False tradiții și libertăți în Ortodoxia de azi

Obiceiuri, superstiții și băbisme

Ierom. Mihail, Măn. Antim, București

Pornind de la ideea raportului dintre „Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă”, ne-am propus în lucrarea de față, să prezentăm unele învățături și practici, care deși îngreuiază evlavia unor creștini ortodocși, totuși nu țin de Sfânta Tradiție a Bisericii Ortodoxe. În general, aceste noi „experiențe religioase” reprezintă un adaos păgubos la tradiția creștin-ortodoxă, uneori sfidând chiar bunul simt elementar și prin aceasta discreditând Ortodoxia însăși. De aceea, se cuvine nouă a le cunoaște și a le combate, demonstrându-le iraționalitatea lor de principiu și inutilitatea lor într-o viață duhovnicească echilibrată.

„Credinciosul angajat de dezechilibrul său într-o experiență falsă stabilește relații arbitrare între cauze și efecte, face abstracție de corelația obiectivă și rațională dintre fenomene și se antrenează în excese și generalizări unilaterale. Mizează pe false intuiții și principializează sentimente nebuloase, accentuând până la exclusivitate pe afectivitate în dauna vieții raționale, a simțiri raționale de care vorbesc Părinții. Ortodoxia a pus un accent deosebit pe paza mintii și a inimii, pe introducerea mintii în inimă care are și acest sens de colaborare a intelectului cu simțirea.”

Plecând de la acest dezechilibru duhovnicesc între rațiune și simțire, între cunoașterea și împroprierea trăirii Tradiției Bisericii, credinciosul angajat în false experiențe mistice se îndepărtează de reperele unei vieți religioase sănătoase, luându-și libertatea nu numai de a-și crea alte repere (cele proprii îi devin singurele normative) ci și de a și le propaga între credincioșii apropiați lui. Cunoașterea Tradiției ortodoxe autentice, așadar, ferește pe orice credincios ortodox de excese, de exagerări și de erori, uneori chiar fatale, în calea mântuirii personale și comunitare prin Biserică.

1. Tipuri de persoane pseudo-duhovnicești

Promotorii unor învățături și practici noi, străine de Tradiția și de Duhul Bisericii Ortodoxe, sunt oameni adesea ei înșiși nelămuriți în probleme de credință și de viață bisericească. Alteori ei sunt de-a dreptul impostori care folosesc minciuna ca metodă de îmbogățire materială și de alterare a bunei credințe a oamenilor cu care vin în legătură.

1.a. Tipul patologic, psihopatul, a cărui vocație mistică apare datorită unor deranjamente psihice personale, este un tip de obicei activ, având nenumărate „convorbiri cu Dumnezeu” și „vedenii de sus” prin care își autoalimentează mândria sa cu investirea unor misiuni importante chiar pentru omenirea întreagă.

Între acești „proroci” autointitulați, unii sunt psihopați confirmați de știința medicală și tratarea lor necesită cu precădere o intervenție clinică (tratament, internare în spital....). Alții, însă, a căror boală nu e totdeauna și pentru toți evidentă, se dau drept reprezentanți ai unei spiritualități autentice cucerindu-și adepții prin credința lor puternică în ceea ce spun, credință susținută și prin manifestări exterioare agresive, chiar ridicole, și prin „rețete” proprii de spiritualitate.

Totdeauna se dau pe sine ca ceva mare și țin neapărat să fie considerați ca atare, mergând uneori până la sacralizarea propriilor persoane și obiecte (delir de grandoare). Au adesea „vedenii în duh” sau „convorbiri cu îngeri” despre a căror valoare nu se consultă niciodată cu Biserica și pe care nu le raportează niciodată la reperele dumnezeiești ale Sfintei Scripturi și ale Sfintei Tradiții. Duhurile cu care ei comunică le dau un fel de autonomie în cele spirituale, întărindu-le convingerea propriei infailibilități încât ajung să se propovăduiască pe ei și nu pe Dumnezeu. Unii ca aceștia nu cunosc nimic despre smerenia adevărată, despre dreapta socoteală, despre deosebirea duhurilor, virtuți absolut necesare oricărui creștin drept-măritor.

Toți acești „proroci”, având „comunicări directe cu Dumnezeu”, se cred mai presus de Sfânta Scriptură chiar, pe care o folosesc doar ca să-și argumenteze „misiunea” lor, făcând de obicei propagandă de grup, sacrificând orice pentru grup, chiar și logica și bunul simt și omenia însăși; provoacă mari crize sufletești în ascultătorii naivi și nepregătiți, terorizându-i, aproape, cu propriile lor obsesii și neliniști. Lângă ei nu ai sentimentul seninătății, al odihnei și al bucuriei pe care-l trăiești la întâlnirea unui om sfânt, ci o teribilă încrâncenare și teamă; sunt făcători nu de pace, ci de panică. Apogeul dezechilibrului îl ating fanaticii, manevrați clar din umbră de forțele duhurilor viclene care-i aruncă în excese și exagerări cu totul străine de viața Bisericii.

1.b. Tipul primitiv este omul sănătos la minte și la trup, dar care din motive de neputință intelectuală, este aproape totdeauna ignorant; deseori se mulțumește cu „lămuriri” strâmbe și poate fi ucenic credincios al unui „proroc” de tipul întâi. Totuși, se poate îndrepta mai ușor, se poate educa.

În predicile lui, acordă prioritate unor lucruri minore ca regulile de mâncare, de somn, de îmbrăcăminte, de respectarea ad-literam a unor rânduieli bisericești; obsedat de tipic, are o credință neluminată de rațiune, consumând excesiv cărți și cărticele apocrife (Epistolia, Talismanul Mântuitorului, Visul Maicii Domnului,...). De aici groaza aproape paralizantă care-l îndeamnă să execute, fără vreo cercetare lucidă, tot felul de „rețete sigure” care circulă între cei de o stare cu el. Creștinul devenit „primitiv”, ca „babele”, este robul formelor care fără Duh sunt moarte, fără sens; practicarea automată, exterioară, dar riguros și fără cârtire a acestor rețete devine un act de magie. În fond, atenția omului îi este deviată de la întâlnirea conștientă și vie cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, la simple practici care prin ele însele pot oferi senzația falsă a unei vieți cât se poate de religioase. Omul se poate desfigura treptat, când își reduce demersul duhovnicesc doar la repetarea exterior-formală a unor rânduieli (mai mult sau mai puțin bisericești) fără a-și lumina gândirea cu înțelesul lor. Se crede lesne împăcat cu Dumnezeu prin execuția corectă și la timp a formulelor din rețetă, după care își poate lua libertăți morale apărat de faptul că această împăcare e astfel sigură și ușoară. Tipul primitiv, frecvent atât printre habotnici și neinstruiți, cât și printre sectanții extremiști și adepții vechiului calendar la noi, nu poate afecta totuși pe oamenii care au o cât de mică cultură și pregătire religioasă și obișnuitul bun simt românesc. El poate antrena, însă, mulțimi rămase încă la o mentalitate scăzută și poate da mult de lucru slujitorilor Bisericii, deoarece strâmbă cu totul spiritul larg și înțelegător al Ortodoxiei.

Dacă tipul patologic trebuie internat și vindecat, tipul primitiv trebuie lămurit prin mijloacele pe care Biserica le are la îndemână. Deseori înșiși credincioșii râmași la o mentalitate scăzută, mai ales femeile exaltate și căutătorii de sfinți la tot pasul, incapabili de a discerne duhurile, ajută pe un asemenea „propovăduitor” să ajungă „vedetă duhovnicească” și mai ales când acesta e călugăr. Rețetele lui sunt mult mai bine primite decât ale preoților mireni (chiar dacă aceștia sunt trăitori autentici, ireproșabili, ai Ortodoxiei), iar numele lui ajunge unitate de măsură a evlaviei.

1.c. Impostorul sau „misticul” mascat, vine cu gând precis de a induce în eroare asupra persoanei și valorii sale, simulând sfințenia pe care n-o poate realiza de fapt și prin aceasta asemănându-se cu întâiul impostor, ocrotitorul lui (adică diavolul). Precum acela a vrut să fie ca Dumnezeu, așa și acesta vine ca (un) Hristos, ca profet, ca om sfânt și luminat. Impostorul și fățarnicul, „lupi îmbrăcați în haine de oi” , simulează și, în același timp, deformează și discreditează conținutul doctrinar al Ortodoxiei, urmărind cu intenție înșelarea bunei credințe a celorlalți. Resortul interior care-i stimulează în avânt și în perseverentă, uneori chiar în eforturi ascetice exagerate, e un orgoliu nemăsurat, o sete demonică de celebritate pe lângă interesele materiale care nu sunt excluse deloc. Prin felul de a vorbi, de a se mișca, de a simula minuni, de a profeți, impostorul face „scamatorie” spirituală dezbinând credința și pe credincioși; el începe în Biserică, dar sfârșește în afara ei. Impostorul se folosește de Evanghelia lui Hristos nu pentru folosul Bisericii și al credincioșilor, ci pentru folosul propriu.

Toate aceste trei mari categorii de persoane pseudo-duhovnicești, care apar peste noapte, provocând și curente (mișcări) de evlavie falsă, se recrutează în general prin imitație; cei ce cad victime învățăturilor și practicilor unor asemenea „proroci mincinoși”, ei înșiși fac dovada unei comodități (lenevii) duhovnicești, a unei necunoașteri elementare a dreptei credințe în Tradiția ei autentică.

2. Demascarea și combaterea lor

Omul duhovnicesc cu adevărat nu-și face și nici nu încurajează la alții reclama propriilor virtuți; „poziția sigură în spiritualitatea ortodoxă este cea din smerenie; aceasta e de fapt și criteriul ei absolut. Cei care au fost și au rămas în smerenie, au putut să se bucure de daruri duhovnicești reale, au putut să le păstreze și au putut folosi și pe alții cu dânsele. Pe aceștia îi impune Însuși Duhul Adevărului, Duhul Bisericii întregi, Care lucrează prin ei, Duh care respiră nevăzut și discret prin toată lucrarea lor, iar sentimentele pe care le angajează în credincioși nu cad sub cenzura îndoielii. Dacă un asemenea om are și o vocație misionară, el o întreprinde cu sfat, fără grabă, desfășurând-o progresiv, în timp, fără publicitate, fără „eu” la orice pas și fără adunare de partizani”.

De aceea, din momentul apariției unui nou „proroc”, se cuvine imediat ca Biserica să-l cerceteze și să-l demaște public după criteriile următoare:

- privitor la persoana lui: dacă este sănătos la minte, smerit, evlavios, bun cunoscător al Ortodoxiei, lipsit de patimi;

- privitor la mesajul lui: dacă nu e în contradicție cu datele Revelației dumnezeiești, dacă nu are contradicții interne, dacă nu inovează, dacă e moral, dacă e serios și limpede;

- privitor la urmările actuale sau eventuale pe care le-ar putea avea promovarea și propovăduirea lui.

Biserica nu trebuie să tolereze sau să aștepte maturizarea cazurilor de fals misticism; extinderea unor asemenea cazuri poate genera consecințe greu de înlăturat pe măsură ce timpul trece. Se pot forma deja tradiții populare neortodoxe care pot genera secte și chiar erezii; nu trebuie îngăduit (atenție!) ca turma lui Hristos să fie dezbinată.

Primul lucru care trebuie făcut după identificarea falsului este contracararea lui cu toate mijloacele misionare pe care rânduiala bisericească le prescrie. Tratativele și așteptarea ca acești „proroci” să dea singuri faliment nu sunt indicate întrucât le prelungesc autorizația de a înșela. Dialogul și cateheza cu cei căzuți în rătăcire sunt metoda principală pentru aducerea lor în hotarele Ortodoxiei trăite și explicitate de Sfinți. În general, într-o formă de falsă evlavie, inspirată sigur nu de Duhul Adevărului, oamenilor li se oferă noutatea, senzaționalul, mirajul unor experiențe mai deosebite, accesul la unele „taine” descoperite doar câtorva „aleși”, aflarea unor profeții și chiar exersarea unor „semne și minuni”. Aceste oferte, precum vedem, nu intră în viața unui creștin obișnuit, luminat, care-și păzește sufletul pe drumul lin și drept al sfințeniei; ele de fapt nu sunt cuprinse în cele nouă Fericiri ale Mântuitorului. Dacă în evlavia sănătoasă atenția omului este centrată pe relația lui de iubire cu Dumnezeu și cu semenii, pe prețuirea celuilalt prin smerirea de sine, în evlavia mincinoasă, în centru nu mai e Dumnezeu ci propria persoană închisă în sine, suficientă de sine, separată de semeni prin mândrie. De asemenea, iubirea semenului e înlocuită prin anumite noi „ritualuri de cult”, nerecunoscute de întreaga Biserică. În Ortodoxie toate rânduielile bisericești sunt creatoare de comuniune între oameni, și de smerenie, căci aduc credinciosului conștient harul Duhului Sfânt, harul Duhului Iubirii dumnezeiești. Să fim clar înțeleși că: aprinsul a 9 lumânări, sau acatistele date la 7 biserici simultan, sau chiar împlinirea strictă a pravilei de post și rugăciune cu gura, sau alăturarea în vreo grupare de „elită duhovnicească” nu ne ajută automat la mântuire, ci păzirea poruncilor dumnezeiești în Duhul întregii Biserici. Tradiția autentică de spiritualitate românească s-a păstrat în cumințenie, în omenie, în lumină și în simplitate, pe când falsele tradiții (amestecate cu superstiții, cu practici de magie populară) imprimă omului o agitație, o atmosferă ocultă, întortocheată, o imagine răsturnată despre om – comunitate – lume - Dumnezeu, făcând posibilă justificarea unor exhibiții și bizarerii, străine Ortodoxiei.

3. Exemple

Deși poate unora dintre practicile enunțate mai jos nu li se poate nega un oarecare folos de moment, totuși ele nu pot fi acceptate ca autentic-bune întrucât sunt riscante, sau deviante de la sensul lor real, sau chiar profanatoare. Unele dintre aceste practici sunt întreținute de câte unii preoți sau călugări, altele de creștini mireni, bineînțeles, promotorii lor încadrându-se în tipologia expusă mai înainte; unele sunt deformări ale rânduielilor liturgice, altele sunt „inovații popești” iar altele sunt „rețete băbești”. Iată o enumerare a câtorva dintre cele dintâi:

- deschisul cărții (sau a pravilei, a Psaltirii sau a Sfintei Evanghelii, uneori la sfârșitul Sfântului Maslu) urmată de tâlcuirea fragmentului de text ce cade mai întâi sub ochii „credinciosului” care eventual a ținut trei zile de post negru;

- împărțitul de părticele (miride) luate de pe Sfântul Disc și date „credinciosului” cu mențiunea că „ele sunt mai mari în sfințenie decât agheasma și anafura și se iau după o zi de post total” (de unde invenția aceasta?);

- oficierea contra cost a unor „rugăciuni și slujbe speciale” pentru cei sinuciși, eretici, morți, avortați, lucru oprit de Biserică;

- „botezul” unor păpuși sau cârpe pe 7 ianuarie în locul copiilor avortați care-și „primesc” un nume fictiv de Ion-Ioana (această invenție este opera babelor care descântă și ghicesc pe la țară, invenție preluată și de unii „popi mincinoși” care câștigă bine de pe urma ei);

- săvârșirea Spovedaniei în grup la adulți, uneori rostindu-se doar dezlegarea cea mare urmată chiar de Sfânta Împărtășanie, fără nici un canon dat cuiva (cazurile Vladimirești, Recea, Plumbuita și or mai fi și altele);

- săvârșirea Spovedaniei de gen anchetă sau în fața icoanei Mântuitorului, fără preot, acesta citind doar dezlegarea finală;

- folosirea doar a epitrahilului la Spovedanie de către preotul duhovnic (lucru contrar rânduielii din Agheasmatar, care specifică limpede ca fiind obligatorie îmbrăcarea felonului);

- omiterea exorcismelor de la Botez;

- Împărtășirea cu Sfintele Taine a celor ce sunt în comă, sau în agonie, sau tocmai au murit;

- atingerea și păstrarea (40 zile) pe și sub Sfânta Masă a unor icoane, fotografii, acte, haine și obiecte ca să se „sfințească”;

- săritul cu Cinstitele Daruri peste oameni și haine (lucru riscant pentru slujitor);

- atingerea capetelor credincioșilor cu Sfântul Potir de către slujitor (din nou riscul e foarte mare);

- tăiatul moțului la copiii în vârstă de un an; un obicei păgân care în timp a căpătat aură creștină. A devenit la fel de obligatoriu ca și botezul, cu explicația fals duhovnicească că „ceea ce a început preotul la botez prin tăierea câtorva fire de păr ale pruncului încheie nașul la vârsta de un an” (ce anume începe preotul la botez?);

- abuzul de pomeniri la Vohodul Mare;

- oficierea mai des (chiar de două ori pe zi la Arad) a Moliftelor Sfântului Vasile cel Mare și a altor exorcisme apocrife (suspect este că în acestea se pomenește mai des numele vrăjmașului decât al Mântuitorului);

- miruitul fotografiilor (practică magică inventată tot de babe, dar încurajată de unii clerici);

- împărțirea de tămâie sau cenușă din cădelniță pentru a fi consumate de credincioși prin mâncare, câteva zile consecutive (riscul intoxicării este evident);

- oficierea unor „slujbe speciale” de „dezlegat (și spălat) cununiile și vrăjile” (aceste practici ca: trecerea rochiei de mireasă prin cununii, punerea amânduror cununiilor pe cap, sunt tot invenții popești și băbești ce țin de magie și de vrăjitoria populară);

- condensarea pentru aceeași persoană a 2 sau 3 slujbe de pomenire a morților într-un singur parastas;

- deschisul bisericii dimineața de către unii tineri și tinere pentru grăbirea căsătoriei;

- încurajarea unor forme de evlavie catolică: invocarea lui Anton de Padova, mai ales pentru măritișul fetelor, postul de marțea (chiar de 9 ori consecutiv), folosirea de statui și tablouri religioase total neortodoxe: Madonna singură, Madonna cu rochie decoltată, Madonna alăptând...;

- acceptarea și încurajarea unor dialoguri cu duhuri, a unor vedenii și vise profetice ca în cazurile Noul Ierusalim, Vladimirești, Cocoș, Maglavit, Ionești, Arad, Medjugorje, Lourdes, Fatima și chiar recomandarea pelerinajelor în asemenea locuri;

- acceptarea și încurajarea doctrinelor sincretiste și practicilor de vrăjitorie, radiestezie, bioenergie, yoga, parapsihologie, masonerie, zodiace, ghicit;

- promovarea unor învățături și practici noi legate de isihasm, cum ar fi cele propuse de părintele Ghelasie de la Frăsinei, Vasile Andru - „oratio mentis” - străine de tradiția filocalică și chiar profanatoare a ei; aceste noi proceduri de isihasm fac casă bună cu păgânismele orientale.

Și unele rețete de-a dreptul băbești:

- ținerea a mai multe lumânări la Sfânta Împărtășanie (chipurile pentru cei morți neîmpărtășiți);

- dăruirea unui cocoș preotului slujitor în noaptea de Înviere (chipurile pentru cei morți „nespovediți, neîmpărtășiți, fără lumânare”);

- sărutarea icoanelor după Sfânta Împărtășanie;

- aprinderea a 7, 9, 12, 33 lumânări puse în formă de cruce și lăsate să ardă în 4 reprize (câte un sfert fiecare) separate prin câte 10 metanii, ultima repriză obligatoriu fiind la ora 12.00 noaptea;

- folosirea și purtarea cărticelelor apocrife ca Visul Maicii Domnului, Epistolia și Talismanul Domnului, Evanghelia după Toma ș.a.;

- săvârșirea unor „rugăciuni de blestem” (nu de îmblânzire) a dușmanilor, uneori ținând o lumânare cu flacăra în jos;

- datul în aceeași dimineață, personal, a 9 pomelnice la 9 biserici, în timpul Sfintei Liturghii;

- folosirea unor obiecte bisericești sau părți din ele în practicile vrăjitorești, s.a.

Asupra acestor practici (ca și a altora de același gen) merită să facem câteva...

4. Observații

1) ele sunt „tradiții” locale, unele foarte noi, neacceptate ba chiar condamnate de Sfântul Sinod și chiar de toți creștinii sănătoși;

2) în general, au răspândire între oameni creduli, neinstruiți, grupați de obicei în jurul unui om-inițiatorul „tradiției” care este ajutat de un „colegiu” (aceștia îi asigură „capului” publicitatea și propovăduirea învățăturilor și practicilor inventate de el);

3) în general inițiatorii sunt bărbați, care-și iau „libertățile” și prestanța de a inova mai ușor (cad mai ușor pradă duhului rău care le oferă calitatea de „înțelept”, „mentor”, „proroc”); ei sunt de tipul psihopaților și impostorilor;

4) în special femeile sunt atrase de asemenea „tradiții” pe care le răspândesc automat, fără a se interesa de raportul lor cu tradiția autentică a Bisericii Ortodoxe; ele aparțin tipului primitivilor în credință;

5) în cazul când inițiatorul e preot hirotonit, sau mai ales călugăr (și eventual dintr-o mănăstire faimoasă), credibilitatea „tradiției” lui crește între aderenții la ea și între viitoarele victime;

6) totdeauna sunt forme exagerate de evlavie, având mai degrabă un fond păgân decât creștin, care aduc a magie și vrăjitorie populară;

7) folosindu-se de unele tradiții bisericești adevărate, „tradițiile” false le compromit autenticitatea, abuzurile acestora din urmă fiind un motiv serios de sminteală pentru intelectuali și de înjosire a Ortodoxiei de către sectanți;

8) ele subminează unitatea liturgică și de credință a întregii Bisericii Ortodoxe, creând motive de dispută și chiar dezbinare și între clerici și între credincioși;

9) cei ce săvârșesc „exercițiile” duhovnicești expuse au impresia că, în mod automat, în viitor „le va merge bine”, creându-și iluzii și nădejdi mincinoase;

10) desconsideră Sfintele Taine și ierurgiile bisericești, dând întâietate practicilor acestea oculte, esențializând accesoriile și pierzând din vedere esențialul însuși;

11) principala ofensă este adusă Tainei Sfintei Spovedanii, întrucât oamenii uită că pentru păcate Dumnezeu îngăduie încercările și necazurile; de aceea și diavolii îi poartă, pentru mândria lor, pe alte drumuri numai pe drumul pocăinței, nu;

12) unii își reduc întreaga viață religioasă la un lanț de asemenea practici pe care-l străbat inconștient (cu discernământul adormit); au impresia că sunt pe calea mântuirii doar făcând aceste „exerciții”, permițând-și fapte imorale uneori chiar pentru îndeplinirea lor (exemplu: multe femei se înghesuie, se ceartă chiar, ca să ajungă să le pună preotul Sfântul Potir pe cap); cei ce devin dependenți de aceste tehnici, ajung obsedați de scrupulozitatea lor, pierzându-și libertatea de fii prin har ai lui Dumnezeu; treptat, încrâncenarea și îngustimea gândirii lor pot duce la urmări psiho-patologice, mai ales în cazul persoanelor labile psihic;

13) în conținutul lor nu respiră duhul smereniei și al iubirii de oameni; nici o tehnică în sine nu deschide omului perspectiva comuniunii, a rugăciunii comunitare, a asumării semenului în iubire; sunt „exerciții” individualiste și reduse la folosul propriu, care agravează boala secularizării și a individualismului credinței și chiar a Bisericii însăși; această consecință este cea mai gravă, căci „din cauza înmulțirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” și mulți se vor abate de la adevărata credință în forme de idolatrie păgână și magie;

14) toate aceste „tradiții și libertăți” fals religioase trebuie demascate și prevenite prin catehizarea credincioșilor în dreapta și autentica credință creștină, prin educarea unui discernământ minimal care să le permită oamenilor observarea abuzului și a exagerărilor evlavioase.

Ortodoxia pune totdeauna în lumină Adevărul ca Persoană, pe Mântuitorul Iisus Hristos și iubirea Lui de oameni prezentă și între credincioși, în Biserică, în rânduielile ei sfințitoare și mântuitoare. Orice inovație, orice abatere de la Sfânta Scriptură și de la Sfânta Tradiție a Bisericii Ortodoxe, orice „tradiție” și orice „libertate” care iese din cadrul cumințeniei Ortodoxiei, este limpede străină de Duhul Adevărului și deci nu duce la Adevăr, nu duce la mântuire. Mai mici sau mai mari, mai autohtone sau mai exotice, mai restrânse sau mai răspândite, formele eronate de evlavie, înainte de a se încetățeni ca „tradiții”, trebuie evitate și eliminate fără rezerve.

Credința noastră Apologetică