Sinoadele ecumenice ale Bisericii

Cele șapte Sinoade Ecumenice

Bogdan Mateciuc

Sinoadele au fost adunări ale conducătorilor Bisericii de pretutindeni, ținute cu scopul de a rezolva diferite probleme atunci când nu s-a putut ajunge la consens prin simple discuții. Majoritatea sinoadelor au fost locale, cu excepția a șapte sinoade, denumite ecumenice (generale), ale căror hotărâri au avut o aplicare universale. Prima întâlnire a conducătorilor Bisericii a avut loc la Ierusalimul, în primul secol, când Apostolii s-au întâlnit pentru a lămuri unele aspecte de învățătură (Fapte 6:1-7).

Cele șapte Sinoade Ecumenice acoperă perioada dintre anii 325 și 757 d.Hr., iar hotărârile lor reprezintă temelia învățăturii creștine acceptate de ramurile răsăriteană și apuseană a Bisericii. Deciziile acestor Sinoade au fost luate sub călăuzirea Duhului Sfânt, așa cum le-a promis Iisus Hristos apostolilor Lui.

La aceste Sinoade Ecumenice au fost întocmite multe Canoane sau norme care guvernează administrarea Bisericii.

Biserica Romano-Catolică acceptă ca ecumenice și unele sinoade ulterioare, organizate numai de autoritățile romano-catolice. Aceste sinoade sau concilii, după cum sunt numite în Apus, dintre care ultimul este al doilea Conciliu de la Vatican (1962-1965), nu sunt acceptate de Biserica Ortodoxă ca având valabilitatea sau autoritatea adevăratelor Sinoade Ecumenice. Astfel, nici una dintre deciziile acestor concilii regionale apusene nu sunt valabile în Biserica Ortodoxă. Pentru a înțelege mai bine motivele convocării lor și deciziile care au fost adoptate, cele șapte Sinoade Ecumenice sunt prezentate în continuare în ordine cronologică.

Primul Sinod Ecumenic

Primul Sinod Ecumenic a fost convocat de împăratul Constantin cel Mare pe 20 mai 325. Sinodul s-a întrunit la Niceea, în provincia Bitinia din Asia Mică, fiind deschis oficial chiar de către Constantin. Sinodul a adoptat 20 de hotărâri, inclusiv Crezul de la Niceea (prezentat mai jos), Canonul Sfintei Scripturi și a stabilit data ținerii Paștilor.

Principalul motiv pentru convocarea lui a fost controversa ariană. Arius, un preot din Alexandria, susținea că Iisus Hristos a fost creat de Dumnezeu și că nu este egal cu Tatăl, negând astfel divinitatea lui Hristos. Arius argumenta că dacă Iisus a fost născut, atunci a existat o vreme în care El nu a existat; iar dacă a El a devenit Dumnezeu, atunci a existat o vreme în care El nu a fost Dumnezeu. Intenția inițială a lui Arius era să răspundă unei alte erezii, prin care se făcea confuzie între cele trei persoane ale Sfintei Treimi (sabelianism).

Arius era un predicator iscusit și a reușit să atragă de partea lui un număr de episcopi. Biserica a intrat în prima și poate cea mai profundă divizare a credinței. Până atunci, mărturisirile de credință erau rostite sub forma unui Crez de către candidații la botez. Un Crez pentru botez, reprezentând arianismul, a fost prezentat Sinodului de către Eusebiu din Nicomedia, însă a fost respins imediat. În cele din urmă a fost acceptat un alt Crez, reprezentând Crezul de la Ierusalim, având inclus termenul foarte important homoousis, însemnând „de aceeași ființă” (de aceeași esență). Astfel s-a adoptat ca ortodoxă (corectă) afirmația că Iisus este „de aceeași ființă” cu Tatăl. Acest Crez este cunoscut ca fiind Crezul de la Niceea și este următorul:

Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, făcătorul cerului și al pământului, al tuturor văzutelor și nevăzutelor.

Și într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu unul născut, care s-a născut din Tatăl mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat; născut, nu făcut, cel de-o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut.

Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire s-a pogorât din ceruri și s-a făcut om, de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara, și s-a făcut om.

Și s-a răstignit pentru noi în timpul lui Ponțiu Pilat, a pătimit și s-a îngropat și a înviat a treia zi, după Scripturi.

Și s-a suit la ceruri și sade de-a dreapta Tatălui. Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, a cărui Împărăție nu va avea sfârșit.

Arius a fost excomunicat. Ulterior a declarat că renunță la ideile sale și a fost reprimit în Biserică, însă după puțin timp a fost iarăși excomunicat dat fiind că își răspândea în continuare învățătura neortodoxă. Ideile sale sunt susținute astăzi de secta iehoviștilor.

O altă hotărâre a acestui Sinod a fost formula calendaristică pentru data ținerii Paștilor: duminica de după prima lună plină, după echinocțiul de primăvară și după Paștile evreilor - condiții simultane.

Sinodul a stabilit și alte chestiuni de importanță bisericească, privind aspecte de natură morală și teritorială, atât pentru cler, cât și pentru laici. Un anume participant, diaconul Atanasie din Alexandria, s-a dovedit un apărător al Ortodoxiei prin mărturisirea lui de credință și prin redactarea unui Crez care îi poartă numele.

Un alt participant, care prin argumentarea lui a respins obligativitatea celibatului pentru toate treptele de clerici, a fost Pafnutie, un egiptean care era ucenicul Sfântului Antonie. El suferise atâtea torturi în timpul prigoanei lui Maximilian, încât și-a atras prin urmele de pe trup cinstirea din partea celorlalți episcopi, iar recomandările sale s-au bucurat de mare respect.

Numărul episcopilor care au participat la Sinod a fost de 318. De aceea acest Sinod mai este numit și Sinodul celor 318 Părinți. El s-a încheiat pe 25 iulie 325. Amintirea lui este prăznuită în Biserica Ortodoxă în a șaptea duminică după Paști.

Al doilea Sinod Ecumenic

Al doilea Sinod Ecumenic a fost convocat de împăratul Theodosius I la Constantinopol, în 381, la care au participat 150 de episcopi. Theodosius s-a dovedit un apărător al credinței ortodoxe, iar intenția lui de convocare a Sinodului a fost eradicarea completă a arianismului și condamnarea ereticilor Makedonis și Apolinaris, formulând învățătura despre unitatea Sfintei Treimi și despre deplina umanitate a lui Hristos.

Makedonis învăța că Sfântul Duh nu este o persoană („hypostasis”), ci o simplă putere („dynamos”) a lui Dumnezeu, afirmând deci că Duhul Sfânt îi este inferior Tatălui și Fiului. Această idee e susținută astăzi de secta iehoviștilor. Sinodul a condamnat această învățătură și a formulat învățătura despre Sfânta Treime. Aceasta afirmă că există „un Dumnezeu în trei ipostasuri”, proclamând că Duhul Sfânt este Dumnezeu, egal cu Tatăl și cu Fiul, de aceeași ființă cu Aceștia. Aceasta a devenit baza învățăturii creștine.

Crezul de la Niceea, adoptat de primul Sinod Ecumenic, a fost completat cu cinci propoziții care stabileau învățătura despre Sfântul Duh, despre Biserică, Taine, învierea morților și viața veacului viitor:

Și [cred] în Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, care din Tatăl purcede, care împreună cu Tatăl și Fiul este închinat și slăvit, care a grăit prin proroci.

Într-una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică,

Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor,

Aștept învierea morților și viața veacului ce va să vină. Amin.

Crezul a fost cunoscut de atunci sub numele de Crezul niceo-constantinopolitan, sau Simbolul Credinței. În privința privilegiilor ierarhice, Sinodul a stabilit că Episcopul de Constantinopol are întâietate peste toate Bisericile, mai puțin peste cea a Romei. Doi dintre episcopii care au avut un rol important în dezvoltarea învățăturii creștine au fost Sf. Grigore Teologul (sau Grigore de Nazianz, care a prezidat Sinodul) și Sf. Grigore de Nyssa.

Al treilea Sinod Ecumenic

Al treilea Sinod Ecumenic a fost convocat la Efes în 431, de către împăratul Theodosius. Sinodul a condamnat învățătura lui Nestorius, Arhiepiscopul Constantinopolului, care învăța că în Hristosul întrupat au existat două persoane separate, una divină și una omenească.

Nestorius accentua firea omenească a lui Hristos în dauna firii divine, învățând că Fecioara Maria născuse un om (pe Iisus din Nazaret), nu pe Dumnezeu („Cuvântul” sau Fiul lui Dumnezeu). Logosul (sau „Cuvântul”) doar ar fi locuit în Hristos, ca într-un templu, iar Hristos ar fi fost doar un „purtător de Dumnezeu”. Această învățătură era vădit contrară învățăturii ortodoxe prin care Hristosul întrupat era o singură Persoană - Dumnezeu și Om în același timp.

Una dintre ideile lui Nestorius era respingerea denumirii de Theotokos (Născătoare de Dumnezeu) acordată Fecioarei Maria. Nestorius o numea pe Maria Hristotokos (Născătoare de Hristos) sau Anthropotokos (Născătoare de om), dând astfel naștere „controversei hristologice”.

A mărturisi într-un fel sau în altul nu era lipsit de importanță. Accentuarea unei naturi sau firi în dauna celeilalte însemna a-l face pe Hristos mai mult Dumnezeu și mai puțin om (atunci nu ar mai fi fost omul potrivit să mântuiască lumea și să judece lumea la sfârșitul veacurilor) sau mai mult om și mai puțin Dumnezeu (contrar chiar cuvintelor lui Hristos și afectând autoritatea Sa).

Sinodul a reafirmat învățătura Bisericii cum că Domnul nostru Iisus Hristos este o singură persoană, nu două persoane separate. S-a hotărât că Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu („Logosul”) este Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit, cu un suflet rațional și cu trup. Unirea celor două firi ale lui Hristos se face în așa fel încât una nu o tulbură pe cealaltă. Sinodul a stabilit denumirea de „Theotokos” pentru uz teologic și liturgic în Biserică. De asemenea, s-a confirmat Crezul niceo-constantinopolitan și s-a interzis orice adăugare sau eliminare din acesta.

La acest Sinod au participat două sute de episcopi, prin care și Sf. Chiril al Alexandriei, un apărător al Ortodoxiei care a luptat pentru respingerea și anatemizarea lui Nestorius.

Al patrulea Sinod Ecumenic

Acest Sinod a fost convocat în 451 la Calcedon, în partea asiatică a Constantinopolului, de către împăratul Marcian și soția lui Pulcheria. Motivul principal a fost o altă controversă privind persoana lui Hristos. Eutih, un arhimandrit respectat din Constantinopol, susținea că firea umană (mai puțin desăvârșită) a lui Hristos ar fi fost complet absorbită de firea Sa divină, cele două firi fiind astfel confundate într-una. Prin această unire, Eutih susținea că Hristos ar fi avut o singură fire. Această erezie s-a numit „monofizism” („o singură fire”). Sinodul a condamnat această învățătură și a stabilit că au existat două firi desăvârșite în una persoană a lui Hristos, unite „în mod neamestecat, neschimbat, nedespărțit și neîmpărțit”.

Învățătura adoptată în final de către Sinod s-a bazat în mare parte pe un document redactat de Leo, episcopul Romei (papa), care nu a putut participa la Sinod decât prin reprezentanți. Majoritatea celor prezenți au susținut formularea lui Leo, dar au trebuit să o armonizeze cu învățătura Sf. Chiril al Alexandriei, având unele dificultăți din cauza diferențelor de limbă dintre cei doi (latină și greacă). Învățătura finală nu a fost primită de episcopii din Egipt care au considerat-o a fi semi-nestoriană, ei declarând în schimb că susțin întru totul formularea lui Chiril. Neacceptarea de către egipteni a hotărârii sinodale a reprezentat începutul unui drum diferit pentru bisericile lor, în următoarele două sute de ani aceștia organizându-se separat de restul Biserici (egiptenii, etiopienii și armenii alcătuiesc azi „Biserica Ortodoxă Orientală”, fiind acuzați - în mod greșit - de monofizismul lui Eutih).

La Sinod au participat 650 de episcopi. Printre celelalte hotărâri adoptate s-a aflat una neacceptată de Biserica Romei: canonul 28, prin care Arhiepiscopul de Constantinopol primea titlul de Patriarh, reafirmându-se astfel hotărârea de la al doilea Sinod Ecumenic care dădea întâietate Episcopului de Constantinopol peste celelalte Biserici, mai puțin peste cea a Romei. Canonul 28 al acestui Sinod îi acorda Arhiepiscopului de Constantinopol anumite drepturi administrative peste provinciile din jurul Constantinopolului, făcându-l astfel Patriarh. Aceasta a fost respinsă de apuseni cu explicația că „trebuie păstrate atribuțiile patriarhiilor răsăritene inițiale”.

Al cincilea Sinod Ecumenic

Al cincilea Sinod Ecumenic s-a ținut la Constantinopol, în 553, fiind convocat de împăratul Iustinian I în încercarea de a-i aduce pe necalcedonieni înapoi în sânul Bisericii. Nu numai că unele biserici din Orient se organizaseră acum separat de trupul Bisericii, dar și erezia monofizită continuase după condamnarea lui Eutih și emiterea Mărturisirii de la Calcedon.

Disputele personale dintre episcopi și amestecul Statului în problemele teologice și bisericești generaseră o situație nefericită în Biserică, situație pe care nici măcar autoritatea și influența lui Iustinian nu putuseră să o soluționeze.

Iustinian a luat inițial apărarea necalcedonienilor, însă ulterior a trecut de partea ortodocșilor. Împărăteasa Theodora i-a încurajat pe necalcedonieni să genereze noi probleme, punând în discuție poziția teologică a trei iluștri teologi care muriseră deja de un secol. Aceștia erau episcopi antiohieni și părinți renumiți, Theodor din Mopsuestia, Theodoret din Cir și Iba din Edessa. Acuzația era că scrierile celor trei erau pătrunse de nestorianism, fiind condamnate de al treilea Sinod Ecumenic.

Acuzatorii necalcedonieni doreau condamnarea celor trei, chiar dacă aceștia erau morți. Determinat de amploarea acestei controverse, Iustinian a convocat acest al cincilea Sinod Ecumenic, care s-a deschis la Constantinopol pe 5 mai 553, fiind prezidat de Eutih, Patriarhul de Constantinopol.

Au participat 165 de episcopi. Scrierile celor trei au fost condamnate, iar autorii anatemizați. Această hotărâre a fost acceptată cu greu în Apus. În timpul Sinodului a apărut o dispută între episcopii răsăriteni și cei apuseni privind anatemizarea morților. De asemenea, inițial papa Vigilius nu a fost de acord cu anatemizarea celor trei, ceea ce l-a pus în conflict cu împăratul Iustinian. Pentru un timp numele papei a fost șters de pe pagina cu semnături a hotărârilor sinodale. Ruptura permanentă între Răsărit și Apus a fost evitată prin eforturile lui Iustinian.

Spre nemulțumirea necalcedonienilor, Sinodul a confirmat învățătura Bisericii privind dubla natură a lui Hristos și a reafirmat că El este Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit. Împăratul Iustinian și-a mărturisit credința ortodoxă sub forma cunoscutului imn bisericesc „Fiul unul-născut și Cuvânt al lui Dumnezeu”, care se cântă la Sfânta Liturghie. Pentru o prezentare mai amplă a acestui Sinod, apăsați aici.

Al șaselea Sinod Ecumenic

Al șaselea Sinod Ecumenic s-a ținut la Constantinopol în 680, fiind convocat de împăratul Constantin IV Pogonat. La el au participat 170 de episcopi.

În ciuda hotărârilor celui de-al cincilea Sinod Ecumenic, a legilor stricte și a măsurilor luate, controversa privind cele două firi ale lui Hristos a continuat să producă tulburare în Biserică și în Stat. Această controversă a condus în cele din urmă la crearea unor biserici organizate independent, cum ar fi cea egipteană (copții), armeană, etiopiană și altele (denumite astăzi „biserici necalcedoniene”).

Ca rezultat al eforturilor împăciuitoare ale împăratului Heraklios pentru aducerea necalcedonienilor înapoi în Biserică într-o vreme în care Imperiul era amenințat de perși, a început să se răspândească o nouă învățătură privind persoana lui Hristos. Se afirma că în Hristos, Dumnezeul-Om, ar fi existat o singură voie. Această învățătură s-a numit „monotelism” și a fost propusă inițial ca un compromis între necalcedonieni și ortodocși.

Atât Sergiu, Patriarhul de Constantinopol, cât și Papa Honorius, au acceptat formularea împăratului, prin care existau în Hristos două firi, însă un singur „mod de lucru”. În afirmarea învățăturii însă, Papa a folosit nefericita expresie „o singură voie” în Hristos, care înlocuia expresia „o singură energie” asupra căreia conveniseră ambele părți.

După dezbateri aprinse, al șaselea Sinod Ecumenic a reușit să stingă controversa monotelită. Monotelismul a fost condamnat împreună cu susținătorii lui.

Sinodul a stabilit că „Hristos a avut două firi cu două moduri de lucru: ca Dumnezeu lucrând minuni, înviind din morți și urcând la cer; ca Om lucrând faptele cotidiene ale vieții. Fiecare fire își exercită propria ei voie”. Natura dumnezeiască a lui Hristos a avut o misiune specifică de îndeplinit și la fel natura Lui umană, fără ca acestea să se amestece, să se schimbe sau să lupte una împotriva alteia. „Cele două firi (naturi) distincte și activitățile lor specifice au fost în mod tainic unite în una Persoană Dumnezeiască a Mântuitorului Iisus Hristos.” Din nefericire, necalcedonienii nu au primit nici hotărârile acestui Sinod, încercările de reconciliere oprindu-se atunci, fiind cumva reluate abia în epoca modernă, prin discuții firave la nivel de biserici naționale.

Sinodul Trulan („al cinci-șaselea Sinod”)

Acesta nu este al șaptelea Sinod Ecumenic, ci mai degradă o completare la Sinoadele Ecumenice al cincilea și al șaselea. El s-a ținut la Constantinopol în sala de sub cupola cea mare („trullos”) a palatului împărătesc. De aceea se numește Sinodul Trulan, în greacă fiind numit „al cinci-șaselea”, iar în latină „quinisext”.

Sinodul a fost convocat de Iustinian II, în 692. Atât Sinodul Ecumenic al cincilea, cât și al șaselea dezbătuseră exclusiv problema hristologică, fără a discuta chestiuni de ordin bisericesc. Acest Sinod poate fi considerat o continuare a tuturor Sinoadelor Ecumenice anterioare, având în vedere că prin al doilea canon el a ratificat toate canoanele și deciziile celor de dinaintea lui. El a ratificat de asemenea așa-numitele „Optzeci și cinci de Canoane Apostolice”, canoanele sinoadelor locale și cele mai importante dintre canoanele principalilor Părinți ai Bisericii, acordându-le astfel autoritate ecumenică.

Canoanele disciplinare ale acestui Sinod, deși nu au fost acceptate de Papă iar în Răsărit au fost respectate numai parțial, au contribuit semnificativ la amplificarea diferențelor între Răsărit și Apus. De exemplu, canoanele 13, 30 și 48 privind căsătoria clericilor, altele referitoare la vârsta pentru hirotonire erau contrare practicilor din Apus, practici pe care Roma nu a acceptat să le schimbe conform hotărârilor acestui Sinod. Oricum, același Sinod a întărit prin al șaselea canon o practică aparte din Răsărit, potrivit căreia o persoană nu se mai putea căsători după ce a fost hirotonită într-una dintre treptele preoțești. Astfel, pentru prima oară, preoției ca Taină i se acorda întâietate față de Taina Cununiei. Deși nu există nici o justificare dogmatică pentru această inferioritate a Tainei Cununiei, interzicerea căsătoriei după hirotonire continuă până în ziua de azi în Biserica Ortodoxă.

Al șaptelea Sinod Ecumenic

Acest Sinod a dezbătut în principal controversa referitoare la icoane și la locul lor în închinarea ortodoxă. El a fost convocat la Niceea în 787, de către împărăteasa Irina, la cererea lui Trasios, Patriarh de Constantinopol. La el au participat 367 de episcopi.

Cu aproximativ o sută de ani în urmă, controversa iconoclastă (împotriva icoanelor) zguduise încă o dată temelia Bisericii și a Statului în Imperiul Bizantin. Excesele religioase și unele false minuni atribuite icoanelor au făcut ca cinstirea icoanelor și închinarea ce i se cuvenea numai lui Dumnezeu să aducă a idolatrie. Aceasta a generat la rândul ei cealaltă extremă, prin care iconoclastii doreau eliminarea completă a icoanelor din viața liturgică a Bisericii. Iconofilii considerau că icoanele serveau la păstrarea învățăturilor doctrinare ale Bisericii. Ei vedeau icoanele ca fiind modul dinamic de exprimare a divinului prin artă și frumusețe.

Sinodul a stabilit învățătura prin care icoanele trebuiau cinstite, dar nu închinate (slăvite ca Dumnezeu). Răspunzând invitației împărătesei de a participa la Sinod, Papa Adrian a răspuns printr-o scrisoare prin care sprijinea cinstirea icoanelor, dar nu și închinarea (slăvirea) care i se cuvine numai lui Dumnezeu.

Hotărârea Sinodului de reintroducere a icoanelor în Biserică conținea și un paragraf important pentru justificarea folosirii și cinstirii icoanelor în Biserica Ortodoxă până în ziua de azi: „Spunem că sfintele icoane, pictate, în mozaic sau din alte materiale, trebuie expuse în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe vasele sfinte și pe vesmintele liturgice, pe pereți, pe mobilă, în case și de-a lungul drumurilor, și anume icoanele Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos, ale Maicii noastre de Dumnezeu Născătoarea, ale îngerilor și ale tuturor celor sfințiți. Mereu când sunt privite aceste reprezentări, ele îi fac pe cei care le privesc să-și aducă aminte și să iubească prototipul lor. Spunem, de asemenea, că ele trebuie sărutate și că sunt obiecte de venerare și cinstire (timitiki proskynisis), dar nu de adevărată închinare (latreia), care îi este rezervată numai Lui care este ținta credinței noastre și care are o fire dumnezeiască. Venerarea adusă unei icoane este de fapt transmisă prototipului ei. Cel care venerează icoana îl venerează în realitate pe cel reprezentat în ea”.

Sinodul a emis 22 de canoane privind aspecte de ordin administrativ și disciplinar, condamnând simonia (hirotonirea pentru bani), alegerea episcopilor de către autoritatea statală și construirea de mănăstiri mixte. Totuși, în ciuda recunoașterii de către Papă a acestui Sinod, Carol cel Mare al Franței a refuzat să-l recunoască nu numai ca ecumenic, ci în totalitatea lui. El nu a fost de acord cu hotărârea de venerare a icoanelor și, ca urmare a opoziției lui, în anul 794 s-a ținut la Frankfurt un sinod prin care se condamna venerarea icoanelor și se respingea întregul Sinod. Acest Sinod al șaptelea a fost recunoscut în Apus abia la sfârșitul secolului al 9-lea, însă fără acele hotărâri care erau contrare practicilor deja împământenite în Biserica Romei.

Un Sinod regional a fost convocat la Constantinopol în anul 843, sub împărăteasa Theodora. Venerarea icoanelor a fost solemn proclamată în Catedrala Sfânta Sofia. Călugări și preoți au mers în procesiune și au reașezat icoanele la locul lor de cinste. Ziua respectivă s-a numit „Triumful Ortodoxiei” și până în prezent este sărbătorită anual printr-o slujbă aparte în prima duminică din Postul Mare - „Duminica Ortodoxiei”.

Erezii din vechime Magazin istoric Credința noastră Apologetică