Lovitură de stat sau revoluție furată?

Emanații

Bogdan Mateciuc, 8 decembrie 2003

Cei care sunt azi la putere în România au o anumită obstinație în a susține cu fiecare ocazie că în decembrie 1989 în România a avut loc o revoluție. Este de înțeles poziția lor, întrucât așa-zisa „revoluție” le-a priit cum nu se poate mai bine, aducându-le putere și privilegii, iar românii resemnați deja au sentimentul că sunt blestemați să nu mai scape în veci de acești „social-democrați” - emanați ai „revoluției”.

Ce a fost de fapt atunci?

Pentru a avea succes, o revoluție se planifică. Revoluțiile spontane nu au succes. Ele sunt mai degrabă răzmerite sau agitații de stradă, curmate scurt de autorități.

În cazul revoluțiilor planificate, există forte politice care convin în prealabil planul de urmat și momentul de acționat. Aceste forte așteaptă un prilej pentru declanșarea acțiunilor. Întâi de toate, ele încearcă să se asigure de sprijinul forțelor armate și de interne, pentru succesul revoluției lor. Lipsa acestui sprijin poate fi fatal unei încercări de revoluție. Tentativa de destabilizare a ordinii de stat se încheie cu arestarea agitatorilor și cu anumite măsuri represive.

Pentru a căpăta legitimitate pentru acțiunile lor - pentru revoluția lor - cei care pun la cale revoluția au nevoie de o certificare populară din partea maselor. Fetișul epocii noastre se numește Democrație. Orice acțiune, oricât de reprobabilă, devină acceptabilă dacă are marca democratică. Cei care pun la cale revoluția, conspiratorii, știu că au nevoie de legitimitatea democratică imediat ce vor prelua puterea. Legitimitatea democratică vine prin provocarea de acțiuni „populare”, de la care se va pretinde ulterior că s-a aprins „revoluția”.

O revoluție planificată se numește „lovitură de stat”. Acesta este primul caz.

Al doilea caz este cel al revoluțiilor neplanificate, spontane, care au șanse mici de reușită dacă nu sunt susținute și/sau dirijate de forte coordonate. O acțiune nepopulară a guvernului poate duce la agitații de stradă. Se poate ajunge la confruntări între manifestanți și politie, cu arestări și uz de gaze lacrimogene. În cel mult câteva zile lucrurile se liniștesc... Sau nu se liniștesc dacă în toiul agitațiilor de stradă apare un lider sau un grup de oameni care se pricep să-i motiveze pe manifestanți, care le imprimă o direcție și le oferă o motivație ideologică.

Acest lider, secondat de grupul său intim, poate să nu fi pregătit sau provocat agitațiile de stradă, ca în cazul unei lovituri de stat, dar știe să profite de moment și să folosească evenimentele în favoarea sa.

În acest caz acuzațiile de lovitură de stat sunt mai ușor de respins. Totul a pornit de la o acțiune a autorităților, iar noile autorități au fost „emanate” în focul evenimentelor.

Acum, în care categorie par să se încadreze evenimentele din decembrie 1989? În ambele.

Românii au văzut mai întâi la televizor manifestanți care scandau lozinci anticomuniste și anticeaușiste. Apoi, imediat, pe sticla televizoarelor a apărut un oarecare (oare?) Ion Iliescu, alături de un ins cu gât scurt, îmbrăcat într-un pulover muncitoresc - Petre Roman. Amândoi din eșalonul doi al puterii comuniste. Alături de ei - condiția pentru reușita „revoluției” - omul Armatei, generalul Chițac.

Cine erau aceștia care brusc și ca din senin organizau și coordonau „revoluția”? De ce ei și nu altcineva? Ce legătură aveau ei cu mulțimea de manifestanți din stradă? Răspunsul lui Iliescu la aceste întrebări este că ei au fost „emanați” din focul evenimentelor. Să fim serioși, asemenea „emanații” nu există în lumea reală. Există doar lovituri de stat și revoluții deturnate, furate.

Totul a mers după plan. Desigur, nu fusese posibilă cooptarea tuturor în planul pentru desfășurarea „revoluției”. Ofițeri ai Armatei și ai Miliției ori nu au știut despre organizare, ori au refuzat să se alăture conspiratorilor. În mod absolut justificat din punct de vedere al jurământului depus, ei au ordonat „foc” pentru apărarea ordinii de stat. Ulterior au fost judecați și condamnați ca teroriști sau că au acționat pentru reprimarea „revoluției”.

Exaltați de căderea lui Ceaușescu, românii nu băgau de seamă că o mână de „emanați” tocmai confiscau idealurile tinerilor din stradă. Puterea în România intra pe mâinile unor bandiți politici care sunt și acum în spinarea poporului român și de care se pare că nu mai scăpăm.

Ce-a adus așa-zisa revoluție din decembrie '89? O clică de politicieni care urmăresc interesul lor și al familiilor lor, infractori de drept comun în roluri de consilieri prezidențiali, felurite asociații de „revoluționari” care se ceartă pentru privilegii, Puwaci, Hrebenciuci, Văcăroi, Beurani, Mischii, și o mare minciună demagogică numită Democrație.

Și anul acesta pe 21 decembrie, ca în fiecare an, vom aniversa cu toții „evenimentele” care le-au adus atât de multe LOR și atât de puține NOUĂ.

Credința noastră Apologetică