Treptele Bizanțului

Treptele Bizanțului

Petre Năsturel, Doctor în Istorie, Magazin Istoric nr. 4/37, aprilie 1970

Săpăturile pentru înălțarea zidurilor orașului au început la 4 noiembrie 326, atunci când soarele intra tocmai în constelația Săgetătorului. Riturile păgâne săvârșite cu acest prilej avură de scop să așeze noul oraș sub ocrotirea „Zeului Soare”. S-a înălțat, de altfel, și o uriașă coloană de porfir, având în vârf o statuie cu capul încununat de raze. Dacă creștinii socoteau că este chipul împăratului, păgânii în schimb credeau că e acela al Soarelui Apollo. Nașterea Constantinopolului este, așadar, învăluită într-o simbioză păgâno-creștină, menită să mulțumească pe toată lumea.

Despre zidul de împrejmuire se bănuiește că a fost un zid simplu. Întărit din loc în loc cu turnuri și având, firește, mai multe porți; cuprindea înăuntrul lui șapte dealuri, ca și Roma. După veacul al IX-lea, zidul probabil nu mai ființa, întrucât nu mai este amintit de scriitorii bizantini: astăzi însă arheologia scoate la iveală urmele lui.

Constantin își clădi un palat uriaș; făcu hipodromul și apeductele, poate și un port; de asemenea, construi forumul care-i poartă numele, precum și multe alte edificii. Vechiul Bizanț își păstră templele păgâne, dar noul Constantinopol avea și biserici.

Întocmai ca vechea Romă, „a doua Romă”, cum era supranumită (mai târziu i se va spune Roma Nouă), găzduia un senat. Membrii acestuia își făcură și ei palate în noua capitală. Marii stăpânitori de pământ din Asia și din Pont trebuiră să-și clădească și ei câte o locuință la Constantinopol.

După aproape patru ani de trudă îndârjită, Constantinopolul se isprăvi de construit. Inaugurarea a avut loc la 11 mai 330. Sinaxarul Bisericii Ortodoxe păstrează până astăzi amintirea faptului.

Pricinile pentru care Constantin cel Mare a clădit Constantinopolul și a mutat acolo capitala împărăției romane sunt multe. De mult se făcea auzită la Roma și în întreaga împărăție chemarea Răsăritului. Mai înainte, Dioclețian încercase să așeze scaunul împărăției la Nicomedia, în Asia Mică. Constantin își înlăturase rivalii care aspirau la putere, dar avea de făcut față altor primejdii mari. Una dintre ele se profila la Dunărea de Jos; unde goții, așezați în Moldova și Muntenia, amenințau să treacă peste Dunăre și să năvălească în Dobrogea și Bulgaria de azi, iar de acolo, în întreaga împărăție. O altă primejdie se ivea în Asia Mică: la granița Eufratului zăngăneau armele Persiei Sasanizilor. Singurul punct strategic de unde se putea face față acestor două primejdii era tocmai vechea așezare a Bizanțului, la întretăierea drumurilor de uscat dintre Europa și Asia și la încrucișarea căilor de apă ale Mediteranei, Egeei și Pontului Euxin. Din Bizanț, ostile împărătești puteau să ajungă ușor și repede pe Dunăre, pe Eufrat, pe Tigru, pentru a cuprinde și mătura dușmanii. Pe de altă parte, bogățiile Răsăritului erau la Constantinopol mai la îndemâna împărăției decât la Roma. Constantinopolul și-a asigurat astfel locul cel dintâi.

Împărăția lui Constantin cel Mare îmbrățișa toată lumea civilizată de atunci; era moștenitoarea civilizației greco-latine. În Europa, malul stâng al Rinului, ca și cel drept al Dunării însemnau hotarul împărăției; la aceasta se adăugau: Anglia (fără Scoția și Irlanda); țărmul Georgiei până la poalele Caucazului; Marocul, Algeria, Tunisia, Libia și Egiptul în Africa: Palestina, Arabia, Mesopotamia, Capadocia în Asia. Cu alte cuvinte, țările din jurul Mediteranei, Adriaticii și Mării Egee, împreună cu o parte din bazinul Mării Negre, alcătuiau împărăția.

Prin moștenirile lor culturale, prin traiul lor, prin limbile ce le vorbeau, locuitorii acestei împărății se deosebeau mult între ei. Dar puterea armatelor romane îi ținea pe toți sub un singur sceptru. Se putea crede că, treptat, prestigiul limbilor greacă și latină avea să întărească unificarea părților care alcătuiau împărăția.

Mutarea capitalei de la Roma la Constantinopol inaugura o nouă etapă în istoria Imperiului roman. Această treaptă era însă totodată cea de zămislire a unei viitoare împărății, împărăția bizantină. Aceasta avea să se nască de fapt o dată cu scindarea Imperiului Roman, prin ruperea legăturii care unea într-un tot Răsăritul și Apusul.

Nu putem să prezentăm, în cuprinsul acestui articol, o istorie a împărăției bizantine, ci doar să arătăm fazele, „treptele” mai însemnate pe care le-a urcat și le-a coborât, în decurs de peste o mie de ani, acest stat, ale cărui înrâurire și cultură au însemnat atât de mult în istoria omenirii.

Trecând, așadar, peste domniile, cumplite adesea, slăvite uneori, ale urmașilor lui Constantin, care răposase în 337, vom aminti pe cea a lui Theodosius cel Mare (379-395): acesta, la rândul său, încredință împărăția celor doi fii: Arcadius (395-408) căpătă partea de răsărit, cu Constantinopolul, iar Honorius - Apusul. Moartea lui Theodosius a însemnat împărțirea definitivă a împărăției, deși în mintea împăratului nu fusese vorba să taie în două statul roman, ci doar să așeze doi împărați în fruntea celor două mari regiuni geografice din care era alcătuit. Sub loviturile date de năvălitorii germanici, Apusul avea să se prăbușească, pe când Răsăritul se închega mai puternic în jurul Constantinopolului și a împăratului de acolo.

Între anii 450 și 518, pe scaunul constantinopolitan se perindă mai mulți împărați, Leon I, Zenon, Anastasius. Acesta din urmă a făcut mult pentru întărirea militară și financiară a împărăției, într-o vreme când certurile teologice (boala de nevindecat a Bizanțului creștin de-a lungul întregii sale viețuiri) măcinau ființa Statului. Prin Anastasius, și-au croit drum reprezentanții elementului ilir, de limbă latină, care va redobândi curând conducerea treburilor împărăției.

Urcarea, în anul 527, a lui Iustinian în scaunul împărătesc, rămas gol după moartea unchiului său Iustin I, a însemnat întoarcerea privirilor împărăției înspre apusul pierdut: noul împărat era un ilir de limbă latină, dornic să alipească ceea ce fusese cândva pierdut și înstrăinat din hotarele considerate istorice și firești ale împărăției. Trufașul Iustinian, sprijinit de soția sa Theodora, hotărî întregirea statului. Punând capăt războiului cu perșii la răsărit, noul împărat cuceri din nou de la vandali o bună parte din Africa apuseană, de la ostrogoți Italia și Dalmația, de la vizigoți Spania de miazăzi. Creștinii de limbă latină și de credință catolică, care nu puteau suferi pe cuceritorii lor germanici, ajutară oștile dezrobitoare ale unor generali cu faimă, ca Belisarius, Ioan Troglita și Narses. În anul 548, Constantinopolul era din nou stăpân pe cea mai mare parte din Mare Nostrum, lumea mediteraneană, ca și pe Roma, Ravena, pe insulele Mării Mediterane (Sardinia, Corsica, Balearele). Totuși Galia, cea mai mare parte din Spania, Noricul, Retia, Marocul de astăzi, rămâneau mai departe în afara granițelor împărăției, iar „barbarii” erau doar înfrânți, dar nu nimiciți și puteau constitui oricând o nouă amenințare.

În curând, șahul - împăratul Persiei Hosroes I Anușirvan -, călcând pacea „veșnică” pe care o încheiase cu Iustinian la 532, avea să se năpustească asupra Siriei bizantine. Iustinian fu nevoit să răscumpere pacea. În anul 562, pentru 50 de ani, cu prețul a foarte mult aur. Perșii părăsiră țărmul Mării Mediterane, unde ajunseseră, precum și malul răsăritean al Mării Negre (țara Lazilor).

După primejdia persană se ivi cea hunică și slavă. Hunii au putut fi până la urmă izgoniți. În ce privește pe slavi, așezați dincoace de Dunăre, ei năvăleau adesea în împărăție, țintind Constantinopolul, Tesalonicul, Grecia până la Peloponez. Înfrânți, dar niciodată cu totul nimiciți, slavii au izbutit să se așeze statornic în Balcani. Trecerea lor în Peninsula Balcanică avea să lipsească împărăția bizantină de bogate ținuturi pe care le stăpânise încă de pe vremea romanilor.

În istoria omenirii un lucru îi păstrează mai departe lui Iustinian o faimă nepieritoare: opera sa legislativă, care stă ca o stâncă la temelia dreptului civil modern.

La 565, marele împărat muri.

Urmașii lui aveau să părăsească treptat Italia, în afară de exarhatul Ravenei. Războiul cu perșii se aprinsese iarăși, iar la Dunăre slavii și avarii erau din nou activi.

Greutăților financiare ale împărăției li se adăugau acum neînțelegeri între papa Grigore cel Mare și patriarhul Ioan Postitorul din Constantinopol. În sfârșit, tiranica domnie a împăratului Foca (602-610) se prăbuși atunci când un alt pretendent, Heraklios, sosi la Constantinopol cu câteva corăbii și puse mâna pe putere.

Heraklios întemeie la rându-i o nouă dinastie (610-717). Cu lunga-i domnie (610-641) se socotește de unii istorici că treapta romană a istoriei bizantine se încheiase, începând acum cea cu adevărat bizantină. Veacul al VII-lea este străbătut de o criză adâncă, din care chipul împărăției va ieși altfel plămădit, atât în alcătuirea sa geografică și etnică, cât și pe plan economic, politic și bisericesc.

Acum se ivește o grea primejdie pentru Bizanț, venită de la arabii susținuți de noua lor ideologie religioasă. Dacă până în 628 Heraklios izbutise să ia înapoi de la perși Antiohia, Ierusalimul și Alexandria (de acum înainte își va spune basileus, „împărat”, întocmai ca șahii Persiei), Bizanțul pierde în 636 Siria, în bătălia de la Iarmac, câștigată de arabii aflați în plin avânt; urmează pierderea Ierusalimului și a Palestinei în 637; vine, în 630, rândul Mesopotamiei, iar doi ani mai târziu Egiptul și Alexandria ajung sub stăpânirea islamică, ca și țărmul african, insulele Cipru și Rodos și alte ținuturi. Între 673 și 677, primejdia vine să bată până și la zidurile Constantinopolului. Constantin al IV-lea Pogonat (668-685) - „cel bărbos” - scapă de asaltul arab datorită folosirii „focului grecesc”. Taina îi fusese vândută de un arhitect sirian, Calinic. Era, pare-se, un amestec de pucioasă și de uleiuri de petrol, care, aruncat prin niște sifoane anume, putea să ardă pe apă, pârjolind astfel corăbiile dușmane. Marina bizantină și-a păstrat de aceea multă vreme supremația asupra vrăjmașilor.

Sfârșitul veacului al VII-lea consemnează nașterea statului bulgar. Hotarul Bizanțului ajunse astfel să părăsească Dunărea (în afară de Deltă, s-ar părea) pentru a se așeza prin munții Traciei.

Veacul al VIII-lea nu va întârzia să însemne o nouă treaptă în desfășurarea istorică a împărăției bizantine. Theodosius al III-lea își părăsește coroana în 717, când strategul Leon, este la putere. Astfel începe dinastia zisă isauriană - după ținutul său de baștină - (717-802), căreia îi urmează - după domniile foștilor dregători Nichifor I (802-811), de neam arab, și Leon al V-lea (813-820) de neam armean - o altă dinastie, numită amoreană (820-867), al cărei începător este Mihail al II-lea, născut în Frigia, la Amorium.

Acest lung răstimp din istoria bizantină este cunoscut ca perioada iconoclastă. Iconoclasmul a fost o mișcare religioasă, dar cu substrat politic și social, caracterizată prin atitudinea credincioșilor față de icoane. Pe când iconoclaștii voiau înlăturarea, și chiar nimicirea acestora, sub cuvânt că cinstirea adusă icoanelor este o idolatrie, o superstiție, iconodulii, dimpotrivă, luându-le apărarea și înmulțindu-le peste tot, spuneau că prin ele cinstirea mergea către dumnezeire și către sfinții zugrăviți pe ele. Nu puțini oameni și-au dat viața pentru una sau alta din aceste două tabere, iar foarte mulți au îndurat chinuri și au înfundat închisorile. Cearta aceasta a ajuns să fie o luptă între puterea de Stat și Biserică, călugării, mai ales, fiind aceia care apărau cu înverșunare icoanele. Leon al III-lea și Constantin al V-lea au fost împărați iconoclaști. Împărăteasa Irina (757-802), dimpotrivă, se arătă ca o apărătoare a icoanelor. Nichifor I (802-811) fu destul de tolerant, deși hotărî surghiunirea unor monahi cu faimă, în schimb. Leon al V-lea Armeanul, Mihai al II-lea, Teofil au fost iconoclaști, până când împărăteasa iconodulă Theodora restabili în 812 și 843 cinstirea icoanelor în toată măreția lor, la 11 martie 843 sărbătorindu-se reînscăunarea Ortodoxiei, adică a „dreptei credințe”. Biserica Ortodoxă sărbătorește de atunci biruința sa asupra iconoclaștilor (Duminica Ortodoxiei).

În curând, Bizanțul se va sui pe încă o treaptă, cea mai strălucită, într-un fel, din istoria sa, și care poartă numele unei noi dinastii, dinastia macedoneană (867- 1056). Numele și-l trage din obârșia împăratului Vasile I, care, deși armean de neam, se născuse în Macedonia. Uciderea celui din urmă împărat amorean, Mihail al III-lea, îl așeză în 867 pe Vasile în fruntea împărăției. Fiii săi, Leon Înțeleptul (886-912) și Alexandru (886-913) domniră împreună. Leon a rămas vestit prin opera sa legislativă, ca și prin cele patru căsătorii pe care le-a încheiat în scopul de a avea un moștenitor de parte bărbătească, în sfârșit, dobândit. Acesta a ajuns cărturarul împărat Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959), nevoit să împartă puterea cu amiralul Roman I Lecapenul (920-944), un armean care știe cu adevărat să cârmuiască împărăția. Theofana, văduva lui Roman al II-lea (acesta era fiul Porfirogenetului), se mărită din nou, în 963, cu vestitul general Nichifor al II-lea Foca (963-969). Acesta a fost omorât însă la 969 de Ioan I Ţsimiskis, alt general armean, care, spre a-și legitima pretențiile, se însură cu o soră a lui Roman al II-lea.

Între 976 și 1028 domnesc, împreună, cei doi fii ai lui Roman al II-lea: unul este marele împărat Vasile al II-lea, iar celălalt, Constantin al VIII-lea. După ei domnește împărăteasa Zoe, împreună cu cei trei bărbați, pe care-i va alege pe rând: Roman al III-lea Arghir, Mihail al IV-lea Paflagonianul, Constantin al IX-lea Monomah.

Împărății macedoneni au fost fie ostași (cei mai mulți dintre ei), fie cărturari. Vremea dinastiei lor cunoaște o înflorire socială și culturală deosebită. Războaiele cu arabii, bulgarii, rușii, pecenegii, selgiucizii umplu letopisețele acelei vremi, care ne-au păstrat multe mărturii artistice și literare. La Constantinopol se dezvoltă universitatea; apare încă o pravilă (Basilicalele) ș.a.m.d.

Dinastiei macedonene îi urmează o perioadă tulbure, între 1056 și 108i. Puterea de stat intră în conflicte aprige și nesfârșite cu marii latifundiari din împărăție, îndeosebi din Asia; aceștia sunt totodată și căpeteniile oștilor și încearcă, care mai de care, să pună mâna pe putere.

O nouă dinastie, cea a marilor împărați Comneni, este înscăunată în anul 1081, o dată cu urcarea lui Alexios I pe scaunul constantinopolitan. Noi primejdii amenință împărăția: normanzii, urmați, la scurt timp, de gloatele lacome și bine înarmate ale cruciaților. Acești apuseni vor răni fără leac trupul îmbătrânit al vechii împărății romane de Răsărit, căreia turcii îi vor da mai târziu loviturile de moarte.

Odată cu Alexios I Comnenul, marii stăpânitori de pământ și generalii repurtează victoria. Oștean viteaz, om înțelept și șiret, Alexios (1081-1118) va duce lupte crâncene împotriva pecenegilor, a bogomililor, a turcilor selgiucizi. Fiul său, Ioan al II-lea (1118-1143), se va război cu ungurii și sârbii, iar în Asia Mică va redobândi Cilicia prin puterea armelor. Manuel I (1143-1180) nu va putea face față selgiucizilor și va pierde Cilicia; Veneția, Genova, Pisa vor căpăta de la el privilegii, iar cea dintâi va cuceri și insula Corfu.

Prima cruciadă (1095) l-a neliniștit pe Alexios, care se grăbi să treacă primele cete apusene pe malul asiatic, unde fură însă de îndată măcelărite de turci. În 1096, nobilimea apuseană sosi la rândul ei în zale și, după ce jură vasalitate împăratului, porni să cucerească Antiohia, Ierusalimul și alte cetăți de prin Siria și Palestina. Marii feudali apuseni își întemeiară acolo niște principate, ceea ce pricinui conflicte, ba chiar și ciocniri sângeroase, cu suzeranul lor bizantin.

După dinastia Comnenilor, veni cea a Anghelilor. Sub Isaac al II-lea Anghel (1185-1195) izbucni, în anul 1187, răscoala valahilor și bulgarilor, în frunte cu frații Petru și Asan. Înfrângându-i pe bizantini, ei înviară împărăția bulgară. În timpul Anghelilor avu loc a patra cruciadă, condusă de Bonifaciu de Montferrat, dar pusă la cale de Papa Inocențiu al III-lea și de Dandolo, dogele Veneției. După ce au cucerit Zara, pe țărmul adriatic, pentru a le fi pe plac venețienilor, cruciații, în loc să-și îndrepte corăbiile spre Egipt, ascultară de rugămințile tânărului Alexios, fiul lui Isaac al II-lea, și hotărâră să-l ajute să recapete coroana uzurpată de Alexios al III-lea. Francii porniră către Constantinopol și-l cuceriră la 18 iulie 1203. După fuga lui Alexios al III-lea, tânărul Alexios al IV-lea fu încoronat ca împărat, alături de tatăl său Isaac. Dar noul împărat întârzia să dea cruciaților răsplățile promise la Zara, iar francii se făceau din ce în ce mai nesuferiți în ochii poporului. S-a ajuns de aceea la o ruptură.

Apusenii împresurară Bizanțul. Alexios fu omorât în oraș, iar la 29 ianuarie 1204, Bizanțul avea un nou împărat, pe Alexios al V-lea. Domnia acestuia a fost scurtă. La 13 aprilie, cruciații cuceriră capitala, care, trei zile în șir, a fost prădată de învingătorii dezlănțuiți. Cu acest prilej au pierit multe din comorile civilizației bizantine.

Cronicarul francez Geoffroy de Villehardouin, unul dintre fruntașii Cruciaților, care a povestit amănunțit cucerirea Constantinopolului, mărturisește, de altfel, că „într-adevăr, de când lumea s-a zidit, nu s-a prădat atâta într-un oraș”.

Cuceritorii nu se mulțumiră să împartă între ei tot ce furaseră: își împărțiră și întreaga împărăție. Balduin, comitele Flandrei, se încoronă împărat la Sfânta Sofia, vechea și neasemuita biserică înălțată cândva de marele Iustinian, iar patriarh de Constantinopol fu ales un venețian. Veneția puse mâna pe cele mai multe insule ale lumii grecești (Creta, Eubeea, Rodos, insulele ionice) și pe unele cetăți din Peloponez, din Tracia etc. Alți mari feudali se asigurară cu câte un regat: Bonifaciu de Montferrat se făcu rege la Tesalonic. Moreea (Peloponezul) fu partea lui Villehardouin și a unui alt nobil francez, Guillaume de Champlitte. Ducatul de Atena și Teba încăpu și el în mâinile unui alt franc. Totuși, grecii izbutiră să salveze trei frânturi din trupul împărăției, întemeind împărăția de la Niceea și cea din Trapezunt, amândouă în Asia Mică, și despotatul din Epir, în Europa.

Veacul al XIII-lea este, așadar, o treaptă de durere și grele încercări pentru Bizanț.

Împărăția latină de Constantinopol a dăinuit din 1204 până în 1262 și a fost mereu în luptă cu împărăția Asăneștilor și cu cea grecească din Niceea.

De fapt, la Niceea bejenise și se îndârjise sufletul împotrivirii bizantine față de cuceritori. Împărăția de la Niceea, întemeiată de Teodor Lascaris (1204-1222), își putu întări puterea mai ales în urma prăbușirii lui Balduin sub loviturile țarului Ioan Asan la bătălia de la Adrianopol din aprilie 1205. Mai târziu, împăratul niceean Ioan al III-lea Duca Vatatzes, îi va învinge pe latini, le va lua Adrianopolul și se va așeza nu departe de Constantinopolul cotropit; în 1241, el recucerește de la bulgari Tracia, Macedonia și Tesalonicul și se face stăpân pe despotatul Epirului. Treptat, împărăția bizantină se reconstituie.

În 1258, împărat la Niceea ajunsese un copil de 7 ani. Generalul Mihail Paleologul omorî regentul, pe Gheorghe Muzalon, care era pizmuit și urât de cercurile aristocratice, și îi luă locul. Către sfârșitul anului 1258, Paleolog se încoronă ca împărat alături de tânărul Ioan al IV-lea Lascaris. Gândul lui era dezrobirea Constantinopolului.

La 25 iulie 1261 grupuri armate grecești intrau prin surprindere în Constantinopol. Împăratul latin și patriarhul acestuia fugiră în apus. La 15 august, împăratul Paleolog însuși pătrunse în capitala împărăției înviate. Totuși, împărăția nu mai era ce fusese altădată: în decursul celor aproape 60 de ani de stăpânire latină, orașul fusese secătuit, în bună parte, de comorile sale de veacuri.

Mihail al VII-lea Paleologul izbuti să redobândească o mare parte din pământurile înstrăinate. Cu ajutorul flotei genoveze, el recuceri insulele din Marea Mediterană. Peloponezul fu din nou alipit împărăției. Despotatul Epirului recunoscu suveranitatea împăratului. Pentru a domoli papalitatea, care se împăca anevoios cu răsturnarea stăpânirii latine la Constantinopol, Mihail Paleologul deschise tratative cu sfântul Scaun, arătându-se părtaș al unirii bisericii ortodoxe cu cea romană.

Veacul al XIV-lea va fi în parte umplut de luptele Paleologilor împotriva înaintării sârbilor. În 1346, țarul Dușan se încorona la Skopie împărat al sârbilor și grecilor; el nu izbuti însă a lua Constantinopolul. Împărăția bizantină trebuia să-i înfrunte și pe turci. În 1329, Andronic al III-lea Paleologul și generalul Ioan Cantacuzino nu putură să-i oprească să ia Niceea. În 1341, la moartea lui Andronic, Constantinopolul mai stăpânea în Asia Mică doar orașe răzlețe. Certurile dintre tânărul Ioan al V-lea Paleologul și Cantacuzino înlesniră înfăptuirea năzuințelor turcești. Ioan Cantacuzino se proclamă împărat la 26 octombrie 1341. Împărăția era sfâșiată de războiul civil, ca și de mișcarea socială a zeloților (la Tesalonic) și de speculațiile teologice.

Cantacuzino ceru ajutor de la sârbi, dar, abia obținut, pierdu repede sprijinul lui Dușan. Bizuindu-se atunci pe cel al emirului Omur-beg, încercă, în zadar, să recucerească Tesalonicul. La 21 mai 1346, Cantacuzino fu încoronat la Adrianopol de patriarhul din Ierusalim și intră în orașul Constantinopol la 3 februarie 1347. În semn de împăcare își mărită fata cu Ioan al V-lea Paleolog.

Războiul civil costase însă scump. Acum Bizanțul nu mai stăpânea decât Tracia, o parte din ostroavele Mării Egee, Tesalonicul și Peloponezul. În 1352, luptele dintre Paleologi și Cantacuzini izbucniră iarăși. Sârbii și bulgarii sprijiniră pe Paleolog, iar turcii pe Cantacuzino. Biruința a fost a turcilor, deci a lui Cantacuzino, care îl proclamă împărat, în 1353, pe fiul său Matei. Din nenorocire pentru Bizanț și pentru popoarele europene, încă din 1352 turcii puseseră piciorul în Europa, lângă Galipoli, fortificându-se în cetățuia din Tzimpe.

Cucerirea otomană în Europa începe. În câțiva ani, sultanul Murad I se înstăpânește în Tracia și la Adrianopol (unde își așază în 1365 scaunul împărăției sale). În 1389 (bătălia de la Kosovo), Serbia suferă grelele lovituri ale cuceritorilor.

După înfrângerea din bătălia de la Nicopole (1396), la care a luat parte și Mircea cel Bătrân, împăratul grec Manuel al II-lea Paleologul cere zadarnic ajutor din apus. În 1402, la Ankara, Tamerlan și mongolii lui nimicesc oastea sultanului Baiazid „Fulgerul”, dând astfel Constantinopolului un răgaz neașteptat. Douăzeci de ani mai târziu, Murad al II-lea împresoară la rândul său Constantinopolul, fără a-l putea cuceri, mulțumindu-se, în 1430, cu Tesalonicul.

Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul pleacă atunci în apus, pentru a cere ajutor în bani și oameni. În 1439, strădaniile sale de împăcare bisericească cu Roma izbutesc: se iscălește unirea de la Florența. În lumea ortodoxă, dușmanii acestei împăcări au fost numeroși. Cât despre principii apuseni, care în urma unirii erau datori să-și ajute „frații” din răsărit, ei nu s-au arătat prea săritori. La bătălia de la Varna (1444), oastea lui Ioan de Hunedoara, alcătuită din unguri, români și poloni, este învinsă de Murad al II-lea.

Câțiva ani mai târziu, turcii au un sultan tânăr și înzestrat, Mahomed al II-lea. El vrea să termine cu ceea ce a mai rămas din Bizanț. Încălcând pacea cu grecii, clădește, în 1451, pe Bosfor, o cetate care gâtuie legăturile dintre Constantinopol și Marea Neagră. În 1453, se înfățișează cu o puternică oștire, dotată cu tunuri, în fața zidurilor bătrânei capitale. Împăratul Constantin Dragases Paleologul refuză însă să se predea. Cu sprijinul papei și al lefegiilor viteazului Giustiniani Longo, el și 5000 de bărbați constantinopolitani se pregătesc să înfrunte năvala. În zorii zilei de 29 mai, turcii sparg într-un loc zidurile orașului. Puhoiul se revarsă și măcelul începe. Jaful, de asemenea. Împăratul cade în învălmășeală.

Din împărăția de altădată nu mai rămâneau acum decât despotatul de Mistra (Peloponez), care a fost cucerit de turci în 1460, și împărăția de Trapezunt, care își încetă existența cu un an mai târziu.

Pe treptele Bizanțului creștin doborât la pământ se înălța acum o altă împărăție, care-și mută aici și capitala - împărăția otomană. Avântul ei din timpul vijeliosului Mahomed al II-lea Cuceritorul avea să fie cât de cât domolit de paloșul lui Iancu de Hunedoara, la Belgrad, în 1456. De țepile și voinicii lui Vlad Voievodul, în Țara Românească, la 1462. Mai târziu, de cetățile și plăieșii Moldovei lui Ştefan cel Mare...

Istoria Bizanțului Asaltul Constantinopolului Magazin istoric Credința noastră Apologetică