Bogdan Mateciuc
Noul Testament, a doua mare secțiune a Sfintei Scripturi, reprezintă o colecție de 27 de cărți. Această colecție începe cu cele patru Evanghelii, care cuprind relatările despre viața, învățăturile și faptele Domnului Iisus Hristos. Ele sunt urmate de cartea Faptele Apostolilor și de o serie de epistole sau scrisori ale Sfinților Apostoli, adresate comunităților creștine locale din primul secol. Colecția se încheie cu cartea Apocalipsei, o scriere profetică atribuită Sfântului Ioan.Termenul „testament”, folosit pentru a desemna cele două mari părți ale Scripturii, are sensul de „legământ”. El trimite la ideea unei relații stabilite de Dumnezeu cu oamenii. În perioada Vechiului Testament, Dumnezeu a încheiat un legământ cu poporul evreu, popor ales pentru a pregăti venirea în lume a Mântuitorului. Odată cu venirea lui Iisus Hristos, se vorbește despre un nou legământ, care nu mai este limitat la un singur popor, ci se adresează tuturor celor care cred în El, oferindu-le posibilitatea de a primi binecuvântările dumnezeiești și viața veșnică.
Structura celor două Testamente — adică stabilirea exactă a cărților care fac parte din fiecare dintre ele — s-a format în mod diferit. În cazul Vechiului Testament, criteriul principal a fost tradiția iudaică. În cazul Noului Testament, criteriul decisiv a fost Tradiția Bisericii din primele secole creștine, care a discernut treptat ce scrieri sunt autentice și potrivite pentru a fi citite în Biserică.
În tradiția iudaică, înainte ca textele care alcătuiesc astăzi Vechiul Testament să fie fixate în scris, relatările și învățăturile respective au circulat mult timp pe cale orală. Abia ulterior aceste tradiții au fost consemnate în scris, formând corpusul de texte sacre cunoscut astăzi.
O evoluție asemănătoare se poate observa și în cazul Noului Testament. Deși Biserica primară folosea deja Vechiul Testament, în versiunea Septuaginta, ca Scriptură, Sfinții Apostoli nu au lăsat în urma lor o listă definitivă de cărți care să fie recunoscute oficial drept Scriptură în cadrul Bisericii. Ca și în cazul Vechiului Testament, canonul Noului Testament s-a conturat treptat.
În primele comunități creștine, alături de cărțile Vechiului Testament au început să circule și scrierile apostolice. De exemplu, epistolele Sfântului Apostol Pavel circulau deja împreună către sfârșitul primului secol. La începutul secolului al doilea, Sfântul Iustin Martirul vorbește despre „memoriile Apostolilor”, pe care creștinii le numeau „Evanghelii”. Aceste scrieri erau citite în adunările liturgice ale creștinilor și li se acorda o autoritate comparabilă cu cea a Vechiului Testament.
Începând însă din secolul al doilea a apărut o problemă care avea să devină tot mai serioasă. Diferite grupări și secte aflate în afara Bisericii au început să producă și să pună în circulație scrieri proprii. Unele erau semnate în mod fraudulos cu numele unor Apostoli sau episcopi, producând astfel confuzie în rândul creștinilor.
În aceeași perioadă, urmașii Apostolilor — adică episcopii și învățătorii Bisericii din secolele al doilea și al treilea — au scris la rândul lor texte de învățătură și de apărare a credinței. Astfel, în bisericile locale circulau diferite scrieri, unele autentice și ortodoxe, altele discutabile sau chiar eretice. În aceste condiții a devenit necesară stabilirea unei măsuri, a unui canon, adică a unei liste oficiale de cărți recunoscute ca fiind autentice și potrivite pentru uzul Bisericii.
Primul autor creștin care a încercat să formuleze o listă relativ clară a cărților Noului Testament a fost Origen din Alexandria, în jurul anului 200. Origen era un erudit remarcabil, cunoscător atât al teologiei creștine, cât și al filosofiei păgâne. Lista sa includea aproape toate cărțile care alcătuiesc astăzi Noul Testament, cu excepția a patru: Epistola lui Iacov, a doua Epistolă a lui Petru și a doua și a treia Epistolă a lui Ioan. În același timp, Origen considera demnă de citire și lucrarea „Păstorul lui Herma”, o scriere foarte populară în acea epocă și folosită în multe comunități creștine.
În acea perioadă circulau și numeroase alte Evanghelii. Unele dintre ele conțineau relatări sau învățături neobișnuite ori chiar bizare despre persoana și viața Mântuitorului. Estimările istorice arată că în secolul al doilea existau aproape o sută de Evanghelii aflate în circulație în diverse comunități.
Cele patru Evanghelii care aveau să devină ulterior canonice — cele după Matei, Marcu, Luca și Ioan — sunt menționate împreună pentru prima dată de Sfântul Irineu de Lyon, în jurul anului 160. Puțin mai târziu, în jurul anului 200, fragmentul Muratorian indică existența unui set de scrieri creștine foarte apropiat de Noul Testament actual, care includea deja cele patru Evanghelii.
Chiar dacă discuțiile privind stabilirea exactă a canonului au continuat și în secolul al patrulea, majoritatea cărților Noului Testament erau deja larg recunoscute în Biserică. Totuși, o decizie oficială finală a Părinților Bisericii nu fusese încă formulată.
Un moment important a avut loc în anul 367, când Sfântul Atanasie al Alexandriei, în celebra sa Epistolă de Paști, a oferit o listă completă a cărților care urmau să fie recunoscute drept Noul Testament. El a folosit pentru aceste scrieri termenul „canonizate” (kanonizomena), adică recunoscute oficial drept normative pentru credința Bisericii.
Ulterior, Sinodul african de la Hippo, din anul 393, a aprobat lista Noului Testament așa cum este cunoscută astăzi. Aceeași hotărâre a fost confirmată și întărită de sinoadele de la Cartagina din anii 397 și 419. Aceste sinoade s-au desfășurat sub influența și conducerea Fericitului Augustin, care considera că problema canonului Noului Testament este deja definitiv rezolvată.
În același timp, în anul 382, Papa Damasus I a emis la sinodul de la Roma o listă a cărților biblice identică cu cea confirmată mai târziu la Cartagina. În anul 405, Papa Inocențiu I a trimis unui episcop din Galia o listă identică a canonului Noului Testament. De fapt, toate aceste decizii și liste oficiale nu au făcut altceva decât să confirme o tradiție deja existentă în viața Bisericii, privind cărțile citite și folosite în mod constant în cult și în învățătura creștină.
Astfel, în secolul al patrulea, problema canonului era în mare măsură clarificată în partea apuseană a Imperiului Roman. În răsărit, acceptarea deplină a tuturor cărților, în special a Apocalipsei, s-a realizat ceva mai târziu, fiind definitiv stabilită aproximativ un secol mai târziu.
Scrierile aflate în circulație în acea perioadă pot fi împărțite, în linii generale, în trei categorii:
Scrierile apostolice au fost redactate în primul secol, în timp ce în cazul celorlalte două categorii nu există o delimitare cronologică strictă. Începând cu secolul al doilea, literatura creștină a cunoscut o dezvoltare amplă, producând numeroase texte cu caracter teologic, apologetic sau liturgic, unele reflectând învățătura ortodoxă, altele însă promovând idei eretice.
Mai mult, anumite liste ale scrierilor considerate canonice în acea perioadă includeau și alte cărți decât cele recunoscute astăzi și, în același timp, omiteau unele dintre scrierile care au devenit ulterior parte a canonului.
Un exemplu relevant este Codex Sinaiticus, un manuscris vechi al Bibliei care, pe lângă cărțile canonice ale Noului Testament, conținea și „Păstorul lui Herma” și „Epistola lui Barnaba”. Un alt exemplu este Codex Claromontanus, care includea, alături de alte scrieri, și „Faptele lui Pavel”.
De asemenea, unele texte precum Prima și a Doua Epistolă a lui Clement, „Păstorul lui Herma”, „Didahiile”, „Epistola lui Barnaba”, „Apocalipsa lui Petru”, „Proto-Evanghelia lui Iacov” și „A treia Epistolă către Corinteni” au fost considerate o perioadă drept scrieri apropiate de statutul canonic. Unele dintre ele au continuat să fie citite în anumite comunități creștine timp îndelungat, ieșind treptat din uzul liturgic al Bisericii abia în secolele următoare, uneori chiar până spre secolul al optulea. Puteți consulta aici o listă a scrierilor considerate astăzi „apocrife”.
Așa cum se poate vedea, Biblia folosită astăzi în lumea creștină este rezultatul Tradiției Bisericii și hotărârilor Sfinților Părinți din primele veacuri creștine. De aceea este cu totul nefiresc că sectele de astăzi, care resping învățăturile Sfinților Părinți, se folosesc tocmai de Scriptura aprobată de aceștia, pentru a-și răspândi învățăturile eretice.
Biserica, de la Sfinții Apostoli la Părinții Apostolici
Origen și Tertulian (apologeți) și Eusebiu (istoric) nu fac parte din categoria Părinților Apostolici, însă contribuția lor la cunoașterea acelei epoci este considerabilă.
Vezi și Cartea Apocalipsei - interpretarea ortodoxă | Biblia sau Sfânta Scriptură
Acasă Credința noastră Apologetică Sectologie Editoriale Magazin istoric