Traducere și adaptare de Bogdan Mateciuc
Nici eu nu eram la început convins că este bine ca pruncii să fie botezați. Mi-am pus întrebarea „Cum poate un prunc să creadă și să se boteze?” Numai acum, după un studiu al Scripturii și al istoriei Bisericii primare, pot spune că există argumente covârșitoare în favoarea botezului pruncilor. Sigur că la prima vedere, expresii ca „pocăiește-te și botează-te”, sau „crede și botează-te” pot da impresia că numai adulții se pot boteza. Greșeala acestui mod de a gândi nu constă în faptul că un adult trebuie să creadă înainte de a se boteza, ci în aplicarea în cazul pruncilor a unei porunci adresate adulților. Biblia nu a fost scrisă pentru prunci, ei fiind în grija părinților, care pot auzi, înțelege și crede. În plus, mai trebuie făcută o distincție importantă între botezul copilului și cel al adultului: adultul trebuie să se pocăiască în timp ce pruncul, neavând greșeli personale, nu are păcate de care să se pocăiască. Din moment ce nu și-a închis inima printr-o respingere voită a voii lui Dumnezeu, inima lui este deschisă și capabilă de a primi harul lui Dumnezeu. Să ne gândim, dacă am urma același raționament, din ceea ce citim în 2 Tesaloniceni 3:10: „Dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce” ar reieși că trebuie să ne înfometăm copiii, pentru că nu vor să muncească. Desigur că nu este așa, copiii putând primi hrană chiar dacă nu muncesc. Verbele „a se pocăi”, „a munci” se referă la cei care sunt capabili să facă aceste lucruri.
Pe de altă parte, avem în Biblie exemple de copii ce primesc darul credinței atunci când sunt atinși de harul lui Dumnezeu. În Luca 1:44, când Maria s-a dus la Elisabeta, aceasta a spus: „Iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu.” Deci, nu putem măsura într-un mod științific predispoziția unei persoane de a primi harul mântuitor. Ar mai fi și alte exemple: Psalm 8:2 (în traducerea Cornilescu, numerotarea psalmilor este decalată cu 1 față de traducerea ortodoxă), Matei 21:16 „…din gura copiilor și a celor ce sug Ți-ai pregătit laudă”, Psalm 21:9-10 „Că Tu ești Cel care m-ai scos din pântece, nădejdea mea. Spre tine m-am aruncat de la naștere, din pântecele maicii mele, Dumnezeul meu ești Tu”. În Matei 18:3 ni se spune: „De nu va veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor”, deci vedem că pruncii sunt modelul nostru de credință. Nu este pusă condiția: până când pruncii nu vor deveni adulți, ci exact opusul: până când adulții nu vor deveni ca pruncii.
Pentru a înțelege practica istorică creștină a botezului copiilor, este important să înțelegem modul în care pruncii erau incluși în procesul mântuirii din Vechiul Testament. Cel mai important semn al legământului între Dumnezeu și copii lui Israel era circumcizia. Dumnezeu a poruncit ca acest ritual să fie aplicat tuturor celor de parte bărbătească în vârsta de 8 zile (Geneza 17:12).
Firește, pruncul nu era întrebat dacă vrea să se nască în Israel sau dacă vrea să fie evreu. Întrebarea: „Vrei să porți semnul legământului și să aparții poporului lui Dumnezeu sau nu vrei acest lucru?” nu a fost niciodată pusă, această decizie aparținând părinților. Este ușor de găsit legătura dintre circumcizie și botezul creștin în scrierile lui Pavel privitoare la Israel și Biserică: „În El ați și fost tăiați împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos îngropați fiind împreună cu El în botez” (Coloseni 2:11,12). Deci pentru creștini, botezul este plinirea tăierii împrejur din Vechiul Testament. Folosindu-ne de această legătură, putem spune că Dumnezeu a inclus toți evreii, chiar și copiii în legământul Vechiului Testament. Scriptura subliniază că „toți au fost botezați în nor și în mare” (1 Corinteni 10:2) atunci când l-au urmat pe Moise prin Marea Roșie. Ar fi fost de neconceput ca oamenii să-și lase copiii la țărm pentru a deveni pradă armatelor Faraonului, doar pentru că nu erau destul de mari pentru a înțelege sau pentru că nu puteau lua o decizie personală de a se salva străbătând Marea Roșie. În Exod 10:9 se vede că toți au pornit în această călătorie, adulți și copii.
„Căci nu voiesc, fraților, ca voi să nu știți că părinții noștri au fost toți sub nor și că toți au trecut prin mare. Și toți, întru Moise au fost botezați în nor și în mare. Și toți au mâncat aceeași mâncare duhovniceasca; și toți aceeași băutură duhovniceasca au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească ce îi urma. Iar piatra era Hristos” (1 Corinteni 10:1-4).
Un alt simbol al mântuirii în Vechiul Testament, de asemenea destinată întregii familii, este arca lui Noe. Dumnezeu i-a spus lui Noe: Intră în corabie, tu și toată casa ta (Geneza 7:1). Apostolul Petru, referindu-se la potop și la arcă, scrie: „Puține suflete…s-au mântuit prin apă. Iar această mântuire prin apă închipuia botezul care vă mântuiește astăzi și pe voi” (1 Petru 3:20-21). Din nou, este dificil a ne închipui că nepoții lui Noe să fi fost lăsați în afara corabiei, numai pentru că nu puteau înțelege misiunea lui Noe.
Pentru a înțelege mai bine acest concept, al „mântuirii familiei” în Vechiul Testament, mai dăm un exemplu. Dumnezeu i-a vorbit lui Moise, poruncindu-i să spună poporului său să ia „câte un miel de fiecare familie”. Sângele acelui miel urma să salveze viața primului născut al fiecărei familii. Acest concept al mântuirii familiei este întâlnit nu numai în vremea lui Avram și Moise, ci și chiar în vremea ultimei perioade a Vechiului Testament, în vremea lui David (2 Regi 7:12-16).
Precum vedem, în toate legămintele Vechiului Testament făcute de Dumnezeu cu poporul său erau incluși copiii: legământul cu Noe după potop (Geneza 9:9), legământul cu Avraam (Geneza 17:4,7), cu Moise „Vă înfățișați înaintea feței Domnului… copiii voștri, femeile voastre… ca să închei legământ cu Domnul Dumnezeul tău” (Deuteronomul 29:10-12). Chiar și consecințele încălcării legământului cu Adam s-au făcut simțite și asupra copiilor. Oare în Noul Testament, deși îl depășește pe cel Vechi în ceea ce privește privilegiile și promisiunile, acest principiu să nu mai funcționeze?
La Cincizecime, atunci când Petru a predicat pentru prima dată Evanghelia, el nu a spus că promisiunea este făcută numai adulților. Dimpotrivă, după ce a arătat doar cu un verset mai sus necesitatea botezului, el amintește învățătura ce făcea parte dintotdeauna din legământul iudeilor: Căci vouă este dată făgăduința și copiilor voștri și tuturor celor de departe, pe oricâți îi va chema Domnul Dumnezeul nostru (Fapte 2:39). Aceeași făgăduință a fost făcută de Dumnezeu lui Avraam și apoi reamintită de Pavel în epistola către Galateni: „Iar dacă voi sunteți ai lui Hristos, sunteți deci urmașii lui Avraam, moștenitori după făgăduință” (Galateni 3:29). Nimeni nu poate alege singur să devină moștenitor, așa se naște, fie că dorește sau nu. Mă refer la un prinț care va deveni moștenitorul tronului.
Gândul despărțirii părinților de copiii lor este contrar atât sentimentului creștin, cât și legilor umane. Se poate ca în vreme ce tulpina este în Biserică, ramura să fie în afara ei? Se poate ca în timp ce părintele este în împărăția vizibilă a Mântuitorului, copilul lui, trup din trupul lui să nu aibă nici o legătura cu ea? Cum ziceam, și în legile făcute de oameni vedem că pruncii sunt născuți cetățeni ai statului în care locuiesc părinții, având aceleași drepturi cu aceștia.
Copiii erau membri recunoscuți în biserica din Vechiul Testament. Când Dumnezeu l-a chemat pe Avram și a stabilit un legământ cu el, nu numai că l-a inclus și pe pruncul lui, dar a stabilit și un ritual în care era pecetluită relația copilului cu Biserica. Circumcizia exprima clar, în viziunea lui Pavel, o „pecete a dreptății în credință” (Romani 4:11). Dumnezeu îi spune lui Avram: „Se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului” (Geneza 12:3), deci nu numai urmașii lui (Geneza 18:18; 22:18; 26:4). Legământul, pecetea, a fost administrată la porunca lui Dumnezeu timp de aproape două mii de ani. Dacă infinita înțelepciune a considerat că este drept ca pruncii să facă obiectul „peceții dreptății în credință” înainte de a fi capabili să și-o exercite, credem că acest lucru este potrivit și acum.
Biserica lui Dumnezeu este aceeași în substanță acum ca și atunci.
În Galateni 4:1-6, Apostolul Pavel compară poporul aflat sub legământul Vechiului Testament cu un copil moștenitor. Așa cum un om ajuns la maturitate este același individ ca pe vremea când era copil, tot astfel și Biserica, după venirea lui Hristos, aflată deci în plenitudinea privilegiilor și a luminii, este aceeași biserică care, cu multe secole în urmă nu se bucura de atâtea privilegii, dar care avea în fruntea ei același Conducător ceresc (Fapte 7:32). Tot Pavel, referindu-se la copiii lui Israel, spune că „și nouă ni s-a binevestit ca și acelora” (Evrei 4:2); „părinții noștri au fost toți sub nor și toți au trecut prin mare. Și toți, întru Moise au fost botezați în nor și în mare. Și toți au mâncat aceeași mâncare duhovnicească; și toți, aceeași băutură duhovnicească au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească ce îi urma. Iar piatra era Hristos (l Corinteni 10:1-4). Avraam, ni se spune, „a fost bucuros să vadă ziua lui Hristos și a văzut-o și s-a bucurat” (Ioan 8:56). Deci biserica Vechiului Testament nu este singura biserică divin constituită, ci există și o biserică a Evangheliei, a lui Hristos, zidită pe temelia apostolilor (Efeseni 2:20).
Pasajul care pune sub cea mai puternică lumină identitatea Bisericii este Romani 11:15-24, unde Biserica este comparată cu un măslin. Aceeași comparație este făcută și de profetul Ieremia: „Măslin verde, împodobit cu roade frumoase, te-a numit Domnul”, dar din cauza păcatului „în zgomotul cumplitei tulburări a aprins foc împrejurul lui și ramurile lui s-au stricat” (Ieremia 11,16). Romani 11:15-24: „Căci dacă pârga este sfântă, așa e și frământătura, și dacă rădăcina este sfântă, atunci și ramurile sunt. Dar dacă unele din ramuri au fost tăiate și dacă tu, măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor și ai devenit părtaș al rădăcinii și al grăsimii măslinului, nu te mândri față de ramuri; iar dacă te mândrești, nu tu porți rădăcina ci rădăcina pe tine… Dar vei zice: Au fost tăiate ramurile ca să fiu altoit eu… Bine! Ele au fost tăiate din pricina necredinței, dar tu stai prin credință. Nu te îngâmfa, ci teme-te; că dacă Dumnezeu n-a cruțat ramurile firești, nici pe tine nu te va cruța. Vezi dar bunătatea și asprimea lui Dumnezeu: asprimea față de cei ce-au căzut, dar față de tine bunătatea lui Dumnezeu, dacă vei rămâne în această bunătate; altfel și tu vei fi tăiat. Dar și aceia, de nu vor rămâne în necredință vor fi altoiți, că putere are Dumnezeu să-i altoiască din nou. Căci dacă tu ai fost tăiat din măslinul cel din fire sălbatic și împotriva firii ai fost altoit în măslin bun, cu cât mai mult aceștia, cei ce sunt după fire, vor fi altoiți în chiar măslinul lor.”
Înlăturarea ramurilor naturale (evreii) din cauza necredinței nu duce la distrugerea măslinului. A rămas trunchiul, rădăcina. Neamurile – ramurile unui măslin sălbatic – au fost altoite în măslinul bun, același măslin din care s-au tăiat ramurile naturale. Evreii vor fi altoiți în însuși măslinul lor când vor reveni în Biserica creștină. Dacă cele două biserici ar fi fost distincte, ar fi fost o exprimare greșită referitoare la evreii ce „vor fi altoiți în chiar măslinul lor”.
Dacă pruncii erau membri iar Biserica este aceeași, atunci ei rămân membrii Bisericii, garanția primirii pruncilor fiind dată cu 2000 de ani înaintea scrierii Noului Testament, ea nefiind revocată niciodată.
Introducerea pruncilor în sânul Bisericii prin poruncă divină este de netăgăduit. Unicitatea Bisericii, în ambele perioade, este de netăgăduit. Permanența legământului lui Avraam, care atinge „toate neamurile pământului”, de asemenea este de netăgăduit. Și nu găsim în Noul Testament sau în scrierile Bisericii primare nici un indiciu potrivit căruia acest mare privilegiu să fi fost retras, deci indiscutabil rămâne în vigoare. O noua reinstituire a acestui privilegiu nici nu ar fi fost necesară, mai ales pentru că se înțelesese deja că în Noul Testament, privilegiile nu se micșorau ci se extindeau. Nu se poate imagina că privilegiile și semnul apartenenței copiilor cu care erau așa de obișnuiți primii creștini să fie brusc retrase, fără a răni inimile părinților. Totuși, nu se semnalează în istoria erei apostolice nici o dispută pe aceasta temă.
Diferențele între circumcizie și botez sunt în aceleași puncte în care și Vechiul Testament diferă de Noul Testament. Botezul nu mai are limitarea de a se administra numai părții bărbătești și numai în a opta zi, aceste ridicări ale constrângerilor reamintindu-ne de noile privilegii ale Noului Testament, sub care „nu mai este nici iudeu, nici elin, nu mai este nici rob, nici liber, nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Galateni 3:28).
Profetul Isaia, deși nu este un scriitor al Noului Testament, vorbește mult despre timpurile Noului Testament. Vorbind despre zilele de pe urmă, profetul declară: „Nu va fi nici o nenorocire și nici un prăpăd în muntele meu cel sfânt… Eu voi face ceruri noi și pământ nou… Vârsta poporului Meu va fi ca vârsta copacilor… ei vor fi un neam binecuvântat și împreună cu ei și odraslele lor” (Isaia 65:25; 11:9; 65:17; 22-23). Putem face legătura între spusele prorocului Ieremia și cele ale lui Hristos pe care le găsim la Matei 19:13-15: „Lăsați copiii și nu-i opriți să vină la Mine, că a unora ca aceștia este împărăția cerurilor.” În original, este aceeași exprimare folosită de Hristos în predica de pe munte; Matei 5:3,10 „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor”. Dacă împărăția slavei le aparține, cu atât mai mult au dreptul la privilegiile Bisericii pe pământ.
Tot Dumnezeu spune că sub Noul Testament, va scrie legea Lui în inimile poporului Său: „Voi pune legea Mea înăuntrul lor și pe inimile lor voi scrie și le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor… toți de la sine Mă vor cunoaște, de la mic până la mare” (Ieremia 31:34). De aici înțelegem că credința noastră reprezintă mai mult decât cunoașterea unei anumite doctrine, ci mai mult o încredere necondiționată, ca cea a unui copil, în Dumnezeu. Mai înțelegem că pruncii participă în credință, chiar dacă nu o pot articula, deoarece credința noastră este lucrarea lui Dumnezeu în noi și nu depinde de capacitatea noastră de a o explica.
„Căci bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și femeia necredincioasă se sfințește prin bărbatul credincios. Altminteri, copiii voștri ar fi necurați, dar acum ei sunt sfinți.” (1 Corinteni 7:14)
Termenii sfânt și necurat au și un sens eclezial în Biblie. În Vechiul Testament, numai poporul lui Dumnezeu era „popor sfânt și deosebit de toate popoarele fiind al Domnului” (Lev. 20:26) pentru că era poporul cu care încheiase legământ.
Printre corinteni erau multe cazuri de creștini uniți prin căsătorie cu păgâni. Pavel spune că atunci când necredinciosul vrea să locuiască cu femeia credincioasă, ei trebuie să continue să locuiască împreună, legătura lor fiind sfințită prin caracterul persoanei credincioase, copiii lor fiind „sfinți”, adică membri ai bisericii din care face parte persoana credincioasă. Deci partea necredincioasă este sfințită de persoana credincioasă în sensul în care copiii sunt recunoscuți ca aparținând familiei sfinte din care face parte persoana credincioasă.
Faptul că atunci când ambii părinți sunt credincioși copiii lor au dreptul să aparțină Bisericii se subînțelegea. Dacă s-ar fi știut că nici un copil – din părinți credincioși sau nu – nu poate aparține Bisericii, atunci nu ar fi existat nici un dubiu. Căci dacă credința amândurora nu ar fi însemnat nimic, credința unuia nici atât. Întrebarea pe care Pavel ar fi primit-o ar fi putut fi următoarea: „Văd copiii vecinilor mei creștini fiind membri ai Bisericii și mai văd copiii celorlalți, care sunt necredincioși, că nu aparțin Bisericii. Eu cred în Hristos, dar bărbatul meu nu. Ce se va întâmpla cu copiii noștri? Vor fi primiți cu mine sau vor rămâne ca bărbatul meu?” Dumnezeu îi considera de partea celui credincios. Necredința partenerului nu poate interveni în legământul lui Dumnezeu.
Argumentul conform căruia dacă nu există nici un exemplu de botez al pruncilor în Biblie, atunci acest lucru nu este posibil, ar trebui să funcționeze și în cazul femeilor care nu ar avea voie să se împărtășească, să primească Cina Domnului. Totuși, acest lucru nu se întâmplă nici în adunările neoprotestante.
Toate cazurile de botezuri întâlnite sunt administrate convertiților de la iudaism sau păgânism la creștinism. Nu există cazuri de persoane născute din părinți creștini care să fie botezați, odată ajunși la maturitate. Nu se intră în detalii din sânul Bisericii decât pentru a arăta rezolvarea unor disensiuni. Botezul pruncilor neiscând nici un conflict, fiind un eveniment de zi cu zi în biserică, nu avea rost a fi subliniat.
Conform acestor principii neoprotestante, copiii creștinilor sunt complet „în afară” (Efeseni 2:12), ca și copiii păgânilor și mahomedanilor, până când prin credință și pocăință devin subiecți ai legământului. Convertirea și botezul lor ar fi trebuit însemnate, detaliate, ca și botezul celor „înstrăinați de cetățenia lui Israel”. Totuși, pe parcursul celor 60 de ani cuprinși în Noul Testament, nu există vreun botez al unui adult născut din părinți creștini.
Folosul botezului copiilor, ca și folosul circumciziei iudeilor „este mare, în toate privințele” (Rom 3:2). Copilul devine purtător de har și este protejat de puterea răului înainte de a da vreun semn de inteligență sau capacitate de înțelegere. Nu există nici un părinte care să aștepte trezirea credinței, a cugetului, pentru a-și îmbrăca, hrăni, îmbăia copilul. Dorința pentru sânul mamei și nevoia de căldura sunt naturale la copil.
Odată cu botezul, copilul începe să locuiască în Hristos și voința lui este întărită pentru a depăși efectele păcatului moștenit. Umanitatea căzută, coruptă, este unită cu umanitatea înviată a lui Hristos.
Hristos a luat asupra lui păcatele tuturor, s-a dat jertfa pentru toți. Dacă viața începe la naștere, oare Hristos nu are mila de a-și oferi leacul nemuririi și copiilor care au nevoie de el?
„De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el.” De aceea, „nu este drept nici unul, nici măcar unul nu este.” (Romani 5:12)
„El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate săvârșite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia nașterii celei de-a doua și prin înnoirea Duhului Sfânt.” (Tit 3:5)
Credința nu trebuie considerată un act al mintii și al voinței. Este o relație de dragoste și încredere, o relație care nu este limitată de rațiune. (Psalm 21:9-10, Marcu 9:42, Luca 1:44).
Iată câteva întrebări la care nu putem da răspuns.
Dacă botezul copiilor este o invenție ulterioară, când a fost menționat prima dată și cine a fost inițiatorul?
De ce nu există proteste împotriva validității din partea nimănui în timpul Bisericii primare?
Unde se spune în Biblie că este interzis botezul copiilor?
Unde este abolit legământul lui Dumnezeu cu evreii, care îi includea și pe copii?
Unde prescrie Scriptura o vârstă anume pentru botez?
Chiar dacă ar exista o vârstă când credința ajunge la maturitate, cum se poate discerne ea? Care credință nu se maturizează mereu? Când este ea destul de matură pentru botez?
Unde scrie în Scriptură că pruncii sunt scutiți de efectele căderii pentru că nu sunt destul de maturi să creadă? (chiar și creația este sub blestemul căderii omenirii - Romani 8:19-21)
Cum rămâne cu multele înțelesuri biblice ale botezului, altele decât „urmare a pocăinței”, cum ar fi: taina reînnoirii (Tit 3:5), altoirea în trupul lui Hristos (1 Cor. 12:13), trecerea din domnia Satanei sub autoritatea lui Hristos (Romani 6:17), expresia manifestării dumnezeirii (Luca 3:21, 22), primirea în legământul lui Dumnezeu (Coloseni 2:11), actul de adopțiune al Domnului și îmbrăcarea cu Hristos (Gal 3:26, 27). De ce să fie luate aceste lucruri și interzise copiilor unei familii creștine?
Dacă ar fi existat norma de a boteza copiii la o vârstă mai mare, de ce nu există menționate în Biblie sau în scrierile Bisericii instrucțiuni date părinților pentru a ști cum să-și ajute tinerii adolescenți să se pregătească pentru botez?
Botezul copiilor este o expresie a dragostei lui Dumnezeu. Ne arată că ne iubește și ne accepta înainte ca noi să Îl cunoaștem și să-L iubim, încă din momentul nașterii. A spune că o persoana trebuie să ajungă la vârsta responsabilității înainte de a fi botezat înseamnă a face harul lui Dumnezeu oarecum dependent de inteligența omului. Harul dumnezeiesc nu este dependent de nici o acțiune a noastră, ci este un dar al dragostei Lui.
Ceea ce nedumirește cel mai mult este conceptul vârstei responsabilității, sub care nimeni nu se poate boteza. Oare la ce vârstă un copil, fără vină personală în fața lui Dumnezeu, se transformă peste noapte dintr-un miel inocent într-un păcătos pe care îl așteaptă iadul dacă nu se pocăiește și se botează? Să fie la 8, 12, 14 sau 20 de ani? Când va considera Dumnezeu unele acțiuni care ieri ar fi fost trecute cu vederea, puse pe seama imaturității, ca fiind acum pasibile de pedeapsa cea mai grea?
Practica botezului numai la adulți a apărut în secolul XVI, odată cu apariția anabaptiștilor. Vrând ca adepții lor să demonstreze public renunțarea la orice moștenire catolică, anabaptiștii voiau ca acești adepți să-și demonstreze supunerea la voința Domnului printr-un botez public. Inițial ei nu admiteau pe nimeni sub 20 de ani. Aceasta vârstă a fost coborâtă apoi la 16 ani, iar mai târziu a scăzut și mai mult, ajungându-se ca astăzi să nu fie o regulă strictă pentru toate bisericile descendente din doctrina anabaptistă. Astfel, se pot întâlni copii de cinci, șase ani al căror botez să fie permis în unele biserici, iar în altele nu.
Ce se întâmplă cu copiii care mor înainte de a ajunge la vârsta responsabilității, la vârsta la care credința lor ar putea crește? Vor ajunge în iad?
Dacă crezi în realitatea moștenirii păcatului strămoșesc, nu poți trage altă concluzie. „Ce este născut din trup, trup este, și ce este născut din Duh, Duh este” (Ioan 3:6), „Carnea și sângele nu pot să moștenească împărăția lui Dumnezeu” (1 Corinteni 15:50), „Nimeni nu e curat de întinăciune, chiar dacă viața lui ar fi o singură zi” (Iov 14,4) și „Întru fărădelegi m-am zămislit și întru păcate m-a născut maica mea” (Psalm 50,6).
Dacă răspunsul este „Nu, Dumnezeu este prea milostiv ca să lase să se întâmple așa ceva unui prunc nevinovat”, înseamnă că există o justificare a botezului copiilor, din moment ce admitem existența unor factori, alții decât propria lor voință, care pot interveni în procesul mântuirii.
În Ioan 3:5, Hristos ne spune: „Adevăr, adevăr îți spun, de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu.” Conform spuselor lui Hristos, pentru a intra în împărăția lui Dumnezeu, fiecare persoană trebuie să se nască din apă și din Duh. Vedem că Hristos nu amintește de nici o excepție în ceea ce îi privește pe prunci. El nu spune: „Pentru a intra în împărăția lui Dumnezeu, adulții trebuie să se nască din apă și din Duh, dar copiii pot intra și fără naștere din apă și din Duh”. Această poruncă este universală, iar dacă cineva vrea să fie sigur că pruncii săi vor ajunge în împărăția lui Dumnezeu în caz de moarte, trebuie să știe că nașterea din apă și Duh este absolut necesară.
Știm că unii neoprotestanți nu consideră că Ioan 3:5 se referă la botez, deși nu pot da o interpretare clară a versetului. Însă nici o interpretare a versetului nu poate scoate din cauză necesitatea botezului copiilor. Dacă admitem că aici este vorba de botez, atunci cu siguranță și copiii trebuie să se boteze pentru a ajunge în rai în caz de deces. Dacă nu admitem că aici este vorba de botez, atunci am spune că numai adulții, cei care ajung la vârsta responsabilității se pot naște din nou. Din moment ce Hristos a spus că trebuie să fii născut din nou pentru a ajunge în împărăție, înseamnă că acea teologie îi condamnă pe cei decedați înainte de vârsta responsabilității la iad. Totuși, mai sus am admis că acești prunci pot ajunge în rai.
Reluăm pasajul din Matei 18:2-5: „Și El, chemând la Sine un copil, l-a pus în mijlocul lor și le-a zis: Adevăr vă spun: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum copiii, nu veți intra în împărăția cerurilor. Dar cel ce se va smeri pe sine ca acest copil, acela este mai mare întru împărăția cerurilor. Și cel ce va primi un copil ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește.” Ar fi ciudat să spunem că trebuie să venim la El ca și copiii, iar apoi să-i excludem chiar pe copiii care ni s-au dat drept model de la a intra în comuniune cu El prin botez. Pasajul are aluzii directe la botez, Hristos spunând „în numele Meu”. În Fapte 2:38 ni se vorbește despre botezul „în numele lui Iisus Hristos” adică sub autoritatea lui Hristos. Sunt patru astfel de pasaje (Fapte 2:38, 8:16, 10:48 și 19:5). Într-adevăr, botezul se face „în numele Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh” (Matei 28:19). Comparând versetele, tragem concluzia că Hristos se gândea la botez când a spus cuvintele din Matei 18.
Principala dificultate a unora dintre protestanți de a accepta botezul pruncilor o constituie noțiunea că nimeni nu poate primi har fără să ceară. Totuși, acest lucru este bine stabilit în Noul Testament. Îl vedem pe Hristos în Matei 19:15 punându-și mâinile peste copiii aduși de părinți. Oare nu s-a transmis har din mâinile Lui, chiar dacă pruncii nu au cerut acest lucru? Când sutașul Corneliu L-a rugat pe Hristos să-i vindece sluga, Hristos nu i-a spus „Îmi pare rău, dar nu pot face asta decât dacă sluga ta mi-o va cere”, ci l-a vindecat pe baza credinței sutașului. Fiica femeii cananeence din Matei 15:21-28 a fost tămăduită datorită credinței mamei sale.
Matei 9:2-6: „Și iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Și Iisus, văzând credința lor, i-a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule, iertate fie păcatele tale… Ridică-te, ia-ți patul și mergi la casa ta!” Credința prietenilor slăbănogului a făcut posibilă atât vindecarea fizică, cât și iertarea de păcate.
În Marcu 5:22, 23 tatăl unei fetițe aflate pe moarte vorbește în numele ei, zicând „Fiica mea este pe moarte; vino și pune-Ți mâinile pe ea, ca să scape și să trăiască.” Nu cred că a spus cineva la acel moment că fata ar fi trebuit să creadă pentru ea, nimeni neputând să creadă în locul ei. Hristos o învie datorită credinței tatălui ei.
Atunci când ucenicii îi opresc pe cei care își aduceau pruncii la Iisus (Matei 19:14, Luca 18:15-16), Hristos le spune: „Lăsați copii să vină la Mine și nu-i opriți, că a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu”. Cuvântul folosit în limba greacă este brephe = prunci, care nu se pot apropia de Hristos de unii singuri și care nu pot lua o decizie conștientă de a-l „accepta pe Iisus ca Domn și Mântuitor personal” (citatul l-am pus între ghilimele, deși nu este din Biblie). Dar Hristos nici nu le cere să facă o asemenea alegere, spunând că ei sunt exact genul de oameni care pot veni la El să moștenească împărăția. Dacă Hristos spune „lăsați-i să vină la Mine”, putem să nu-i lăsăm să se îmbrace în El (Gal 3, 27) prin botezul în Hristos (Romani 6:3)?
Sunt exemple în Noul Testament de întregi familii botezate.
„…Am botezat și casa lui Ștefanas” (1 Corinteni 1:16); „Iar după ce s-a botezat, și ea și casa ei…” (Fapte 16:15), „…s-a botezat îndată, el și toți ai lui” (Fapte 16:33). Este greu de imaginat că acele familii nu aveau copii, într-o cultură unde familiile erau numeroase, neexistând metode contraceptive sofisticate, iar copiii erau considerați o binecuvântare de la Dumnezeu.
Apoi, dacă creștinii din veacul apostolic, din dorința de a ușura sufletele celor care au murit nebotezați în vremea pregătirii pentru botez, începuseră a se boteza ei a doua oară, pentru cei morți nebotezați (1 Corinteni 15:29), cum și-ar fi lăsat ei copiii să moară nebotezați?
Până acum am analizat doar texte biblice deși, pentru mine, ca ortodox, Biblia nu este singurul ghid. Am vrut doar să arăt că practica botezului pruncilor reiese chiar din Biblie. Dar și învățăturile Bisericii sunt clare și unanime în privința botezului aplicat pruncilor. Toți episcopii, toți sfinții Bisericii spun că și pruncii trebuie botezați. Primii care au refuzat această practică au fost anabaptiștii, în secolul 16. Majoritatea protestanților, de-a lungul istoriei, incluzând luterani, anglicani, metodiști, reformați, prezbiterieni, au botezat și ei prunci. Luther și Calvin (folosindu-se de același principiu Sola Scriptura) au propovăduit botezul pruncilor.
După cum spuneam, toți Părinții Bisericii au afirmat această practică, începând cu Policarp, episcopul Smirnei, discipol al Apostolului Ioan, născut în jurul anilor 70, care a fost ars de viu la Roma pentru că a refuzat să se lepede de Hristos, continuând cu Iustin Martirul (110-165), Irineu, episcopul Lyonului (120-202), Hipolit (170-236)...
Pe la anul 200, Tertulian, jurist, a scris o lucrare „Despre botez”, prin care amintește de botezul copiilor ca fiind o practică în biserica din vremea lui.
Un contemporan al lui Tertulian, ceva mai tânăr decât el, a fost Origen (183-252), un prolific autor creștin. Părinții lui au fost creștini și oameni învățați. El a spus răspicat că botezul copiilor e de pe vremea Apostolilor. Tălmăcind Epistola către Romani, el a afirmat: „Biserica a primit de la Apostoli rânduiala să boteze și pe copiii mici” („Ecclesia ab apostolis traditionem accepit etiam parvulis baptismum dare”). În privința aceasta, nimeni de atunci n-avea altă părere. Fără îndoială că Origen n-ar fi vorbit așa dacă vreunul din vremea lui, care totuși trebuia să știe, ar fi putut spune altfel. Și apoi n-a trăit prea departe de vremea apostolilor, ca să nu fie în stare să aibă la îndemână izvoare adevărate din care să aibă putința să vadă cum stau lucrurile, el însuși fiind un scrupulos cercetător al Scripturilor și un rafinat analist al informațiilor primite de la rabinii contemporani, de la profesorul lui, Clement din Alexandria, și de la alți învățați ai vremii.
Ciprian, episcopul Cartaginei, a condus sinodul din Cartagina din anul 251, în care s-a redactat un răspuns către Fidus, care propunea ca botezul să fie administrat ca și circumcizia odinioară, adică în a opta zi de la naștere.
În răspuns se spune că mila și harul lui Dumnezeu nu trebuie refuzate nici unui om, indiferent de vârstă. Este de notat că Fidus nu se îndoia de legitimitatea botezului pruncilor, el doar credea că botezul trebuie administrat exact ca și circumcizia, în a opta zi. Epistola-răspuns conține informații deosebit de interesante. „În ce privește pe copii, spuneai că nu trebuie botezați în ziua a doua sau a treia, ci că ar trebui urmat exemplul legii vechi a circumciziei și, în consecință, noul născut să nu fie botezat și sfințit înainte de ziua opta. Sinodul nostru a hotărât în cu totul altfel. Punctul tău de vedere n-a fost primit de nimeni și noi toți am fost de părere că nu trebuie refuzate nici unui om venit pe lume îndurarea și harul lui Dumnezeu. Atât cât depinde de noi, trebuie să ne îngrijim a nu se pierde vreun suflet. Ce-i lipsește, în cele din urmă, celui pe care l-au plăsmuit mâinile lui Dumnezeu din sânul maicii sale? După noi, se pare că cei care vin la existență (se nasc), cresc încă în perioada când se afla aici jos, în sânul maicii. În realitate, ceea ce este făcut de Dumnezeu e desăvârșit, din pricina maiestății și lucrării dumnezeiești a Creatorului”.
Hotărârea adoptată de sinodul cartaginez n-a făcut decât să „păstreze credința statornică a Bisericii”, sublinia mai târziu Fericitul Augustin.
Lista ar putea continua cu Grigore de Nazianz, cu Ioan Gură de Aur, toți arătând în scrierile lor însemnătatea botezului pruncilor.
Pentru a arăta cât de importante sunt aceste scrieri, vreau să aduc aici un citat din epistola lui Pavel către tesaloniceni „…Fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (2 Tesaloniceni 2:15). Evanghelia constă din tradiții orale și scrieri (tradiție = paradosis > a transmite).
Biblia condamnă doar tradițiile omenești care contrazic Cuvântul lui Dumnezeu (Matei 15:3-9, Marcu 7, Coloseni 2:8-9) ca de exemplu obiceiul de a da zeciuială din banii destinați părinților. Biserica se bazează pe tradiția apostolică, nu pe cea omenească. Pavel îi laudă pe cei care țin predaniile (1 Corinteni 11:2) și îi sfătuiește pe creștini să se ferească de cei care nu umblă după predanie (2 Tes. 3:6).
Matei 23:2-3: Scaunul lui Moise nu este menționat nicăieri în Vechiul Testament. Hristos, care condamnă tradiția omenească în capitolul 15, validează tradiția autentică în capitolul 23.
Fapte 2:42: După predica lui Petru, cei botezați stăruiau în învățătura apostolilor și în părtășie, în frângerea pâinii și în rugăciuni. Conform teoriei Sola Scriptura, biserica vizibilă nu are autoritate în doctrină. Totuși, se vede că doctrina deja exista prin Biserica așezată de Hristos, deși nu exista încă nici un rând scris din Noul Testament. Conform Sola Scriptura, acești creștini nu ar fi putut avea nici o doctrină în care să stăruie!
Cum s-a rezolvat disputa privind circumcizia din Fapte 15? Creștinii din Iudeea voiau să-i forțeze pe cei ce se creștinau să fie circumciși. Cine a luat decizia finală și cum a fost luată? Dacă s-ar fi aplicat Sola Scriptura, adevărul ar fi trebuit să fie dovedit cu versete din Vechiul Testament, apostolii ar fi trebuit să scrie răspunsul și după ce se stabilea că este o scriere a Noului Testament, atunci s-ar fi lămurit problema. Totuși, după ce Petru le-a zis ce s-a hotărât de către apostoli și preoți, în Fapte 15:12, toată mulțimea a tăcut. Această decizie nu s-a scris decât după 25 de ani, însă Biserica nu a așteptat ca Luca să scrie pentru a aplica decizia.
2 Petru 1:20: „Nici o proorocire a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia.” Petru condamnă interpretarea personală, principiul ce stă la baza teoriei Sola Scriptura!
2 Petru 3:16: Petru spune despre scrierile lui Pavel că ar conține „lucruri anevoie de înțeles pe care cei neștiutori și neîntăriți le răstălmăcesc ca și pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare”. Interpretarea personală poate duce la erezii.
Dacă fiecare punct teologic trebuie dovedit din Scriptură, atunci și Sola Scriptura trebuie dovedită din Scriptură. Asta este cea mai mare problemă a teoriei Sola Scriptura: nu poate fi dovedită din Biblie, deci se auto-contrazice. Aduc aminte de o vorbă: „Nici o generalizare nu este adevărată”, care de asemenea se auto-desființează. Vom găsi în Biblie versete care să spună că Scriptura este de folos, că este inspirata, dar nicăieri că este suficientă, că ar conține tot adevărul inspirat necesar sau că numai ea ar fi de folos.
Matei 18:17-18: „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le …învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” Ce s-a întâmplat cu apostolii cărora li s-a poruncit să propovăduiască? Numai Ioan, Matei și Petru au scris ceva în Noul Testament. Oare ceilalți nu și-au îndeplinit misiunea?
Fapte 13:5: Pavel și Barnaba au vestit cuvântul în Salamina iudeilor. Dar nu se scrie nicăieri ce conținea predica lor.
Fapte 20:27, 31-32: Pavel spune că i-a învățat pe efeseni trei ani zi și noapte. Oare cele șase scurte capitole din epistola către efeseni epuizează toată învățătura dată de Pavel?
2 Timotei 2:2: „Și cele ce ai auzit de la mine cu mulți martori de față, acestea le încredințează la oameni credincioși, care vor fi destoinici să învețe și pe alții.” Pavel nu spune: Scrie ce-ți spun și distribuie copiile la toată lumea ca să citească și să interpreteze singuri. Timotei, care a fost hirotonit de Pavel (1 Timotei 4:14; 2 Timotei 1:6) va propovădui ceea ce Pavel i-a spus verbal, credința venind din ceea ce se aude (Romani 10:17). Nu există nici un verset care să spună că cuvântul scris este singurul cuvânt al lui Dumnezeu.
Dacă autorii Noului Testament credeau în Sola Scriptura, de ce apelau la tradiția orală, considerând-o drept cuvântul lui Dumnezeu? (Matei 2:23; 23:2; 1 Corinteni 10:4; 1 Petru 3:19; Iuda 9, 14 15)?
Când Iisus s-a ridicat la cer, ce a lăsat în urmă, o carte sau o Biserică? Biserica s-a răspândit cu decenii înainte ca Noul Testament să fie scris și adunat. Prima carte s-a scris la mai mult de 20 de ani după Răstignire, iar ultima la mai mult de 60 de ani. Canonul Scripturii a fost stabilit de sinoadele de la Cartagina (393) și Hippo (397). Cum au rezistat creștinii, toți acești ani fără o listă a cărților Noului Testament, dacă Iisus a vrut ca toți creștinii să urmeze numai Biblia? Biblia provine din Biserică, nu Biserica din Biblie. Exista deja stâlpul și temelia Adevărului (1 Timotei 3:15), Biserica cea care rezistă de atunci. Dacă cineva nu ascultă de Biserică, trebuie să-ți fie păgân și vameș (Matei 18:17-18). Aici cred că este singurul loc unde „ecclesia” este tradus prin neutrul „adunare” în traducerea Cornilescu. Mai dăm un exemplu de traducere după părerea mea eronată. Psalmul 97:7: „Sunt rușinați toți cei ce slujesc icoanelor și care se fălesc cu idolii” care în traducerea ortodoxă este „Să se rușineze toți cei se închină chipurilor cioplite și se laudă cu idolii lor”. Firește, cuvântul icoană nu avea ce căuta aici.
Hristos a dat autoritate Bisericii văzute să lege pe pământ și în cer. De ce acceptăm în Scriptură cărți care nu au ca autori pe vreunul dintre cei 12 apostoli? De unde știm cine a scris cărțile cărora le spunem Matei, Marcu, Luca, Ioan, Fapte… Unde în Biblie găsim o listă inspirată și infailibilă a cărților ce trebuie să fie conținute în Biblie? De unde știm, numai din Biblie, că fiecare carte a Noului Testament este inspirată, chiar dacă numai Apocalipsa își atestă propria canonicitate? Totuși, chiar Apocalipsa și Epistola către Evrei nu au fost recunoscute de toți, până la cele două cele două sinoade din secolul patru. Într-adevăr, chiar dacă Scriptura ar spune care sunt autentice, am putea crede bazându-ne numai pe acest lucru? Și Cartea lui Mormon susține că este inspirată.
Majoritatea cărților Noului Testament au fost scrise pentru a aborda probleme specifice Bisericii primare, nici una dintre ele nefiind o prezentare sistematică a teologiei, a dogmei creștine. Pe ce suport biblic se bazează protestanții când spun că toate învățăturile Apostolilor sunt cuprinse în scrierile Noului Testament?
Dacă sinoadele din Cartagina și Hippo erau infailibile, atunci de ce nu sunt recunoscute toate doctrinele susținute de membrii celor două sinoade, cum ar fi succesiunea apostolică, botezul pruncilor, etc. Tot în 397 a fost stabilit și canonul Vechiului Testament, care conținea cele șapte cărți care și acum sunt incluse în traducerea ortodoxă, spre deosebire de traducerea Cornilescu. Cele șapte cărți sunt citate atât de episcopii cei mai importanți ai primelor secole, cât și chiar de Pavel (Evrei 11:35). Nicăieri în Vechiul Testament, varianta protestantă, nu vom găsi un exemplu de persoane torturate, care refuză eliberarea pentru a dobândi una mai bună, învierea. Va trebui să căutăm printre cărțile Vechiului Testament, cele înlăturate de Luther, și anume în 2 Macabei 7:1, 5-9: „S-a întâmplat și cu șapte frați, pe care, împreună cu maica lor prinzându-i, i-a silit regele, cu biciul și cu vine bătându-i, să mănânce cărnuri de porc, care nu le era slobod a manca…Dar frații împreună cu mama lor se îndemnau a muri vitejește zicând așa: Domnul Dumnezeu vede și cu adevărat mângâiere are dintre noi… Și după ce primul frate s-a săvârșit, a adus pe al doilea să-l batjocorească... însă și acesta, ca și cel dintâi, pe rând toate chinurile le-a suferit și, când era să moară, a zis: Tu, dar, nelegiuitule, ne scoți pe noi dintr-această viață, însă Împăratul lumii pe noi cei care murim pentru legile Lui, iarăși ne va învia cu înviere de viață veșnică”.
Dacă Hristos a intenționat ca Creștinismul să fie religia unei cărți, cum de a așteptat până în anul 1450 până când să arate cuiva cum să construiască o mașină de tipărit? În plus, cei care știau să citească în timpul Imperiului Roman nu depășeau zece procente din totalul populației.
Tradiția și Sfânta Scriptura se condiționează reciproc și se completează una pe alta; căci Scriptura s-a născut din tradiția orala, care a existat de la început. Dacă tradiția se regăsește până la Iisus și până la Apostoli, atunci ea are autoritate. Dacă nu poate fi urmărită în trecut, până la Apostoli, este făcută de oameni. Dacă Adevărul lui Dumnezeu nu se poate schimba, atunci teologia noastră poate fi găsită în secolele I, III, VII, XV, XX. Dacă nu, atunci nu poate fi apostolică (Matei 16:18-19, 28:20; Ioan 16:13). Sola Scriptura o găsim numai din secolul XVI.
Având ocazia să stau mai mult timp pe Internet, am vorbit cu câțiva ortodocși, majoritatea din SUA, care proveneau din biserici neoprotestante. Unul dintre ei făcea parte din grupul de două mii de neoprotestanți care în anul 1987 au trecut în jurisdicția arhiepiscopală a Bisericii Ortodoxe de Antiohia. Auzisem despre ei, dar nu știam amănunte. L-am întrebat ce l-a făcut să se convertească la Biserica Ortodoxă. Mi-a spus că în anul 1986 se publicase în Christian Sourcebook o situație statistică, conform căreia existau 21.000 denominațiuni, cu 270 de noi denominațiuni care se formau în fiecare an, deci probabil că acum numărul lor a ajuns la 25.000. Fiecare denominațiune este sigură că este singurul grup care înțelege revelația lui Dumnezeu și că nimeni altcineva în ultimii 2000 de ani nu a mai găsit deplina învățătură a lui Hristos. Majoritatea rupturilor s-au format ca rezultat al interpretărilor personale ale Noului Testament. Un asemenea haos nu poate fi voia lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu este autorul neorânduielii, ci al păcii (1 Cor. 14:33). Mi-a dat un citat din rugăciunea lui Hristos după despărțirea de Apostoli (Ioan 17:21) „Mă rog și pentru cei ce prin cuvântul lor vor crede în Mine, pentru ca toți să fie una; așa cum Tu, Părinte, ești întru Mine și Eu întru Tine, tot astfel și ei să fie una întru Noi, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” Între creștini trebuie să existe o unitate conformă cu unitatea Sfintei Treimi. Oare ar putea exista disensiuni între persoanele Sfintei Treimi?
Și din alte versete reiese această idee:
„Faceți-mi bucuria deplină ca să gândiți la fel, având aceeași iubire, aceleași simțiri, aceeași cugetare.” (Filipeni 2:2)
„Vă îndemn, fraților, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos ca toți să vorbiți la fel și să nu fie dezbinări între voi, ci să fiți cu totul uniți în același cuget și în aceeași înțelegere.” (1 Corinteni 1:10)
Mi-a spus că a început să citească scrierile episcopilor primelor biserici creștine, hotărârile primelor sinoade și a constatat că a găsit concepte care erau categoric respinse de biserica din care făcea parte și a început să ia mai în serios versetul 1 Timotei 3:15.
Am spus că nu voi intra în amănunte privind semnificația botezului, și într-adevăr, nu vreau să citez, să fac o exegeza a unor versete ca 1 Petru 3:18-21, Fapte 22:12-16; Fapte 2:38-39,41; Romani 6:3-4, Galateni 3:27; 1 Corinteni 12:13; Evrei 10:22; Tit 3:5; Marcu 16:16, 1 Corinteni 6:11, etc., care sunt convins că vă sunt bine-cunoscute. Vreau însă să aduc aici câteva profeții ale Vechiului Testament privitoare la botez. Primul citat este din Iezechiel 36:24-27, care sintetizează cred întreaga învățătură ortodoxă despre botez:
„De aceea vă voi scoate dintre neamuri și din toate țările vă voi aduna și vă voi aduce în pământul vostru. Și vă voi stropi cu apă curată și vă veți curăți de toate întinăciunile voastre și de toți idolii voștri vă voi curăți. Vă voi da inimă nouă și duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră și vă voi da inimă de carne. Pune-voi înăuntrul vostru Duhul Meu și voi face ca să umblați după legile Mele și să păziți și să urmați rânduielile Mele.”
Ideea „spălării” păcatelor o găsim și la Isaia, în 4:4. Mai departe, în Zaharia 13:1, Domnul spune: „În vremea aceea va fi un izvor cu apă curgătoare pentru casa lui David și pentru locuitorii Ierusalimului, pentru curățirea de păcat și de orice altă întinare.” Profetul ne arată cu siguranță promisiunea botezului, așa cum face și regele David în Psalmi 50:3: „Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește”. În final, Isaia leagă apa de mântuire (Isaia 12:2-3): „Iată Dumnezeul cel tare al mântuirii mele; nădăjdui-voi întru El și nu mă voi înfricoșa, că izvorul puterii mele și cântarea mea de laudă este Domnul Dumnezeu și izbăvirea mea. Veți scoate apă cu veselie din izvoarele mântuirii”.