Bogdan Mateciuc
Fusese, din nou, o predică bună. Reușisem să-i captivez pe cei din sală, iar acum, la sfârșit, veneau să-mi strângă mâna și să-mi mulțumească pentru viziunea pe care le-o oferisem. Se înghesuiau în fața mea, vorbind toți în același timp, urându-mi binecuvântările Domnului și viață lungă. Pastorul și asistenții săi stăteau deoparte, așteptând să mă eliberez pentru a ne putea lua la revedere.
Atunci l-am văzut întâia oară. Stătea puțin în spatele celor ce se îmbulzeau să ajungă la mine și mă privea fix, cu o figură imobilă. În agitația de acolo, el era... altfel. Dădeam mâna în continuare cu frații și surorile, dar simțeam privirea lui fixă asupra-mi și asta mă intriga. Privirea mea era atrasă într-acolo, către ochii lui.
La început, am crezut că e un sărman din stradă, venit în biserică pentru a cere ajutor pentru vreo problemă. Printre răspunsurile politicoase pe care le împărțeam celor care dădeau mâna cu mine, gândurile au început să-mi urmeze privirea și să se îndrepte asupra lui.
Avea în jur de 20 de ani. Cu un chip abătut și murdar, stătea acolo nemișcat și părea să aștepte și el să termin cu cei din fața mea. Scrutându-l din cap până-n picioare, am observat hainele de pe el - murdare și pline de sânge. „Doamne, omul ăsta a suferit un accident! O fi venit din stradă pentru ajutor!” Postura lui rigidă și chipul imobil nu păreau însă să sugereze vreo situația de urgență.
Ceea ce mi se părea însă cel mai bizar era însă faptul că cei din biserică nu păreau să-l vadă. Exuberanți și ocupați cu salutări în stânga și-n dreapta, credincioșii chiar nu îl vedeau pe acest tânăr ce părea să aibă nevoie de ajutor. Nimeni, chiar nimeni nu mergea să îi vorbească. De fapt, eu eram singurul care îl vedea.
Când mulțimea din fața mea s-a împrăștiat și sala adunării s-a golit, până să se îndrepte pastorul către mine, am făcut câțiva pași către tânărul cu pricina, salutându-l și întrebându-l dacă îl pot ajuta cu ceva.
„Buna ziua”, îmi răspunse el ezitând. „Eu sunt... fiul dumneavoastră.”
Am rămas nemișcat, crezând că nu aud bine. Întâi de toate, eu nu eram căsătorit. Apoi, tânărul acesta era doar cu vreo zece ani mai tânăr decât mine și acest simplu fapt făcea imposibil ca el să fie copilul meu.
Văzând uimirea de pe chipul meu, tânărul continuă. „Știu, am să vă explic. M-am născut... într-un fel... acum cinci ani. Nu știu dacă v-o mai amintiți pe Manuela...”
Manuela... O iubire de-o vară, acum câți ani? Cinci oare? Parcă trecuse un veac de atunci. O relație de la începutul carierei mele de predicator, o relație terminată brusc, pe fondul neînțelegerilor dintre noi și a deciziei ei de a pleca într-un alt oraș cu serviciul.
„Ea nu v-a spus, a gândit că este doar problema ei... Era însărcinată.”
Mi-am amintit brusc stările și indispozițiile ei din ultimele noastre săptămâni. Mă gândisem atunci că dacă era o sarcină la mijloc, mi-ar fi spus.
„A luat hotărârea să dea afară copilul. În două zile, după o internare de-o noapte într-o clinică, problema era rezolvată”, continuă tânărul din fața mea, pe care îl ascultam ca și cum toată lumea din jur, biserica și ceilalți, nu mai existau. Ca și cum eram numai noi doi în lume și fiecare era singurul reper al celuilalt.
„Așa am ajuns într-o tăviță de metal. După o procedură de jumătate de ceas și după mai multe intrări ale forcepsului. La sfârșit, după ce medicul a așezat unele lângă altele bucățelele pentru a fi sigur că nu mai rămăsese nimic înăuntru, o asistentă a luat tăvița, s-a dus la ieșirea din spate a clinicii și a golit-o într-un tomberon.
Nu înțelegeam ce se petrecea. Simțeam numai ace în tot trupul meu de patru centimetri, în toate părțile lui care erau rupte acum. Cu un gest mecanic, asistenta a lovit de câteva ori tăvița de marginea tomberonului, după care s-a întors în clinică.
Pe scările din fața ușii stătea un înger obosit. După cum mi-a spus mai târziu, treaba lui era să stea acolo toată ziua ca să-i culeagă pe cei aruncați la tomberon și să-i ducă înaintea lui Dumnezeu. După ce asistenta a închis ușa în urma ei, îngerul s-a ridicat încet și a început să mă adune în palmă. O nesfârșită tristețe i se citea pe chipu-i tăcut, iar anii de când făcea aceasta nu o ușuraseră cu nimic.
El m-a dus înaintea lui Hristos. Stăteam în picioare în fața Lui, iar El se uita la mine cu ochi în lacrimi. Te vei întoarce și te vei duce la el, mi-a spus.
Acum, am venit. Am venit să-ți spun, ca să știi.”
Am simțit că fiecare părticică din trupul meu se topește sub greutatea cuvintelor lui. Picioarele îmi tremurau, respirația parcă mi se oprise și ochii mei erau pierduți în ochii lui. Și, în acest timp, pastorul adunării și consilierii săi mă felicitau pentru predică și dădeau mâna cu mine. Pe tânărul din fața mea, în haine pătate de sânge, numai eu îl vedeam.
Viața mea s-a schimbat de atunci. S-a schimbat atunci, acolo. Nu mi-am mai putut continua cariera de predicator. Am întrerupt Masterul în Teologie și a trebuit să-mi caut o altă ocupație. Nu mai puteam predica în timp ce în fața mea, din băncile fiecărei adunări, copilul meu în haine de sânge mă privea nemișcat.
Îl văd în orice loc. Este cu mine peste tot. Seara, când ajung acasă și merg la culcare, stă pe un scaun într-un colț al camerei și mă privește cu ochi triști și muți.
Acolo este și acum.