Patologicul și demonicul la romantici

Romantici

Ierodiacon Savatie Bastovoi

Romantismul - mod de existență psihică și curent literar

A fi romantic - a fi visător, a fi îndrăgostit. Acesta ar fi înțelesul brut al noțiunii de „romantic”. Cu acest sens a pătruns ea în vocabularul oamenilor de rând. Acest sens al noțiunii de romantic s-a păstrat și la păturile așa numite mai înalte, în romanele, piesele de teatru și filmele kitsch. Mai precis, sensul acesta s-a păstrat și a fost cultivat, anume în această formă gregară, în filme și romane, până în zilele noastre. Pare stupid, dar înțelesul banal al „romanticului”, cel răspândit între oamenii obișnuiți, în accepțiunea comună, s-a făcut posibil tocmai prin intermediul așa numitor pături mai înalte, artiști și scriitori. Căci oamenii simpli, neînvățați, nici nu aveau de unde să-și însușească acest termen, decât de la aceștia. Deci, înțelesul banal și direct al noțiunii de „romantic” este acela de visător, îndrăgostit. De aici până la filosofia sofisticată a romantismului nu este chiar atât de mult. În fond, a fi romantic nici nu înseamnă altceva decât a fi visător și îndrăgostit. Rămâne numai să clarificăm ce anume visează romanticii și de ce (de cine) sunt îndrăgostiți.

Circulă chiar o vorbă, care place multora, că, în adâncurile sale, fiecare suflet este romantic. Vorba asta are scopul să susțină și să încurajeze pornirile noastre abisale, dar mai ales să scuze căderile care urmează lor. Desigur, se zice ca o consolare. De partea opusă există spusa lui Tertulian, anume că „prin natura sa, sufletul omului este creștin”. Însă despre aceasta mai târziu.

Nu este nou să zicem că romantismul este mai înainte o stare de suflet și pe urmă toate celelalte. „Romantismul, în istoria literaturii, se înfățișează sub două aspecte. El apare cercetătorului ca mod de existență psihică și ca un curent literar. Dintre aceste două aspecte, primul este cel mai important, fiindcă el e neapărat necesar pentru ca romantismul să poată lua ființă. Curentul literar romantic apare numai pe temeiul modulului romantic de existență psihică” (Al. Philippide, Cuvânt înainte la Antologia poeziei romantice germane, EPLU București 1969).

Existenta psihică nu se exclude nici în cazul celorlalte curente literare și de artă. Se știe că toate operele au fost susținute și „motivate” și de viața propriu-zisă a autorilor. Astfel că nu se poate comenta un text sau un tablou, să zicem, fără recurgerea la amănuntele din viața autorului. Mai mult decât atât, mai ales în cazul autorilor moderni: simboliști, expresioniști, nemaivorbind de suprarealiști și postmoderni, se creează impresia că ceea ce nu au putut reda prin mijloacele proprii artei autorii au exprimat și au completat prin propria lor viață. Această părere este deja prea cunoscută și acceptată. Așa sunt excesele și exhibarea lui Baudelaire, care-și vopsea părul verde de dragul acelei „aristocratice plăceri de a displăcea”, cum o numea el; moartea stupidă, dar misterioasă, a expresionistului Georg Trakl (răpus de droguri la vârsta de 27 de ani); exhibiționismul și bufoneria lui Salvador Dali; sinuciderile suprarealiștilor francezi care se aruncau în Sena și multe alte fapte cu totul regretabile. În acest fel viața autorului devine cheia de lectură, un fel de dicționar, un „tâlcuitor”, ca și un ghid bine informat, care ne duce prin labirinturile amețitoare ale operei, oferindu-ne despre ea informațiile necesare.

Dacă ne închipuim poezia ca pe un labirint, atunci „autorul” care stă în spatele ei, tâlcuitorul și „ghidul” care ne dă cheia înțelegerii este romantismul. Desigur, nu romantismul ca și curent literar, ci anume acea latură a sufletului uman, acel „fiecare suflet este romantic”. Această idee a fost enunțată chiar de romantici: „Poezia romantică este o progresivă poezie universală. Ea nu poate fi epuizată de nici o teorie. Numai ea este infinită, așa cum numai ea este liberă. Specia romantică de poezie e singura care este mai mult decât o specie și e oarecum arta poetică însăși: fiindcă într-un anume sens orice poezie este sau trebuie să fie romantică” (Friedrich Schlegel). Este de prisos să disecăm fiecare curent în parte, începând de la simbolism, care se declara pe față împotriva romantismului, și până la postmoderniști, care se credeau cu totul biruitori ai sentimentalismului romantic, pentru a depista și a demonstra cele zise de Al. Philippide, care zice că: „Tradiția poeziei romantice germane călăuzește și determină în adâncuri o parte însemnată, dacă nu cumva chiar partea cea mai însemnată din poezia modernă” (idem).

Columb în căutarea „Indiilor”

Ce este însă acel „fiecare suflet este romantic”? Ce înțelegem noi prin romantism? „Cum se face că fiecăruia dintre noi cuvântul romantism îi evocă pădurea misterioasă și tăcută a basmului și a legendei în care romanticii au reintrodus omul? Că în cortegiul lor apar vraja, enigma, nostalgia, toate formele învăluite ale inconștientului?” „Romanticii au fost descoperitorii inconștientului. Visători, porniți în căutarea Indiilor, ei și-au trimis sufletul spre tara miraculoasă despre care povesteau basmele străvechi. Parfumuri, flori smulse, plutind pe ape, vesteau ades corăbierilor singuratici apropierea coastei înflorite. Asemenea lui Columb, nici romanticii nu știau ce aveau să găsească” (Ricarda Huch, Romantismul german, Ed. Univers, București 1974).

Poate că romanticii nu știau ce aveau să găsească. Însă, așa cum nici Columb nu știa ce avea să găsească, totuși, ceea ce l-a purtat pe el a fost setea de aur și de slavă, pe care le-a și găsit. „Aurul” romanticilor care i-a călăuzit și i-a ademenit spre acele tărâmuri ale sufletului omenesc, în ale căror ape plutesc florile smulse ale căderii noastre, parfumurile cele înșelătoare ale morții veșnice, le-a fost asigurat. Ei înșiși locuitori permanenți ai acestor „tărâmuri”, au intuit prea bine „aurul” slavei grabnice, toată ușoara lor îmbogățire. Ei au găsit în Indiile sufletelor noastre slava și aurul cel căutat.

Iluzii familiare

Nici unul din procedeele și tablourile descrise de romantici nu contravine firii noastre căzute. Dimpotrivă, romantismul se mulează perfect pe toate pornirile și mișcările tainice ale inimii noastre. El știe să îmbine avântul care ne poartă prin tot universul pe aripile iuți ale visării, dar știe să o și tempereze cu nostalgii dulcege după cele ce nu or să mai fie. Romantismul ne ancorează în trecut, acolo unde situează acea „epocă de aur” a omenirii, acel liman al „perfecțiunii și al armoniei” în accepțiunea grecilor păgâni. „Omul pur și armonios al epocii de aur nu a existat niciodată; o iluzie optică a fanteziei omenești l-a așezat atât pe el, cât și pe dumnezeul (Hiperion, n. n.) conceput personal și inconștient, ambii de situat, de fapt, la finele istoriei, la începuturile acesteia” (Ricarda Huch).

Romanticii își plasează idealul lor în zone inaccesibile și ireale: universurile imaginare și viitorul, cu totul supus schimbării și necunoașterii, sau irecuperabile: cum este trecutul și moartea: „Și totuși țărână frumoasă și moartă,/ De racla ta reazim eu harfa mea spartă/ Și moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc/ O rază fugită din chaos lumesc [...]. // La ce?... Oare totul nu e nebunie?/ Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?/ Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,/ Trăit-ai anume ca astfel să mori?/ De e sens într-asta, e-ntors și ateu,/ Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu.” (Mihai Eminescu, „Mortua est!”)

Vecinătatea „haosului” existențial naște haosul gândirii

Stângăcia meditațiilor romanticilor despre moarte și rostul vieții se datorează și acestei dezlănțuiri a imaginației care inundă și înăbușă rațiunea. Romanticii fug de luciditate: „Se simte aici teama, ușoară, de conștiință a visătorului care presimte forța sacră, eliberatoare a luminii și care totuși fuge de ea” (Ricarda Hugh, Idem). „Toate acțiunile noastre pure sunt somnambulice”, scria Ritter într-o scrisoare către Baader în 1807. Câți însă vor răspunde, asemeni lui Baader: „Tot astfel există și o poezie mai bună, care alăturându-se gândirii clare, o urmează și i se supune”?

Deși romanticii pretind a fi „navigatori” ai timpului și ai spațiului, deși „libertatea” lor se vrea desăvârșită, totuși ei rămân ancorați în lucruri banale și mărunte, iar efemerul timpului are asupra lor o impresie prea puternică. Aceasta se observă mai ales în meditațiile lor despre moarte. Gândul „că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi” (Mihai Eminescu, „Împărat și proletar”), nu-i părăsește pe romantici niciodată, chiar și atunci când descriu moartea ca pe un vis în care totul este mai bun decât în viața aceasta, idealizând. „Dar poate acolo să fie castele/ Cu arcuri de aur zidite din stele/ Cu râuri de foc și cu poduri de-argint,/ Cu țărmuri de smirnă, cu flori care cânt...” (Eminescu, „Mortua est!”)

Absurdul imaginii create de autor e ușor identificabil. Să ne închipuim numai ce este a fi între niște râuri de foc și cum trebuie să arate acele flori care, fiind pe țărmul acelor râuri de foc, totuși cântă. Să observăm însă că autorul n-a vrut să reprezinte aici o imagine infernală, ci tocmai invers: „Să treci tu prin ele, o sfântă regină,/ Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină...” Această nehotărâre și confuzie a romanticilor o surprinde foarte expresiv Ricarda Huch, când încearcă să definească cuvântul a romantiza: „Cuvântul a romantiza care apare des în special la Novalis înseamnă când „a deveni conștient”, „a se face conștient”, când „a deveni inconștient”, „a se face inconștient”. Astfel de paradoxuri se întâlnesc frecvent în cochetăriile filosofice și teoretizante ale romanticilor.

Învățătura romantică despre moarte, deși plină de contradicții, apăsătoare, tocmai din pricina neclarității ei rămâne totuși cea mai apropiată și mai ușor de acceptat de către firea noastră căzută. Moartea romantică este un „ce” flexibil. Nu este altceva decât o transpunere a bunurilor și plăcerilor pământești într-o sferă în care ele doar capătă amploare. Într-un fel, moartea romantică este trecerea într-acolo unde dispare și nu mai există pericolul morții. Ca și cum moartea ar fi eliberarea de moarte: „Moartea-i noaptea răcoroasă,/ viața-nzăpușită ziua./ Obositu-m-a fost ziua,/ Somn îmi e, seara se lasă./ Viers de dragoste curată/ Peste patu-mi nalță-n ramuri/ O privighetoare-al cărei/ Glas și visul mi-l îmbată.” (Heinrich Heine, „Moartea-i noaptea răcoroasă”).

„Eliberarea” de moartea prin moarte

Romanticii sunt atât de legați de cele pământești încât ar vrea să le ducă cu ei în moarte. Acea liniște veșnică, fie și greșită, pe care o descriu și și-o doresc ei nu și-o pot imagina decât prin intermediul celor pământești și trecătoare. Veșnicia romantică conține toate defectele timpului, ea este plină de elemente corozive, trecătoare. De aceea ea nici nu este veșnicie. „Mai am un singur dor:/ În liniștea serii/ Să mă lăsați să mor/ La marginea mării;/ Să-mi fie somnul lin/ Și codrul aproape,/ Pe-ntinsele ape/ Să am un cer senin./ Nu-mi trebuie flamuri,/ Nu voi sicriu bogat,/ Ci-mi împletiți un pat/ Din tinere ramuri./ Și nime-n urma mea/ Nu-mi plângă la creștet,/ Doar toamna glas să dea/ Frunzișului veșted./ Pe când cu zgomot cad/ Izvoarele-ntr-una,/ Alunece luna./ Prin vârfuri lungi de brad./ Pătrunză talanga/ Al serii rece vânt,/ Deasupră-mi teiul sfânt/ Să-și scuture creanga...” Descoperim aici mai toate elementele poeziei/vieții lui Eminescu. Lipsesc, desigur, elementele idilice, erotismul, care nici nu-și aveau locul aici. Dar ținând cont de acea separare care s-a produs în opera poetului, despărțind prin poezia „Floare albastră” lirica sa de dragoste în două perioade: prima, idilică, incantatorie, jucăușă (deseori vulgară) și a doua, cea a regretelor, a dărâmării mitului, atunci putem zice că chiar toate „tristele plăceri” ale autorului au fost invocate și enumerate în acest tablou al morții sale. Noi nu excludem de aici toată melancolia, dulceaga morbiditate și însingurarea în care se complăceau romanticii. De aceea nu greșim când le denumim pe acestea „plăceri”. Mai departe autorul ilustrează cele zise de noi mai sus, adică ideea eliberării de moarte prin moarte:”Cum n-oi mai fi pribeag/ De-atunci înainte,/ M-or troieni cu drag/ Aduceri aminte./ Luceferi, ce răsar/ Din umbră de cetini,/ Fiindu-mi prieteni,/ O să-mi zâmbească iar./ Va geme de patemi/ Al mării aspru cânt.../ Ci eu voi fi pământ/ În singurătate-mi.” (Mihai Eminescu, „Mai am un singur dor”).

Acestei viziuni despre moarte i se alătură cealaltă, mai des întâlnită în opera romanticilor. Este vorba de viziunea „indică” sau „orientală”, aceea de reîntoarcere în „eternul haos”, în „haosul primordial” de la care ar fi apărut lumea. Adesea ea este una fals fericită și auto-consolatoare. Alteori ea se amestecă sau împrumută de la mitologia greacă: „Atunci binevenită fii, pace-a lumii umbrelor!/ Voios voi fi, chiar dacă acordurile mele/ Nu vor veni cu mine-n adânc măcar o dată/ Voi fi trăit ca zeii și nu voi vrea mai mult.” (Friedrich Holderlin, „Către Parce”).

Mai des, moartea romantică este apăsătoarea și disperată. Despărțirea de lume este dureroasă. Atunci, în neputința lor, romanticii, de obicei, neagă toate idealurile vieții și resping orice consolare. Atunci ei seamănă cu un copil care face palate de nisip. Acesta, dacă cineva din întâmplare calcă și-i strică „palatul”, nu se apucă să-l repare, ci, plângând cu furie, dărâmă totul cu propriile mâini.”Dacă voi muri obidit fără ca sufletul meu/ Să se răzbune pe cei obraznici cu dânsul,/ Atunci când, învins de vrăjmașii geniului,/ Voi fi jos în mormântul nemernic,/ Atunci să mă uiți, atunci nici chiar tu, inimă bună/ Să nu mai scapi de la pieire numele meu/ Și să te rușinezi, tu care-ai fost/ Bună cu mine, - dar numai atunci!// Nu simt eu oare? Vai ție, vai ție,/ Spirit păzitor! departe de tine curând vor cоnta/ Amarnic toate spiritele morții/ Pe coardele inimii mele.// O! atunci încărunțește, buclă a tinereții mele îndrăznețe,/ Mai bine chiar astăzi, decât mâine.// ...aici la această pustie/ Răspântie, unde durerea/ Ucigătoare mă doboară.” (Friedrich Holderlin, „Despărțire”).

Sentimentul deșertăciunii budhiste

Sentimentul deșertăciunii și al negării budiste este tipic pentru Eminescu: „Când știi că visu-acesta cu moarte se sfârșește,/ Că-n urmă-ți rămân toate astfel cum sunt, de dregi/ Oricât ai drege-n lume - atunci te obosește/ Eterna alergare... și-un gând te-ademenește;/ Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi.” (Mihai Eminescu, „Împărat și proletar”). Reîntoarcerea în haos este privită ca un mers firesc al lucrurilor. Așa cum zice unul dintre argumentele taoiste, viața oamenilor se învârte într-un cerc. În cartea despre Tao întâlnim exemplul soarelui care apune spre a răsări din nou, florile care toamna se ofilesc și dispar iar primăvara renasc în toată frumusețea lor anterioară ș.a.

Comparația ar fi covârșitoare dacă elementele comparate ar face parte din aceeași categorie. Aristotel în cugetările sale cel puțin remarcase că în această lume există lucruri însuflețite și neînsuflețite. El a văzut că plantele și copacii, deși au viață în comparație cu pietrele, totuși acestea nu au suflet, în comparație cu oamenii și dobitoacele. Sfântul Grigore cel Mare clasifică cele însuflețite în felul următor: „De fapt, Dumnezeu atotputernic a creat trei duhuri: unul fără trup, altul în trup dar fără a muri odată cu acesta și al treilea, care moare odată cu trupul. Cel care nu e în trup e duhul îngerilor, cel ce e în trup, dar nu moare odată cu trupul, e duhul oamenilor, iar duhul care e în trup și moare odată cu acesta e al animalelor domestice și al tuturor fiarelor” (Grigore cel Mare, „Dialoguri despre moarte”, Ed. Amarcord Timișoara). La orientali și trupul și sufletul odată cu moartea se risipește în tot universul (sau se dizolvă în „brahman”) revenind la acea stare de „neființă” din care a fost chemat. Aceasta și este starea fericită a morții pe care au promovat-o și romanticii. Această părere o întâlnim și în dialogul despre moarte al lui Platon. Platon exclude suferința morții prezentând-o ca fiind absurdă, deoarece nu mai poate exista suferință pentru cel ce nu mai există, iar suferința premergătoare morții, spaima și neliniștea dispar și ele prin trecerea în moartea. Moartea, desigur, presupunând în cazul de față neființa.

Cel puțin cu mintea, noi putem înțelege o astfel de întoarcere, logic ea este ușor de urmărit. Dar acceptând atât de ușor posibilitatea întoarcerii din „ființă” în „neființă”, prin experiența morții semenilor noștri care, părăsind ființa, dispar (să zicem în „neființă”?), totuși noi nu putem accepta la fel de ușor ivirea din neființă în ființă. Să observăm că orientalii, cu toată învățătura lor despre ființă și neființă, niciodată nu amintesc modul, sau cauza concretă prin care au fost aduși din neființă la ființă (cazul Taoismului), iar dacă o fac, cum este brahmanismul sau hinduismul, prin însăși învățătura lor se reduc la absurd.

Este ușor de acceptat prefacerea a ceva în nimic, după exemplul lemnului care arde și dispare, însă nu este cu putință să acceptăm, la fel de ușor, facerea a ceva din nimic. Noi nu avem nici un exemplu în acest sens. „Îndeobște, hinduismul nu acceptă creația din nimic” („Istoria religiilor”, Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan, Prof. Dr. Remus Rus).

Așa numitul haos primordial al orientalilor (el se confundă și cu armonia inițială, ca loc al „reîntoarcerii”, diferența dintre ele fiind cu anevoie de trasat), să observăm că nu este o treaptă incipientă. În hinduismul clasic, anume în Vaiseshika, una dintre cele șase școli, „Lumea materială este formată din atomi, patru la număr - pământ, aer apă și foc -, a căror combinație diferită stă la baza multiplicității existențiale. Însă lumea nu este numai materie. În realitate există nouă substanțe. Pe lângă cele patru feluri de atomi materiali mai avem: spațiul, eterul, timpul, intelectul și sufletul. Toate acestea au existat înainte de crearea lumii de către Dumnezeu, care nu este o aducere la existentă din nimic, ci o combinație măiastră a celor nouă substanțe” (Idem).

Treapta incipientă trebuie să fie nimicul. Iar haosul nu poate fi denumit nimic. Căci ce este haosul? Desigur el este dezordine, dizarmonie. Însă ce este dezordinea și dizarmonia? Desigur, necorespunderea unor elemente într-un ansamblu dat, lipsa ordinii și a rostului lor.

Vedem deci că haosul presupune în mod necesar prezența unor elemente, care doar ele, prin inconsecventa și necorespunderea lor să facă posibil însuși haosul. Iar existenta deja a elementelor, fie chiar și a celor mai simple, este o treaptă superioară nimicului, în care orice posibilitate de existentă a ceva se exclude. Deci, noi vom refuza ideea de haos primordial ca loc al neființei, socotind-o a fi o afirmație absurdă. Și vom plasa neființa în nimic. Plasând neființa în nimic noi rămânem neputincioși. Nouă ni se ia orice înțelegere a celor întâmplate, de la noi se îndepărtează orice sens al vieții. Mintea noastră, deprinsă să cunoască prin analogie, se chircește în fața nimicului. Cităm treptele cunoașterii lui Gautama, fondatorul altei școli din cele șase ale hinduismului clasic, anume Nyaya, care zice în lucrarea sa intitulată Nyaya Sutra: „La baza oricărei cunoașteri există patru elemente: perceperea, deducția, analogia și mărturia credibilă”. (Există părerea că Aristotel s-ar fi inspirat în logica sa din această sursă.) Însă felul în care nimicul se poate preface în ceva nu are similar. Nu a văzut și nici nu va vedea vreodată mintea noastră felul în care nimicul este adus la existență.

Păgâni, dar nu atei

În boala cea grea a sufletelor lor, romanticii au refuzat să creadă. Împreună cu Eminescu, romanticii toți parcă ar zice:”Eu nu cred nici în Iehova/ Nici în Buddha-Sakya-Muni,/ Nici în viață, nici în moarte,/ Nici în stingere ca unii.” (“Eu nu cred nici în Iehova”). Această strofă, atât de citată de majoritatea intelectualilor de limbă română, vedem că, în afară că „sună din coadă”, nu zice nimic. Mai departe autorul scrie: „Și fiindcă în nimica/ Eu nu cred - o, dați-mi pace!/ Fac astfel cum mie-mi pare/ Și faceți precum vă place.” Aici poetul parcă ar fi fata cea leneșă din povestea „Fata babei și fata moșneagului”. Totuși, poetul însuși are despre sine altă părere. Cu multă mândrie rostește el credința vieții sale: „Eu rămân ce-am fost: romantic.” Totuși Eminescu nu clarifică ce rămâne el. Dacă el rămâne „ce a fost”, iar el a scris „Oda în metru antic”, care, în treacăt fie spus, este considerată o capodoperă, a scris sonete, ca și „clasicul” Shakespeare, iar acum susține că: „Nu mă-ncântați nici cu clasici,/ Nici cu stil curat și antic...”, atunci ce trebuie să înțelegem? Eminescu neagă și în același timp rămâne ceea ce-a fost. Așa ceva poate fi cu putință numai la romantici.

Paradoxul, care în mod normal este semn al putinei cunoașteri și al slabei gândiri, la romantici devine procedeu poetic. Paradoxul și antiteza joacă un rol important, poate cel mai important, ele sunt piatra din capul unghiului în arhitectura literaturii romantice. Romanticii le cultivă ca pe niște produse ale unei gândiri superioare și fine. În fond, ele denotă nesiguranță și neclaritate.

Nu intră în scopul nostru să demonstrăm pe texte toată puterea acestei afirmații. Smerita noastră intenție este doar de a reuși să aducem la părerea că boala sufletească a romanticilor este evidentă. În cazul multora ea a răbufnit, răpindu-i cu desăvârșire lumii acesteia încă din timpul aflării lor în trup. Tristă priveliște. Și poate nu atât a o depista pur și simplu, cât pentru a dezvălui cât de rușinoasă și jalnică este această boală, deloc demnă de admirație și superioară, așa cum o prezintă cei mai mulți încă și astăzi.

Prea des patologicul însoțește sau chiar se identifică cu geniul

Patologicul capătă la romantici un loc aparte în ierarhia spirituală. Prea des patologicul însoțește sau chiar se identifică cu geniul. Multe dintre stările lor, romanticii și le provocau singuri. Deseori ele erau artificiale: „Tieck nu a scăpat niciodată de slăbiciunea de a-și obliga conștientul să ia aparenta inconștientului. Multe dintre poeziile sale sunt un fel de bâiguieli, de bâlbâieli, nu infantile ci stupide” (Ricarda Huch, „Romantismul german”). Aceasta se vede și la alți poeți romantici. Cel mai bine a definit această atitudine a poeților față de propria lor sănătate simbolistul Rimbaud. El însuși fiind un exemplu dureros, zicea pe la 1870 că poetul se aseamănă cu unul care își cultivă bube pe făptură. Astăzi poeții nici nu pot fi imaginați altfel.

Inconștientul în care se coborau sondorii romantici prea des s-a întâmplat să fie o mină în ruinare. Cei mai mulți s-au pierdut acoperiți de molozul întunericului. Multe talente au alunecat pentru totdeauna în groapa anonimă a tenebrelor. La început, poetul se aseamănă cu un melc care își scoate și își retrage cu teamă coarnele. „Poetul se apropie din ce în ce mai mult de abisul inconștientului, plăcerea înfiorătoare a amețelii îl ademenește să se aplece peste gura neagră și să privească zămislirile și formele clocotitoare din ceată, până când un sentiment nespus de spaimă îl înfioră și îl face să se retragă înapoi” (R. Huch, „R. G.”).

Acest sentiment de spaimă devine mai târziu el însuși o „sursă” de poezie. În felul acesta el își capătă locul său între stările sufletești descrise de romantici. „Uneori îi este totuși groază - simțământ fără de care nu ar fi fost un adevărat romantic”, scria Ricarda Huch analizându-l pe Wackenroder, ceea ce se poate zice despre toți romanticii. Astfel, nu este nici o nevoie de a scăpa de sentimentul groazei. De multe ori el dădea naștere capodoperelor, nu numai romantice, ci și mai târziu, pe cele ale vremurilor noastre. Desigur, el se întâlnește și înainte de romantism, în literatură, dar mai ales în artele plastice din evul mediu (Vezi „Frica în occident” de Jean Delumeau). Însă tensiunea ce o generează vecinătatea imediată și inevitabilă a abisului sapă adânc și lasă cicatrici aspre în modul de gândire și de comportare al romanticilor.

Romanticii își cunoșteau prea bine starea, însă refuzau să o părăsească

Romanticii își cunoșteau prea bine starea, însă refuzau să o părăsească. Ea le era sursa cea mai directă de poezie. „Schlegel amintește că, după Pindar, într-o veche legendă se spune „că poetul când stă pe trepiedul muzelor nu este treaz, iar de pe buze îi curge de la sine, asemenea unui izvor, întreg șuvoiul vorbelor”. Democrit ar fi alungat din Parnas pe toți poeții lucizi. În fine, Socrate spune în Phaedros: „Cel care se apropie de porțile poeziei fără să fie posedat de furia muzelor, crezând că arta singură îl poate face poet, acela va rămâne nedesăvârșit și nu va intra niciodată în sanctuar; el însuși și poezia celui treaz nu sunt nimic alături de poezia celui furios” (citat de R. Huch).

“Romanticii concepeau esența patologicului ca simptom al evoluției incipiente, ca formă de tranziție necesară ce se cuvenea salutată cu bucurie”. „Friedrich Schlegel spunea chiar, fără înconjor, că Jean Paul îi este superior lui Sterne în măsura în care este mai patologic decât acesta” (R. Huch). În privința propriei nebuniei romanticii pot fi considerați într-adevăr prooroci, ei și-au prezis-o de fiecare dată. „Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun?/ Ah! organele-s sfărâmate și maestrul e nebun!” (Mihai Eminescu, „Scrisoarea IV”).

Geniul poetului surprinde cu înfiorătoare tristețe portretul apropiatei nebunii. Aceasta este poezia cu care de obicei se încheie orice volum de Eminescu, după care urmează „postumele”. Ea surprinde cam toată viața și moartea tristă a poetului. Cu totul răscolitoare această poezie. În fața apropiatei nebunii poetul este mai lucid ca niciodată. El își descoperă, ca printr-o iluminare, sursa cea negresată a bolii sale. „Cu durerile iubirii/ Voind sufletul să-l vindec,/ L-am chemat în somn pe Kama -/ Kamadeva, zeul indic./ El veni, copilul mândru,/ Călărind pe-un papagal,/ Având zâmbetul fățarnic/ Pe-a lui buze de coral./ Aripi are, iar în tolba-i/ El păstrează, ca săgeți,/ Numai flori înveninate/ De la Gangele măreț.// Puse-o floare-atunci-n arcu-i,/ Mă lovi cu ea în piept/ Și de-atunci în orice noapte/ Plâng pe patul meu deștept...// Cu săgeata-i otrăvită/ A sosit ca să mă certe/ Fiul cerului albastru/ S-al iluziei deșerte. (Mihai Eminescu, „Kamadeva”). Preocupările poetului pentru filosofia orientală nu au avut nicidecum o importantă minoră în evoluția bolii sale. În „Viața și opera lui Eminescu”, George Călinescu amintește că în crizele sale poetul, pe lângă faptul că se credea urmașul lui Matei Basarab, se mai credea și zeu hindus, care l-a și „săgetat cu săgeata-i otrăvită”.

Din nefericire, poetul nu a mai avut puteri să se lupte cu propriul demon. Desigur că la aceasta au contribuit și cei de aproape ai săi, care l-au abandonat în deznădejdea sa. Faptul se vede și din scrisorile din acea perioadă adresate prietenului Chibici. Tenebrele, „umbrele palide”, invocate de-a lungul vieții în opera poetului s-au întărit prea mult în casa inimii și a mintii. Iar poetul nu le-a alungat. Căci „dacă le-ar fi călăuzit spre tărâmul de lumină al conștiinței, ele ar fi pierit pe loc ori s-ar fi prefăcut în cenușă - așa cum știm din basme că se întâmplă - ori raza de lumină puternică le-ar fi prefăcut trupul în artă. Așa însă, nemaiputându-se întoarce, și în primejdie de moarte, ele se fac vampiri și îi sug sângele tânăr până la ultima picătură tremurătoare” (R. Huch, „R. G.”).

„Feriți-vă, deci, ochii mei de soare...”

Romanticii se fereau de luciditate ca de un obstacol în calea imaginației și-a poeziei. Ei vedeau rațiunea ca pe niște cătușe care strâng libertatea visului creator. Noaptea e pentru ei un spațiu benefic și cei mai mulți dintre ei pot fi denumiți fără ezitare nocturni. Noaptea lăudată de romantici poate fi atât cea concretă, cu peisajele ei mirifice, cât și noaptea inconștientului: „Feriți-vă, deci, ochii mei, de soare,/ învăluiți în noaptea ce vă poartă/ alinători, spre râul de uitare.” (Karoline von Gunderode, „Sărutul în vis”).

Descriind o astfel de stare Wackenroder scria: „Când rămân mai apoi ascultând îndelung în liniștea întunecată mi se pare că văd ca în vis cum feluritele simțăminte omenești celebrează amorf spre propria lor plăcere, un dans fantomatic ciudat, aproape smintit, cum joacă haotic, nerușinat și nelegiuit cu o libertate înspăimântătoare ca acele necunoscute și misterioase zeițe vrăjitoare ale destinului”. „Mai dați-mi doar o vară, puternice Zeițe,/ Și-o toamnă, cântecu-mi să-l pârguiască,/ Pentru ca inima mea, hrănită din belșug/ Cu-acorduri dulci, să moară împăcată!” (Friedrich Holderlin, „Către Parce”).

Cât de ieftin își vindeau viața geniile romantice! Ei au depus veșnicia cea dăruită lor de la început în schimbul „unei veri” și a „unei toamne”! Inima lor, casă a veșniciei, cum a putut „să moară împăcată”? Cum de denumeau ei „puternice” pe acele zeițe care n-aveau putere să-i izbăvească de pricina tuturor neliniștilor și a groazei lor - moartea?

Romanticii nu puteau fi creștini, prin definiție

Romanticii nu puteau fi creștini, prin definiție. Totuși ei nu erau atei. Deci, ei presupuneau și intuiau o lume și o realitate în afara acestei lumi și realități. Adevărat este că romanticii își închipuiau mai multe, prea multe, lumi și realități. La ei nu este nevoie, ca în cazul ateilor, să li se demonstreze existenta unui Dumnezeu. Cum dar a fost cu putință ca cei de la care ne-a rămas cuvântul „geniu” să nu vadă absurdul situației lor?

Se poate spune că și creștinismul, ca și orice religie, este o chestiune subiectivă și se primește prin credință. Însă cum se poate să crezi în orice, numai nu în Hristos, este de neînțeles.

Romanticii au putut să creadă în zeițe fără să le vadă, și „să moară împăcați”. Răsplata pentru credința lor era infamă: „doar o vară și-o toamnă” în care inima le este „hrănită din belșug cu-acorduri dulci”. Vedem totuși că ei nu au certitudinea că le vor primi și pe acestea, căci le cerșesc cu mare umilință. Apare fireasca întrebare. Dacă tot este de ales, cum se poate să alegi „o vară” și nu veșnicia, cum se poate să alegi, „lumea umbrelor” și nu lumina cea fără de sfârșit, cum se poate să alegi moartea și să nu alegi viața?

În cazul acesta nimeni nu poate spune: „Unde-i Hristos?” sau ca Tudor Arghezi: „Vreau să te pipăi, Doamne, și să urlu, este!” Căci tot așa se poate zice: „Dar unde sunt zeițele și zeii?” Iarăși, nu se poate zice: „Dar unde este certitudinea vieții veșnice și a răsplătii?” Căci și simpla idee despre viața veșnică și răsplată este mai presus decât toate „certitudinile” care, odată cu moartea, inevitabil se curmă.

Demonicul viziunii romantice nu întârzie să iasă la iveală

“Ah mierea buzei tale am gustat-o/ A buzei tale coapte, amorul meu:/ Zăpada sânului eu am furat-o,/ De ea mi-am răcorit suflarea eu;/ Ah, unde ești, demonico, curato,/ Ah, unde ești să mor la sânul tău!” (Mihai Eminescu, „Ah, mierea buzei tale”). Demonicul viziunii romantice despre viață și moarte nu întârzie să iasă la iveală. În spatele acelei: „De mi-i da o sărutare,/ Nime-n lume n-a s-o știe,/ Căci va fi sub pălărie -/ S-apoi cine treabă are!” (“Floare albastră”) se ascunde tot tragismul sfârșitului. Poetul își dă seama că sub pălărie de moarte nu se va ascunde. „S-apoi dispare tot... s-apoi, s-apoi/ Simt încă gândul tău iubit, femeie,/ S-apoi nu vom mai fi nimic... noi doi. // (... ) Încet, încet... să ne culcăm în raclă,/ Încet de pe pământ ne-om furișa./ O, stinge a privirii tale faclă,/ Închide ochii tăi... așa, așa;/ Ce bine e să dormi adânc în raclă,/ Să dormi adânc, să nu mai știi ceva.” („Ah, mierea buzei tale”).

Motivul raclei se întâlnește frecvent în opera lui Eminescu: „O raclă mare-i lumea. Stelele-s cuie/ Bătute-n ea și soarele-i fereastra/ La temnița vieții. Prin ele trece/ Lumina frântă numai dintr-o lume,/ Unde în loc de aer e un aur;/ Topit și transparent, mirositor/ Și cald...” (“Demonism”).

Demonismul străbate din chiar vorbele care se vor de alint: „Ah, cum nu ești, să-ți mistuiesc viața (...)/ Să-ți sorb lumina pân’ ce-or fi de gheată/ Frumoșii-ți ochi - să-ți devastez așa/ Tot ce tu ai frumos... o, mă învață/ Să te ucid cu respirarea mea!”

De fapt, poetul nu se ascunde când zice: „Ah, unde ești, demonico, curato...” (“Ah, mierea buzei tale”). Sau: „Suflete! de-ai fi chiar demon, tu ești sfântă prin iubire,/ Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.” („Venere și Madonă”)

Demonismul romanticilor nu este întâmplător, ci își are un suport nu numai teoretic, ci și practic. Înclinarea romanticilor spre ocultism o identificăm cu ușurință în opera lor, cum este și cazul prozei lui Eminescu „Sărmanul Dionis”. Delirul, la care romanticii recurg în scrierile lor ca la un procedeu comod de a-și transpune acțiunea dintr-un registru în altul, din real în fantastic sau dintr-un timp în altul, este și el un produs al demonicului. Iată ce zice Ricarda Huch despre unul dintre întemeietorii și teoreticienii romantismului german: „Din acțiunea reciprocă între conștient și inconștient izvorăște magia. Urmând riguros consecințele propriei sale gândiri, Novalis a determinat pur teoretic ceea ce azi numim hipnoză. Stăpânirea involuntarului prin conștient îi era o dogmă”. De fapt, Ricarda Huch, fără să fie nici pe departe o apologetă a creștinismului, spune în aceeași carte: „Inconștientul este ca și noaptea mângâierea și totodată spaima omului. Inconștientul este demonicul”.

Lauda demonului se face în modul cel mai clar și direct

Lauda demonului este un scop deloc de neglijat, atât în poezia lui Eminescu cât și a altor romantici. Cel puțin în cazul nostru ea se face în modul cel mai clar și direct, într-un cadru ce s-ar vrea creștin. Atunci când poetul descrie sau folosește scene din Evanghelie, o face într-un mod cu totul satanic. Iată o strofă ce ar trebui să înfățișeze Nașterea Mântuitorului, pe care o citez cu anevoie: „Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci, / Te-am văzut născut în paie, fața mică și urâtă,/ Tu, Christoase, o ieroglifă stai cu fruntea amărâtă,/ Tu, Mario, stau tăcută, țeapănă, cu ochii reci!” (Dumnezeu și om).

Este vorba și de poezia „Înger și demon”. Eminescu prezintă un „înger” aprinzându-se de poftele cele nerușinate pentru un demon cu „fruntea tristă”. (Vezi și „Cezara”). „Ea-l vede mișcând poporul cu idei reci, îndrăznețe/ Ce puternic e - gândi ea, cu-amoroasă dulce spaimă;/ El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă/ Contra tot ce grămădiră veacuri lungi și frunți mărețe.”

Mai departe autorul desfășoară imaginea unui „demon-bun” care vrea să facă dreptate în lume, iar Dumnezeul cel rău nu-i permite. Căzând într-o gravă erezie, Eminescu, crezându-se mai milostiv decât Dumnezeu, ar vrea să-l mântuiască pe demon. Nu mai intru în amănuntele pe care este cu neputință a le scrie și cele ce se înțeleg la sfârșitul odiosului poem. Cert este că Eminescu nu a avut niciodată nici cea mai mică înțelegere pentru creștinism și idealurile creștine. Dar nu trebuie să ne ducem prea departe. Să ne oprim numai la capodopera lui Eminescu - „Luceafărul” și toate celelalte cuvinte vor fi de prisos. Un poem similar întâlnim în romantismul rus la Lermontov, care iarăși este capodopera artistului. Poemul rusului se intitulează direct „Demonul”. Amândoi autorii fac în opera lor apologia cea mai fățișă a demonicului. Nu este cazul să înșiruim calitățile pe care le preamăresc poeții la „eroul” lor. Cel puțin „Luceafărul” cred că este prea bine cunoscut tuturor.

Nu spun nimic deosebit dacă voi aminti că în spatele „Luceafărului”/”Demon” stau însuși autorii. Acesta este chiar idealul romantic. Așa s-au visat romanticii în neînțelepciunea lor, precum Lucifer. Rebeli și visători, „veșnic tineri, înfășurați în mantie”, ei colindau tărâmurile cele nelimitate ale imaginației, îmbătați de propria dezlănțuire. Până în cele de pe urmă ei au considerat această dezlănțuire ca pe o cucerire proprie, meritul pentru care și-l asumau cu mult orgoliu. Bieții romantici se adânceau în lărgimile cele fără de capăt ale întunericului, amăgindu-se cu jalnicul și meschinul gând că ar fi răpit lui Dumnezeu mai multă libertate decât ar fi binevoit El să acorde oamenilor. Dureroasă, tristă priveliște. Făpturi preaiubite care se ridică împotriva Făcătorului și Domnului lor. Cât de jalnic a sfârșit lupta lor: „A muri fără speranță! Cine știe-amărăciunea/ Ce-i ascunsă-n aste vorbe? - Să te simți neliber, mic,/ Să vezi marile-aspirații că-s reduse la nimic...” (Mihai Eminescu, „Înger și demon”).

Ce este „libertatea” romanticilor?

Priviți la libertatea romanticilor. Ce este aceasta? „Libertatea” pe care o are oricine. Libertatea pe care am dobândit-o cu toții în urma căderii noastre. Cu totul nebuni, romanticii chiar au crezut că fac ceva deosebit, chiar au crezut că duc o luptă! De fapt, ei nu au făcut decât să alunece ca niște coji în șuvoiul cel tumultuos al slăbiciunii și al neputinței. Ce jalnică este pieirea speranței din inimile lor! Câtă putină bărbăție în relațiile lor interumane, câtă neputință! Alunecând cu multă disperare în spumele cele întunecate ale morții, cât de cumplit au tras ei după sine pe toți acei care au plecat urechile la sunetele deznădejdii lor. Ca și sirenele cele pierzătoare din miturile păgâne străbat din apele tulburi ale operei lor sunetele ucigașe până azi. Cine va alerga într-acolo îmbătat și îndrăgostit, cine-și va îngropa picioarele în nămolul morții? Bietul îndrăgostit, vai lui când va cuprinde-n brațe sirena cea cu chip frumos, dar numai jumătate. Vai lui că frumusețea chipului va spori necontenit pofta lui, iar coada cea zăvorâtă a sirenei nu-i va îngădui să și-o satisfacă. Și își va pierde el atunci orice cinste și bărbăție. Și va fi el, cum zice Sf. Ioan Gură de Aur „ca un eunuc ce strânge în brațe fecioară și suspină”.

Așa au fost romanticii atât în opera, cât și în viața lor. De multe ori binevoitori în intenții, ei au pricinuit răni grave celor din jur, dar mai ales lor. Cât de aproape este uneori sensibilitatea cea mare a romanticilor de porțile adevărului. De multe ori, ca gâzele de noapte ce se învârt la lumina felinarului, romanticii dădeau târcoale adevărului. Însă patimile și mândria lor care se depun ca un pământ pe ochiul mintii nu i-au lăsat să vadă raza ce duce, ca firul Ariadnei, la Soarele Dreptății. Dezamăgiți pentru o clipă de propriile aspirații, văzând toată puținătatea și nimicnicia idealurilor lor, ființa lor plină de sensibilitate ei și-o goleau pentru putină vreme de toată otrava amăgirii. Dar neavând cu ce să umple golul creat, pe care numai Dumnezeul cel adevărat poate să-l umple, ei se îndreptau cu toată deznădejdea spre spatiile singuratece, ferite de gălăgia orgoliilor, în pădurile și câmpiile copilăriei sufletești: „Ai dispărut, iar eu, rămas stingher,/ Priveam cum pieri, în străluciri divine,/ Și părăsit, pădurilor m-am plâns.” (Ludwig Tieck, „Prima întâlnire”).

Romanticii căutau să compenseze divorțul de Dumnezeu prin evadările în natură

Așa este și nostalgia după puritatea copilăriei a lui Eminescu din poezia „O, rămâi”. Sau cât de mișcătoare este revederea poetului cu codrul, în fața căruia poetul își descoperă toată micimea și scurtimea vieții sale omenești. Oare nu înlocuiește codrul în cazul dat divinitatea? Desigur, este vorba de o idolatrie subtilă. Poetul atribuie codrului și munților acea trăsătură a veșniciei, de statornicie și blândețe, de care el însuși se simte privat. Cât de expresivă străbate blândețea și mărinimia codrului milenar din chiar forma de adresare pe care o folosește poetul. Poetul se adresează cu diminutive: „Codrule, codruțule...” Ce sinceră este intenția poetului. Vocea lui este blândă și curată, nu are nimic din vocea din poeziile citate.

Atât aceste poezii cât și altele de aceeași factură păstrează în ele fiorul cel bun al poeziei populare. În preferința romanticilor pentru folclor Eminescu a avut fericirea de a se naște în mijlocul unui popor creștin ortodox. Deși multe motive ale folclorului românesc, chiar spatii întregi, sunt fără îndoială păgâne, totuși ortodoxismul care a fost atâta vreme credința neamului nu a putut să nu-și lase amprenta binefăcătoare. Sensibili, ușor de impresionat, predispuși să absoarbă totul în această viață ca un burete, romanticii, în cazul dat Eminescu, a fost benefic influențat de latura luminoasă a folclorului National. Pe plan emotiv poeziile lui devin perfect echilibrate, autorul nu mai comite meditații obscure. Totuși, Eminescu nu a trecut dincolo de acest hotar.

Romanticii au inversat lucrurile și, orbiți de propriile patimi, au atribuit întunericului calități izbăvitoare, iar lumina, care îi certa pentru nepriceperea și orbirea lor, cu îngâmfare au socotit-o vrăjmașă scopurilor lor. „Este o eroare a majorității artiștilor moderni că au început să-și populeze conștiința cu forme ale lumii subterane, încercând să facă astfel din lumea de sus un tărâm al întunericului, în vreme ce ei de lumină au nevoie mai mult decât orice” (R. Huch).

Noi toți parcă am fi niște copii, care, treziți din somn și fiind orbiți de strălucirea becului strigă: „stinge-o, stinge-o”. Ca și copiii, noi nu avem răbdare să îndurăm scurta usturime a razelor, ca mai apoi să vedem bine în lumină, ci ne întoarcem pe o parte și, leneși, ne adâncim mai departe în somnul negru al irosirii noastre. Înainte de a adormi pentru totdeauna cu somnul necunoașterii, cei ce vom refuza Lumina, să ne întoarcem la zilele copilăriei noastre și-n întunericul nopții ce se va lăsa să ne gândim la noaptea care a căzut în cele din urmă și peste mintea cea frumoasă a poetului nostru mult iubit. Și-ntotdeauna când zicem această poezie să fim cu gândul la tristul lui sfârșit, care putea să fie altfel:

Somnoroase păsărele

Pe la cuiburi se adună,

Se ascund în rămurele -

Noapte bună!

Doar izvoarele suspină,

Pe când codrul negru tace;

Dorm și florile-n grădină -

Dormi în pace!

Trece lebăda pe ape

Între trestii să se culce -

FIE-TI ÎNGERII APROAPE,

Somnul dulce!

Peste-a nopții feerie

Se ridică mândra lună,

Totu-i vis și armonie -

Noapte bună!

Credința noastră Apologetică