Pr. François Méan
Despre autor
Născut la 4 ianuarie 1945 într-o familie de medici de origine protestantă, François Méan s-a întâlnit cu Biserica Ortodoxă la vârsta de 17 ani. După ce a participat timp de trei ani la Sfânta Liturghie, el a fost primit în Biserica Catolică-Ortodoxă a Franței de Monseniorul Jean de Saint Denis. Ajuns lector în comunitatea ortodoxă elvețiană din Lausanne, tânărul a urmat cursurile Institutului Saint-Denis ca auditor, aprofundând neîncetat credința ortodoxă. În 1949, Monseniorul Jean a binecuvântat căsătoria sa cu Catherine, care a urmat același drum al Ortodoxiei. Perechea are trei copii, Ciril, Sofia și Justine. După ce a prezentat cu succes un memoriu cu privire la „teologia apofatică la Sfântul Grigore Palama și teologia negativă la Plotin”, François Méan a devenit diacon în 1973, apoi preot în 1980, hirotonit de Monseniorul Germain de Saint Denis. Părintele François Méan este de atunci co-titular al parohiei ortodoxe Saint-Maire (această parohie este plasată deopotrivă sub protecția Sfântului Grigore Palama și a Sfântului Maire, primul episcop al Lausannei în secolul al VI-lea). În ceea ce privește viața civilă, François Méan este medic licențiat și doctor în medicină al Facultății din Lausanne. Având o formație de specialist după șase ani de studii clinice, el are o funcție cu normă întreagă și s-a devotat în special în mai multe domenii: boli contagioase, virusologie și vaccinuri, dependența de alcool, medicina în întreprinderi și invaliditatea în firmele mari.
Itinerar spiritual: La vârsta de 16 ani, François Méan urmează cu pasiune perioada de catehism reformat și „confirmă angajamentul botezului său”. L-a avut ca pastor pe Jacques Mentbonnex, un „om al Sfintelor Scripturi”, și va păstra contacte profunde și legături de prietenie cu acesta din urmă până la moartea sa. Pastorul acesta descoperise la elevul său un spirit „metafizic” (astăzi s-ar spune mai curând „metaistoric”), împletit cu o credință sinceră. Tânărul nu putea să accepte despărțirea Bisericilor, aceasta fiind în contradicție cu ceea ce citea în Evanghelie. Biserica lui Hristos cea adevărată trebuia, în ochii lui, să fie în măsură să-i primească pe toți credincioșii, despărțirea Bisericilor neputându-și găsi justificarea în deosebirile de temperament sau de natură între credincioșii creștini. Acesta l-a determinat să cerceteze și celelalte biserici (biserica luterană, anglicană, catolică) „din setea de a găsi o mai mare universalitate și plenitudine”. El a intrat în legătură cu Biserica Ortodoxă datorită unui prieten. Acest contact a fost imediat decisiv. Acțiunea Harului îi era perceptibilă în această Biserică mai mult decât oriunde până atunci. Biserica aceasta avea să devină, în ciuda tuturor dificultăților, Biserica sa. În acea perioadă veneau de la Paris preoți în fiecare lună, apoi tot din cincisprezece în cincisprezece zile. Perioada aceasta a fost foarte bogată și rodnică, iar preoții care aveau cu toții personalități diferite îi vorbeau aceeași limbă, la fel de profundă: a fost o adevărată revelație. Părintele Eugraf Kovalevsky (Monseniorul Jean), viitorul episcop primat al Bisericii Catolice-Ortodoxe, îi vizita și el pe credincioșii din Lausanne și veghea asupra sufletelor care-i erau încredințate. Adeziunea tânărului nu a luat nici o clipă forma respingerii bisericii protestante, însă împărtășirea experienței religioase era dificilă ca urmare a decalajului născut în descoperirea Tradiției. El se regăsea acum singur în fața chemării lui Dumnezeu. Prota o Theos! Loialitatea față de chemarea primită altă dată în sânul bisericii protestante, reînnoită acum prin puterea și lumina Bisericii Ortodoxe, îl împingea mereu înainte. Chemarea aceasta era purtătoarea unei exigente. Părintele François Méan se consideră un simplu preot de provincie, el nu vrea să vadă în itinerarul său ceva excepțional: „Toți credincioșii din jurul nostru au cunoscut experiențe asemănătoare; ei scriu cu viața lor istoria Ortodoxiei occidentale”. Totuși, după cuvintele Sfântului Ioan Damaschin, libertatea noastră constă în a face ceea ce depinde de noi !
Pentru Biserica Ortodoxă, țelul dintâi al căsătoriei este dragostea desăvârșită a soților. Una dintre caracteristicile păcatului este acela că nu-și atinge scopul: ori, responsabilitatea noastră este de a transmite sensul profund al vieții. Aceasta este cauza pentru care credincioșii ortodocși sunt atât de profund legați de înțelesul sfânt al Tradiției și mai ales de esența spirituală și mistică a căsătoriei (exemplu fiind aplicarea strictă a regulii unicității căsătoriei pentru preoți). Când credința scade, scade și speranța, iar omul nu mai îndrăznește să creadă în dragostea mai tare decât moartea[1]: căsătoria unică. Într-adevăr, căsătoria „în Domnul” (Sfântul Pavel) nu este binecuvântată în vederea obținerii unui bun colectiv al societății sau pentru vreun alt motiv, ci în vederea mântuirii ființelor căsătorite. Atât pentru unul, cât și pentru celălalt soț căsătoria este punctul de plecare al unei coexistențe sfinte și al unei întăriri a vieții spirituale a celor doi „într-o singură ființă vie”. Liturghiile tradiționale și Părinții Bisericii situează căsătoria exclusiv în înțelesul teologic al „perechii prin binecuvântare”, ridicată la demnitatea Tainei lui Hristos și a Bisericii. Așa cum o persoană unită cu Cuvântul este „Biserică” potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, tot astfel perechea creștină este chemată să fie o „microbiserică” în care Iisus Hristos este chemat în fiecare zi să săvârșească din nou minunea din Cana Galileii.
Potrivit spuselor lui Hristos care reprezintă a doua facere a Omului, intimitatea primei perechi bărbat-femeie și comuniunea cu Dumnezeu apare ca fiind scopul creării Omului după chipul lui Dumnezeu. Căsătoria este astfel mistică în ea însăși. Pentru soț, femeia apare în chip ontologic ca fiind cea din fața chipului său, cineva asemenea lui, moștenitoare împreună cu el a Harului, împărtășind cu el conștiința și răspunderea spirituală a uniunii conjugale, „cea de-a doua autoritate”, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, cea care îl îndreaptă când el se înșală, îl încurajează, îl ajută și se bucură împreună cu el atunci când el are dreptate și e întru adevăr. În textele Părinților regăsim afirmarea noțiunii caracterului de unicitate a carismelor reciproce a soțului și soției, iar nu supunerea lor, fiecare din soți fiind în căutarea propriei sale măsuri de sfințenie. Unitatea trupească înseamnă o singură ființă de comuniune, un singur suflet, un singur duh. Căsătoria creștină este o vocație după exemplul căii monahismului.
Căsătoria, Taină a iubirii
Căsătoria este o Mare Taină a Bisericii Ortodoxe. Orice Taină este o acțiune sfântă prin care, sub simbol vizibil, le este comunicat credincioșilor Harul invizibil al Domnului (Enciclica Patriarhilor Orientali). La celebrarea liturgică prin care bărbatul este unit cu femeia, Dumnezeu comunică un har necreat menit să le desăvârșească unirea conjugală. Această putere sau har din Ceruri, pe care ei sunt chemați să-l hrănească în sânul Bisericii, taină a lumii care va să vină, îi va însoți pe soți de-a lungul întregii lor vieți și chiar dincolo de moarte (exaltarea fidelității printr-o consacrare eclezială specifică, mai profundă pentru cel care supraviețuiește celuilalt). Semnul vizibil este consimțământul liber al logodnicilor, manifestat din punct de vedere eclezial în Dumnezeiasca Liturghie și prin simbolurile care-i introduc pe logodnici în realitatea deplină a uniunii lor conjugale. Harul invizibil este transformarea iubirii omenești în iubire desăvârșită, încununarea regească a soților în dragostea lor. După cum spun Părinții Bisericii, experiența vieții conjugale este eclezială și, asemenea vieții monastice, este altoită pe întemeierea Împărăției întru Biserică și își scoate forța din participarea la Sfintele Taine. Căsătoria este astfel de esență euharistică. Uniunea bărbatului și a femeii își găsește originea în darul lui Dumnezeu, desăvârșirea și împlinirea sa în Dumnezeu.
Celebrarea căsătoriei ortodoxe
„Biserica unește, Euharistia confirmă, binecuvântarea pecetluiește.” (Tertulian)
„Tatăl binecuvântează, Fiul încoronează, Duhul Sfânt sfințește și desăvârșește.” (Liturghia coptă ortodoxă)
Se găsesc în Liturghiile Bisericii vechi a Orientului și Occidentului (Liturghia galilor) nouă rituri propriu-zise al căror ansamblu alcătuiește celebrarea nunții: (1) Ritul logodnei acasă sau la intrarea în biserică: făgăduințele reciproce solemne, semnul crucii făcut pe frunte cu inelul logodnicului și al logodnicei și Tradiția de schimbare a inelelor; unirea flăcării lumânărilor personale într-o singură flacără, (2) Unirea mâinilor drepte acoperite de patrafirul preotului – care este legătura cu iubirea dumnezeiască și amintește de a doua povestire a Facerii (citată și de Tertulian și de Sfântul Grigore de Nazianz), (3) Ritul Sfântului Văl (mirii sunt acoperiți cu vălul potirului) și Sărutul Păcii schimbat în spatele Sfântului Văl, (4) Binecuvântarea mirilor, (5) Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului din potir, care pecetluiește căsătoria, (6) Ritul potirului și al vieții comune, (7) Încoronarea mirilor, (8) Drumul vieții: mirii, într-un „dans” liturgic circular, înconjoară de trei ori Evanghelia așezată pe o masă, întărind astfel voința lor de înrădăcinare conștientă în Sfânta Scriptură[2], (9) Ultimul rit este cel constituit de Epistola căsătoriei: Efeseni 5:22,23 și Evanghelia după Sfântul Ioan 2:1-11.
De-a lungul istoriei, celebrarea căsătoriei a suferit unele scurtări. Numai Biserica Ortodoxă a păstrat toate elementele, deși împărtășirea euharistică tradițională nu se mai face în general în cursul Sfintei Liturghii (Codexul sinaitic 973), ci sub forma pre-sfințirii (despărțirea Tainei căsătoriei de Dumnezeiasca Liturghie are drept motivare cauze faptice de disciplină în raport cu Comuniunea euharistică)[3]. Biserica latină, influențată de dreptul roman al căsătoriei și de opiniile Sfântului Augustin, privilegiind consimțământul reciproc, a redus în 1614 ritul căsătoriei în vigoare până atunci la vechile rugăciuni de Logodnă, confirmând importanta acordată în teologia sa a tainelor doar angajamentului contractual, întemeind căsătoria potrivit doctrinei sale (P. Journel); însă, paradoxal, ea a păstrat obiceiul răspândit de a înscrie căsătoria în liturghia completă. Reforma urmează în general același punct de vedere, lăsând în fapt mai multă libertate de interpretare soților.
Instituție paradisiacă. Sfințenia căsătoriei
În cursul istoriei umanității, nici instituția paradisiacă a căsătoriei și nici sfințenia ei nu au fost cu totul distruse, ci doar rănite. Orice căsătorie e plină de potențialitatea originii sale. La început Dumnezeu a răspândit în inimile bărbatului și a femeii o putere de atracție pentru că ceea ce a fost despărțit să regăsească drumul de unire săvârșită în diversitate, realizând imaginea unirii Bisericii cu Mântuitorul ei, această mare Taină a prefigurării căsătoriei revelată de Sfântul Pavel. „Tu desparți pentru a uni și unești pentru a înmulți” (ritul căsătoriei). Această energie vitală, care poartă numele de elan și căutare iubitoare a ceea ce este complementar și a ceea ce lipsește, este o nevoință către cucerirea celuilalt. Există o înrudire profundă între dragostea conjugală și iubirea oricărui om pentru Creatorul său, o identitate între angajamentul soților într-o viață nouă întru Domnul și convertirea unui om care-l urmează pe Hristos. În înțelesul literal, orice dependentă a logodnicilor față de familia lor trebuie să fie depășită, ori această emancipare necesară este înțeleasă asemenea și în ce privește orice ereditate neasumată, căci în limba ebraică noțiunea de filiație e mult mai largă decât cea cuprinzând legăturile de sânge și are un înțeles figurat mult mai vast. Față în față cu Dumnezeu în rugăciune, cu sfinții (prin icoană) și cu aproapele (în iubire), creștinul tinde spre desăvârșirea ipostasurilor umane ale fiilor lui Dumnezeu prin har. Căsătoria este un loc privilegiat al desăvârșirii persoanelor libere ale logodnicilor prin legătura unică a dragostei lor. Sfântul Ioan Gură de Aur compară întâlnirea ucenicilor din Emaus cu Hristos cu prima întâlnire a logodnicilor care se recunosc iconic în legătura lor veșnică și voită de Dumnezeu (referință la perechile ilustre din Vechiul Testament). Căutarea dragostei reciproce de către logodnici, care apare mai ales în dăruirea de sine către ființa iubită, este oglindirea căutării fundamentale pe care o continuă orice ființă omenească – și în ciuda multor ocoluri – pentru a regăsi Împărăția bucuriei și a comuniunii cu Dumnezeul cel viu. Dragostea devine o formă de har pentru a depăși starea de păcat întâlnită deseori în izolarea egocentrică. Acest foc este Taina căsătoriei, „care-și poartă îndeplinirea în ea însăși și care nu poate fi descrisă”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. „Săgețile ei sunt săgeți de foc și flacăra ei ca fulgerul din cer” (Cântarea Cântărilor 8:6). Căsătoria își găsește întregul înțeles când este săvârșită întru Domnul, pentru că orice dragoste adevărată este participarea la Singura Iubire revărsată, cea a Treimii pentru creatură (iubire kenotică sau jertfitoare). Dragostea conjugală este o forță de agape firesc sfințită și avându-și începutul în Dumnezeu.
Există o a treia etapă a iubirii întru Domnul dezvăluită de Hristos și despre care vorbește Evanghelia după Sfântul Ioan. „Precum m-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi; rămâneți în iubirea Mea. Mai mare dragoste decât aceasta, să-și pună cineva viața pentru prietenii săi, nu este” spune Hristos. Intimitatea spirituală în primul rând a ucenicilor cu Hristos, această stare de prietenie împărtășită se revarsă în dragostea fraților întru credință și mai ales în dragostea soțului, primul dintre frați. Această formă supremă a dragostei de care cei căsătoriți au parte în Biserică depășește dragostea trupească și dragostea agapică, aducând deodată și sfințenia personală, construcție comună a castității conjugale, cucerire a virginității spirituale. Cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Când bărbatul și femeia se unesc întru căsătorie, ei nu alcătuiesc o imagine a ceva pământesc, ci a lui Dumnezeu Însuși. Harul, care este prezența lui Dumnezeu în această pereche, este cel de-al treilea participant care dăruiește bucuria și pacea desăvârșind astfel o treime: Adam, Eva, Dumnezeu. Unitatea perechii în diversitatea persoanelor este unul din adevărurile vieții ecleziale și conjugale, tot astfel cum unitatea în multiplu este expresia dogmei trinitare”.
Astăzi, când ascendenta celui rău rămâne în parte în firea omenească, numai Harul Domnului împreună cu voința soților este în măsură să îndeplinească iubirea desăvârșită. În Cana Galileii Hristos a redat căsătoriei frumusețea și lumina sa dintâi. Taina căsătoriei este un dar anume pe care Dumnezeu îl face umanității pentru a frânge întoarcerea spre sine și izolarea omului depărtat de Dumnezeu, o chemare de a merge în prezența Lui, în timpul zilelor vieții pământești, asemenea primei perechi din Paradis. Este o unire purificată fără nici o rezervă mintală sau fizică și încoronată prin puterea energiilor dumnezeiești. Bunul samaritean își dezvăluie astfel prezența activă în sânul perechii și prin actele Bisericii sale. Din acest motiv căsătoria este o Taină.
[1] „Dragostea e mai puternică decât moartea, săgețile sale sunt săgeți de foc.” (Cântarea Cântărilor)
[2] Drumul vieții, centrat pe Evanghelia lui Hristos, grefă a energiilor dumnezeiești ale mântuirii. Este un program de dobândire a harului și arată că dragostea conjugală este și o cucerire ascetică. Părinții adresează aici următorul avertisment: Nu uita că ești căsătorit(ă) cu o ființă omenească asemenea ție! Sfântul Grigore Palama spune că cercul exprimă păstrarea energiilor vieții care se înfășoară la un loc în loc să se istovească linear. Încoronarea și mersul plin de bucurie al mirilor în jurul Evangheliei este prin excelentă este un punct culminant al invocării Duhului Sfânt asupra comunității conjugale.
[3] Biserica Ortodoxă din Franța a restabilit străvechiul obicei al celebrării căsătoriei în cadrul Dumnezeieștii Liturghii.