), Cleopatra (6).
Nu avea însă nici o siguranță că propunerea lui era bună. Era evident că egiptenii, în afara cartușelor, nu scriau alfabetic. Apoi, cum toate numele pe care le descifrase până atunci erau grecești, el caută să descifreze și nume egiptene. Alege două cartușe: (7) și (8) și le supune analizei.
În primul cartuș interpretează pictografic cercul, care înfățișa de obicei soarele, și citește Ra, numele zeului Soare la egipteni. Semnul următor părea un M, iar ultimele semne reprezentau, în cartușul cu Ptolemeu, semnul S. Atunci, se întreabă Champollion, întreg cartușul nu trebuie citit Ramses? Dacă era așa, însemna că aflase în sfârșit sistemul de citire al cuvintelor neaoșe egiptene, Ramses fiind un nume egiptean. Cuprins de emoție, Champollion analizează cartușul al doilea. Primul semn reproducând pasărea ibis, pasărea sfântă a zeului Thot, se putea citi TOT, al doilea putea fi M, iar al treilea S.
Toate la un loc formau numele (iarăși egiptean) al faraonului Tutmes! Își dă pe loc seama că descoperise taina cea mare, secretul nedezlegat de secole! Emoția îl înăbușă, apoi leșină. Câteva zile nu se poate scula din pat. După ce se restabilește, înfățișează rezultatele muncii sale Academiei de inscripții din Paris, sub forma unei comunicări: „Lettre à M. Dacier”, în care dă descifrarea multor cuvinte hieroglifice înscrise în cartușe.
Ideile sale au fost primite cu multă curiozitate, dar și cu neîncredere. Mulți savanți ai vremii îi resping teoriile. Vrăjmășia și adversitatea lor nu l-au părăsit zece ani de-a rândul, până în 1832, când moare de apoplexie, sărac și neînțeles, deziluzionat. La cimitirul Pere Lachaise sicriul său e condus, pe lângă membrii familiei, doar de doi oameni de știință: Sacy și Humboldt.
După descoperirea făcută de Champollion, savanții de bună-credință, printre care cel mai zelos a fost Karl Richard Lepsius, profesor la Universitatea din Berlin, s-au ocupat cu seriozitate de cercetările sale, au înțeles modul lui de lucru și pe calea trasată de el au mers mai departe, descifrând nu numai cartușele, dar cu timpul, toate hieroglifele.
S-a văzut astfel că scrierea hieroglifică era de natură ideografică, adică folosea, cu excepția cartușelor, semne care nu reprezentau sunete simple, litere, ca în scrierea noastră, ci idei, cuvinte întregi sau fracțiuni de cuvinte. Textele care s-au descifrat nu erau câtuși de puțin misterioase, ele aveau conținut juridic, religios, contabil, istoric etc. asemănător cu orice text obișnuit din zilele noastre.