Bogdan Mateciuc
Cultele neoprotestante din România folosesc o versiune a Bibliei diferită de cea a Bisericii Ortodoxe. Însă, ce Biblie e aceasta? Este o Biblie bună, o alternativă la Biblia care are pe prima pagină binecuvântarea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române? În materialul de mai jos ne propunem să răspundem acestor întrebari.
Traducătorul
Dumitru Cornilescu s-a născut în anul 1891, din părinți creștini ortodocși. Tatăl său era învățător, iar mama casnică. Amândoi bunicii lui erau preoți.
După terminarea școlii primare din comuna natală, a plecat la București și s-a înscris la cursurile Seminarului Teologic Ortodox, încercând să continue tradiția preoțească din familie.
La București însă, tânărul Cornilescu a venit în contact cu literatura sectară și a început să fie atras de ideile din acele publicații.
După terminarea seminarului, a urmat cursurile Institutului Teologic Ortodox din București. Credința sa era deja impregnată de idei neortodoxe, în mintea lui apărând ideea că Biserica Ortodoxă are nevoie de o reformă și că el ar putea fi un instrument al Domnului în această direcție. A devenit convins că creștinii ortodocși din vremea lui erau într-o stare duhovnicească proastă, având deci trebuință de cărți simple, într-un limbaj accesibil tuturor. Pe baza ideilor protestante preluate din anturajul în care se învârtea, Cornilescu a început să își imagineze o credință și o trăire creștină paralele cu învățătura și duhul Bisericii.
Între 1912-1916, a început să frecventeze biserica Sf. Ștefan - „Cuibul cu barză” din București, unde preotul Tudor Popescu, animat și el de ideea reformării Bisericii, amesteca slujirea ortodoxă cu idei sectare. Acesta eliminase pasaje din Sfânta Liturghie - nu mai spunea „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pre noi” și nici „Pentru rugăciunile sfinților Părinților noștri...”. Gestul i s-a părut original tânărului Cornilescu, devenit între timp diacon în acea biserică. Peste câțiva ani, cei doi vor pune bazele unei grupări schismatice numită Biserica Evanghelică Română.
Convins că, prin scrieri simple, poporul creștin ortodox se poate deștepta, a început să traducă literatură sectară. De aici și până la ideea unei traduceri „mai bune” a Sfintelor Scripturi nu a fost decât un pas.
După absolvirea facultății, s-a dedicat proiectului vieții lui – o nouă traducere a Bibliei – cu susținerea financiară a unei prințese românce de religie protestantă, Ralu Calimachi. Aceasta i-a oferit găzduire la conacul ei unde, timp de patru ani, el avea să lucreze la noua traducere, ajutându-se de versiunile protestante în limbile engleză, franceză și germană.
În 1920, a ieșit de la tipar „Cartea Psalmilor sau Psaltirea Împăratului David”, iar un an mai târziu, Cornilescu își publica noua traducere integrală.
Traducerea Cornilescu are mai multe probleme și vom începe cu Vechiul Testament.
Septuaginta sau textul masoretic?
Vechiul Testament ne-a parvenit prin două mari filiere textuale: Septuaginta, versiunea greacă veche, și textul masoretic, versiunea ebraică standardizată în iudaismul medieval.
Opțiunea protestantă – folosită de Cornilescu – pentru textul masoretic (TM) ca bază a traducerilor Vechiului Testament este adesea prezentată drept o alegere filologică neutră, motivată de dorința de a reveni la „textul original ebraic”. O analiză atentă arată însă că această opțiune are implicații teologice profunde, afectând relația dintre Vechiul și Noul Testament, lectura mesianică a Scripturii și continuitatea cu practica apostolică.
Problema nu este una strict tehnică, ci una de autoritate interpretativă: care formă a Scripturii a fost primită, citită și tâlcuită de Biserica primară? Biserică primară pe care (neo)protestanții pretind că o reeditează.
Cum și când a apărut Septuaginta
Septuaginta apare între secolele III–II î.Hr., în mediul iudaic elenistic, în special la Alexandria, unul dintre cele mai mari centre culturale ale Antichității. După cuceririle lui Alexandru cel Mare, greaca devenise limba comună a Mediteranei, iar majoritatea evreilor din diaspora nu mai cunoșteau ebraica.
Scrisoarea lui Aristeas afirmă că traducerea Pentateuhului a fost realizată de 72 de învățați evrei, la cererea regelui Ptolemeu al II-lea Filadelful. Indiferent de forma legendară a relatării, realitatea istorică este clară:
Septuaginta a fost o traducere oficială, sinagogală, destinată uzului public, liturgic și catehetic.
Ulterior, întregul Vechi Testament a fost tradus în greacă, nu ca proiect izolat, ci ca proces organic.
Statutul Septuagintei înainte de Creștinism
Este crucial de subliniat că:
Prin urmare, atunci când Hristos și Apostolii predică într-o lume grecofonă, Septuaginta era deja Biblia funcțională a Vechiului Testament.
Septuaginta ca Biblie apostolică și patristică
Noul Testament citează Vechiul Testament preponderent din Septuaginta. Aceasta nu este o coincidență, ci un fapt teologic decisiv:
Mărturia Părinților Bisericii
Sfântul Iustin Martirul (sec. II)
În Dialogul cu iudeul Trifon, Iustin acuză iudaismul rabinic că a alterat sau eliminat pasaje mesianice din Scriptură pentru a combate credința creștină.
Sfântul Irineu de Lyon
Irineu afirmă explicit autoritatea Septuagintei, văzând în traducerea ei un act providențial, destinat Bisericii lui Hristos (Adversus Haereses).
Sfântul Atanasie cel Mare
În scrierile sale dogmatice, Atanasie folosește exclusiv textul Septuagintei, fără a face apel la ebraica masoretică, considerând LXX norma eclezială.
Fericitul Augustin
Deși știa de textul ebraic, Augustin afirmă că Biserica a primit Septuaginta ca Scriptură, iar această primire are autoritate superioară oricărei corecturi filologice izolate (De Civitate Dei).
Cum și când a apărut textul masoretic
Contextul post-creștin
Textul masoretic nu este un text „antic”, ci rezultatul unui proces de standardizare târzie, desfășurat între secolele VII–X d.Hr., de către masoreți, în centre precum Tiberiada și Babilon.
Această activitate are loc:
Masoreții nu doar au copiat textul, ci:
TM reflectă opțiuni exegetice, nu doar copiere mecanică.
Textul masoretic și respingerea mesianismului creștin
În numeroase pasaje-cheie forma masoretică diminuează sau estompează lectura mesianică prezentă în Septuaginta și utilizată de Noul Testament:
Isaia 7:14 – profeția nașterii din Fecioară
Matei 1:23 citează forma LXX, fundamentând dogma nașterii din Fecioară.
Psalmul 40:6 (39:7 LXX)
Evrei 10:5 urmează LXX pentru a construi teologia întrupării și a jertfei lui Hristos.
Psalmul 22 (21 LXX)
Evangheliile reflectă lectura LXX.
Concluzia este inevitabilă. Apostolii au considerat Septuaginta un text legitim și inspirat. A susține superioritatea exclusivă a TM înseamnă a sugera că Noul Testament se sprijină pe un text „secundar” – o poziție teologic imposibil de susținut.
Qumran: dovada decisivă
Descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă a demonstrat că, în perioada lui Hristos, nu exista un singur text ebraic standard al Vechiului Testament.
Constatări majore
TM reprezintă doar una dintre aceste tradiții, nu norma originară.
Exemple relevante:
Astfel, Qumran infirmă definitiv ideea că TM ar păstra „textul original”, iar LXX ar fi o traducere liberă sau teologic alterată.
Consecințele teologice ale alegerii TM
Adoptarea de către Cornilescu a TM ca normă exclusivă duce la:
În mod paradoxal, protestanții resping Tradiția creștină veche, dar au adoptat tradiția rabinică medievală.
Noul Testament
Problemele traducerii lui Cornilescu continuă în Noul Testament.
Mântuirea
Cornilescu are un fel aparte în care redă versetele legate de mântuirea celor credincioși (Matei 24:13, Ioan 10:9, Fapte 2:40...). În timp ce în traducerea ortodoxă „mântuirea” are un sens ce implică o veghere, o luptă pe parcursul întregii vieți, în traducerea lui Cornilescu scrie că creștinii „sunt (deja) mântuiți”, în spiritul învățăturii sectare că mântuirea este deja săvârșită și că este sigură.
Versetul „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim [toís dé sozoménois], este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1:18) devine la Cornilescu „Dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.”
La fel și versetul „Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc [en toís sozoménois] și între cei ce pier” (2 Corinteni 2:15), devine la el „cei ce sunt pe calea mântuirii și printre cei care sunt pe calea pierzării.”
Înțelesul cel adevărat al mântuirii îl dă chiar Hristos când spune: „Și I-a zis cineva: Doamne, puțini sunt, oare, cei ce se mântuiesc [olígoi hoi sozómenoi]? Iar El le-a zis: Nevoiți-vă [agonízesthe] să intrați prin poarta cea strâmtă, că mulți, zic vouă, vor căuta să intre și nu vor putea.” (Luca 13:23-24)
Degeaba modifică Cornilescu pasajul: „Doamne, oare puțini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii?”, căci răspunsul: „Nevoiți-vă să intrați...” elimină ideea de mântuire exterioară, rațională, automată, sigură, fără vreo conlucrare – prin nevoință, lupta și osteneala faptelor – din partea celui ce caută poarta cea strâmtă.
Scriptura ne vorbește despre o mântuire [hoi sozómenoi] care trece prin nevoință [agonízesthe], o mântuire care cere o continuă înfrânare a trupului, o mântuire care se poate strica și pierde dacă faptele „trupului” nu mai oglindesc credința „sufletului”: „Iar tot cel ce se nevoiește, de toate se înfrânează [pás dé ho agonizómenos pánta engrateúetai]. Și aceia adică ca să ia cunună stricăcioasă, iar noi nestricăcioasă. Eu drept aceea așa alerg, nu ca cum nu aș ști; așa dau război, nu ca cum aș fi bătând văzduhul. Ci îmi chinuiesc trupul meu [hypopiázo mou tó sóma] și îl supun robiei; ca nu cumva altora propovăduind, însumi să mă fac netrebnic.” (1 Corinteni 9:25-27)
În originalul grecesc, creștinii se mântuiesc [en toís sozoménois] pe parcursul unui drum duhovnicesc în care sufletele lor sunt încă supuse ispitirii, și au nădejdea, nu siguranța mântuirii, potrivit Apostolului: „Dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, și tinzând către cele dinainte, alerg la țintă [katá skopón dióko], la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus.” (Filipeni 3:13,14) Traducerea lui Cornilescu vine în contradicție cu cuvintele Apostolului Pavel, care arată că nu este (deja) mântuit și că încă aleargă după cunună.
Aceeași înțelegere ortodoxă despre mântuire se regăsește și la Apostolul Petru: „Și de vreme ce dreptul abia se mântuiește [δίκαιος μόλις σῴζεται], cel necredincios și păcătos unde se va arăta?” (1 Petru 4:18). Aici, Cornilescu diluează înțelesul și traduce în duh sectar: „Și dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit și cel păcătos?”
Preoția
La Evrei 7:24, în Biblia ortodoxă (traducerea IPS Bartolomeu Anania) se poate citi: „Iisus are o preoție netrecătoare prin aceea că El rămâne în veac”, pe când în traducerea Cornilescu scrie „Dar El, fiindcă rămâne în veac, are o preoție, care nu poate trece de la unul la altul”. Tradus așa, versetul este folosit de neoprotestanți pentru a respinge succesiunea apostolică și preoția Bisericii.
Chipurile cioplite
Textul ortodox „rușinați cei care se închină chipurilor cioplite” devine în traducerea Cornilescu „rușinați cei care se închină icoanei”. În Apocalipsa, „chipul fiarei” devine pentru Cornilescu „icoana fiarei”. Icoană e un termen care a apărut mult mai târziu. În textele vechi (grecesc, masoretic, manuscrisele de la Marea Moartă) el nu apare, însă Cornilescu a avut motivația lui ideologică.
Ultimul Adam
În Biblia ortodoxă, Iisus Hristos este numit „ultimul Adam” (eschatos Adam – în greacă, conform 1 Corinteni 15:45). Cornilescu traduce greșit prin „al doilea Adam” și nu Ultimul, cum indică termenul eschatos.
Hiliasmul (milenarismul)
Asemenea majorității neoprotestanților, Cornilescu traduce expresia (ta) hilia eti din cartea Apocalipsei (capitolul 20) prin „o mie de ani”, susținând astfel erezia hiliastă, care afirmă că Domnul Iisus va întemeia o împărăție de o mie de ani pe pământ, între a doua Sa venire și Judecata de obște.
Dezbaterea actuală (dacă poate exista încă o dezbatere, Biserica respingând din vechime ideea unei împărății cu durata precisă de o mie de ani) se învârte în principal în jurul expresiei grecești (ta) hilia eti din cartea Apocalipsei, capitolul 20, unde apare de șase ori (versetele 2-7). Puteți găsi aici un comentariu biblic asupra expresiei în cauză.
În loc de încheiere
Pentru neoprotestanții din România, Dumitru Cornilescu este un erou și o mare personalitate – „un mare teolog ortodox care s-a întors la Dumnezeu prin citirea Bibliei într-o limbă accesibilă”. De fapt, el nu a fost nici teolog și nici mare. Nu a făcut altceva decât să producă o Biblie de inspirație protestantă, paralelă cu Biserica primară, apostolică, și cu duhul acesteia.
Oricine care nu ascultă de Biserică, oricine se separă de comuniunea ei și apucă pe drumuri proprii, iese din Trupul lui Hristos, iar Sfânta Evanghelie are un cuvânt categoric pentru asemenea om: Dacă nu va asculta nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân (Matei 18:17).
Vezi și Sola Scriptura
Acasă Credința noastră Apologetică Sectologie Editoriale Magazin istoric