Bogdan Mateciuc, 11 mai 2014
În secolul al XIX-lea, circurile ambulante se întreceau în a atrage mușterii cu tot felul de „minuni” și bizarerii. Publicitatea se făcea prin afișe colorate, prin strigăte asurzitoare și promisiuni exagerate: sirena vie, marele rege din Ouagadougou, omul de fier, copilul cu două capete sau femeia cu barbă.
Desigur, multe dintre aceste spectacole erau simple păcăleli. Totuși, publicul plătitor – curios și naiv – era destul de constant, de la un oraș la altul, încât circarii nu duceau lipsă de pâine. Uneori însă „exponatele” erau reale. Omul de fier chiar oprea cu burta ghiuleaua unui tun, copilul cu două capete nu era decât un biet infirm expus ca atracție, iar femeia cu barbă era fie o femeie cu pilozitate excesivă, fie un bărbat costumat. În lipsa „știrilor de la ora 5”, oamenii acelor vremuri plăteau bilet pentru a-și clăti ochii cu asemenea ciudățenii.
Astăzi, însă, decorul s-a schimbat. Copilul cu picioare strâmbe nu mai face parte din recuzita circului, ci cerșește bani la semafor. Femeia cu barbă nu mai stă împopoțonată pe un scaun, expusă privirilor, ci urcă pe scene internaționale și câștigă premii. Doar publicul – prostimea – a rămas, în esență, același. Diferența e că acum are pretenții: pretenții de civilizație, de emancipare, de toleranță și de „open-mindedness”. Aplaudă și hăuie în continuare, dar la scară mai mare, globală, proclamând oficial o nouă „normalitate”.
În 1789, gloata din Franța a decis și ea că vrea o „nouă normalitate”. A răsturnat vechiul regim, a pus o prostituată pe post de zeiță, în locul Dumnezeului din ceruri, și l-a inspirat pe Delacroix să picteze celebra alegorie a „Libertății”, o femeie cu un sân gol, în fruntea unei mulțimi pestrițe. Spiritul acela nu s-a pierdut. De la Revoluția Franceză până la Uniunea Europeană, „ciudații” au părăsit circul, prostituatele au devenit vedete, iar împreună au fost ridicați la rang de modele pentru mase.
În anii ’90, românilor li s-a inculcat un complex de inferioritate. Formula lui cea mai des auzită era: „Ce-o să spună Europa despre noi?”. Mulți chiar păreau obsedați de „părerea Europei” despre România și despre felul nostru de a fi. Scriu „Europa” între ghilimele pentru că ceea ce poartă astăzi acest nume nu mai reprezintă continentul nostru, nici popoarele lui, ci o construcție artificială, ocultă, care a uzurpat numele bătrânului continent și se proclamă arbitru suprem în materie de normalitate și drepturi ale omului.
Dar iată că și aici vremurile s-au schimbat. Poate e timpul ca acești „europeni” să audă ce spune România despre ei: cum îi privește un popor european pe acești „plătitori de bilet” care hăuiesc la megacircul internațional, unde femeia cu barbă este proclamată regina toleranței și răsplătită cu trofee.
Astăzi, de pe afișele sale, un partid politic ne promite „Europa în fiecare casă”. Scuzați expresia, dar într-o asemenea situație nu pot decât să parafrazez un celebru dicton: îmi vine să scot pistolul.