Un aventurier la curtea țarului: Rasputin

Rasputin

Cristian Popișteanu, Magazin Istoric nr. 4, iulie 1967

„Acum o jumătate de secol l-am ucis pe Rasputin...” Cuvintele prințului Iusupov încep să reînvie sub ochii noștri o lume de mult apusă - lumea anilor prerevoluționari la Petersburg, lumea marii aristocrații țariste și ultimele ei ore implacabile. În mijlocul acestei lumi, fascinând-o sau asmuțind-o împotriva sa, trona, cu orgiile, intrigile și misterele sale, o figura demonică: călugărul Grigori Rasputin, omul pe care o jumătate a Înaltei societăți ruse îl diviniza, iar cealaltă jumătate îi declarase război fără cruțare. Și unii și ceilalți se temeau însă de Rasputin, de teribila sa putere, căreia până și familia imperială îi era o pradă ușoară. Și totuși Rasputin a fost ucis...

Povestea morții sale, relatată de însuși autorul faptelor petrecute în seara de 29 decembrie 1916, a fost retrăită pentru a doua oară, începând chiar din 29 decembrie 1966, pe platourile de la Epinay, unde regizorul francez Robert Hossein a transpus pe ecran cartea prințului Iusupov, după cum luam cunoștință la Paris la începutul anului prin amabilitatea directorului general al Centrului Național al cinematografiei franceze, d-l Andre Holleaux, care mi-a înlesnit o investigație asupra turnărilor de la Epinay. Aducând sub lumina reflectoarelor scenele unuia dintre cele mai palpitante și întunecate episoade ale istoriei țariste, - filmul realizat de Hossein adaugă bogatei bibliografii ruse, sovietice și occidentale a cazului Rasputin un document deosebit: interviul filmat al prințului Iusupov, montat înainte de a începe narațiunea cinematografică. Răspunsurile enigmelor rasputiene fiind astăzi în cea mai mare parte aduse la lumina zilei, creionăm aci câteva dintre mai mult sau mai puțin contrastantele date ale unuia dintre cei mai abili aventurieri cunoscuți în istorie.

Drumul spre înalta societate

Patruzeci de ani avea Rasputin când sosea la Petersburg în 1904, decis să cucerească capitala marelui imperiu rus. Nu se știe dacă Rasputin își jura - așa cum o făcea Parisului eroul balzacian, cavalerul de Rastaignac - să stăpânească orașul de pe Neva. Cert este că el ajunge la Petersburg înarmat cu o experiență de viață căreia perspicacitatea, șiretenia și vitalitatea sa nu așteptau decât să-i ofere mediul unei lansări în stil grandios. Începându-și cariera la vârsta de cincisprezece ani în satul natal - Pokrovsk, județul Tiumen, gubernia Tobolsk - prin hoții la drumul mare, beții și bătăi, unde putea spera călugărul semianalfabet să găsească un decor mai potrivit înfloririi escrocheriilor sale decât la curtea țarilor, pe care o disprețuia și o socotea bună doar pentru a-i asigura ascensiunea și influența asupra întregii societăți aristocratice.

Anii pe care Rasputin îi petrecuse cutreierând satele și orașele din Ucraina până în Siberia, iscusința cu care deprinsese toate tainele și canoanele bisericești și stabilise legături cu numeroasele secte religioase din Rusia, inteligența sa inventivă l-au ajutat să cunoască multe din slăbiciunile orânduirii sociale și ale credinței pravoslavnice. Urmărind pur și simplu înfăptuirea intereselor sale, sub impulsul vanității lui nemărginite, Rasputin s-a făcut propagatorul unei învățături sui-generis despre necesitatea... unirii dintre suflet și trup. Pusă în slujba propagării acestui ciudat amalgam de predici mistice și erotice, îmbinând precepte biblice cu povețe senzuale, forța de convingere pe care o avea Rasputin a izbutit să-i creeze numeroși prozeliți, mai cu seamă „drept-credincioase”. Scriitorul rus V. D. Bonci-Bruevici ne-a lăsat o interesantă descriere a modului în care oficia Rasputin în înalta societate:

„În salonul Varvarei Ivanovna (baroneasa V. I. Ikskul - n.n.), unde, după cât se pare, nu mai fusese până atunci, a intrat cu pas ușor și degajat și, din prima clipă, s-a năpustit la stăpâna casei: «Ce-ai făcut măicuțo, ai atârnat pe pereți un adevărat muzeu. Numai un perete din ăsta ar putea hrăni cinci sate înfometate. Ei Doamne, ia uită-te la ei cum trăiesc, iar țăranii flămânzesc...» Varvara Ivanovna începu să-i prezinte oaspeții... Mai mult ca orice mi-au atras atenția ochii lui. În timp ce privea atent și direct, în ei juca, parcă, o luminița fosforescentă. Tot timpul își iscodea cu privirea interlocutorii și, uneori, începea brusc să vorbească mai rar, să tărăgăneze vorba, să se poticnească, de parcă s-ar fi gândit la altceva și-și fixa privirea în ochii cuiva, uitându-se țintă la el câteva minute, răstimp în care rostea cuvinte aproape ininteligibile. Am observat că tocmai această privire perseverentă și sfredelitoare producea o deosebită impresie asupra celor de față, mai cu seamă asupra femeilor pe care le tulbura grozav, făcându-le să-și piardă cumpătul... Uneori însă, după o asemenea scenă, în timp ce vorbea despre cu totul altceva, adresându-se altei persoane, se întorcea iarăși spre cel pe care-l privise atent cu 15-20 minute înainte și, întrerupând discuția, începea să spună tărăgănat: «Nu e bine, mamă, nu e bine, da... Așa nu se poate să trăiești, ia uită-te în jur, vezi cum este...» Și din nou aborda altă temă sau începea să se plimbe grăbit prin cameră, aplecându-se puțin în față și frecându-și mâinile. Toate acestea impresionau puternic pe cei din jur”.

Uzurpatorul lui Stolîpin

Într-o amplă dizertație, prof. dr. G. I. Sidorov relevă - bizuindu-se pe materialele Comisiei Judiciare Extraordinare de pe lângă guvernul provizoriu cu privire la Rasputin și la destrămarea autocrației, materiale descoperite în Arhiva Centrală a Revoluției din Octombrie - fapte care probează implicațiile „părintelui” în viața politică a Rusiei. Bineînțeles, nada principală prin intermediul căreia starețul din Pokrovsk și-a croit și înstăpânit puterea în afacerile de stat ale imperiului Romanovilor au fost aceleași fervente discipole care-i urmau orbește poruncile. Deși le recruta din toate straturile sociale, „înțeleptul părinte” se interesa cu precădere de relațiile cu doamnele de prim rang ale Rusiei. Pe această cale a pătruns Rasputin în intimitatea familiei imperiale. Cea care l-a introdus la palat a fost de fapt Ana Vîrubova, prima doamnă de onoare și confidenta țarinei Alexandra Feodorovna. „Rasputin - povestea Virubova - era deseori împreună cu familia țarului și purta discuții despre învățătura lui. La aceste conversații mai erau de față marii duci și moștenitorul tronului... Țarul și țarina îi spuneau Grigori, iar el li se adresa cu „tată” și „mamă”. Când se îmbolnăvea țarina sau țareviciul, Rasputin era chemat la căpătâiul bolnavului sau rugat printr-o telegramă să facă pentru el o molitvă. În 1911, când moștenitorul a avut o hemoragie internă, i s-a trimis o telegramă lui Rasputin ca să se roage pentru el; Rasputin i-a asigurat pe părinți, tot printr-o telegramă, că băiatul va trăi.

Folosind însușirile sale „supranaturale” în a-l trata pe moștenitorul tronului, care suferea de hemofilie, făcând uz de legăturile sale cu specialiști din Orient, care-l aprovizionau cu substanțe necunoscute în farmacopeea rusă, Rasputin a devenit de îndată obișnuitul Palatului de iarnă sau al reședinței imperiale de la Ţarskoe Selo.

Pasul spre culisele vieții politice a fost trecut fără greutate, mai cu seamă că un om cu un temperament setos de putere cum era Rasputin nu se putea mulțumi doar cu stăpânirea „cetelor de oițe” (cum le numea în batjocură protipendada pe slujitoarele sale fidele). Era deci inevitabilă ciocnirea sa cu alte personaje din vârful ierarhiei politice rusești. Primul și cel mai de rezonanță conflict a fost cel ce l-a opus pe Rasputin unuia dintre cei mai reacționari oameni politici ruși – Stolîpin – care și-a asociat numele și activitatea perioadei de represiuni de după revoluția din 1905. Cunoscându-l destul de bine pe Rasputin și exprimând punctul de vedere al acelei părți a marii nobilimi care dorea înlăturarea „starețului”, Stolîpin a încercat în anii în care s-a aflat în fruntea guvernului să-l sustragă pe țar de sub influența sa. „Vom avea mult de furcă cu el”, spunea Stolîpin în 1909 despre Rasputin. „Sfântul părinte” s-a dovedit însă mult mai abil și în ultima instanță ar fi obținut de la țar dizgrația și exilarea lui Stolîpin în Caucaz. Aceasta ar fi fost soarta fostului prim-ministru dacă nu s-ar fi produs deznodământul de la Kiev, unde Stolîpin a fost ucis în timpul unei festivități la care asista alături de Rasputin și familia imperială.

Conflictul Rasputin – Stolîpin nu a fost un caz izolat. De-a lungul celor zece ani cât Rasputin a jucat rolul de „ocrotitor” al familiei țarului, el a fost adevăratul mânuitor al intrigilor politice, datorită cărora numeroși miniștri, demnitari, înalți prelați și funcționari și-au încheiat cariera falimentar. Stolîpin nu a fost decât primul nume de pe o lungă listă a acelora care au avut ciocniri cu Rasputin și au fost înfrânți. Lui și-au datorat destituirea generalul guvernator al Moscovei, F. F. Iusupov, un alt prim-ministru, V. N. Kokovtov – care sfătuise pe țar să-l deporteze pe Rasputin în Siberia – și însuși marele duce Nikolai Nikolaevici, care deținuse până în august 1915 funcția de comandant suprem al armatelor imperiale ruse. Între o retragere ticluită cu tâlc la celebra reședință de la Pokrovsk, unde îl așteptau zeci de vestale și o suită de orgii petersburgheze, Rasputin lega și dezlega cu rară iscusință treburi politice și financiare dintre cele mai murdare.

Neguțătorul de favoruri

„Prietene, au trecut mai multe zile de când Maiestatea Sa v-a numit consilier privat imperial, dar nu am primit încă nimic din ceea ce a fost convenit nici din partea dumneavoastră, nici a băncii dumneavoastră. Dacă nu primesc nimic până joi, faptele care-l implică pe fiul dumneavoastră în afacerea Platonov (distrugerea unui vas de război rus din Marea Baltică de către agenți secreți germani - n.n.) vor fi comunicate amiralității. Dacă veți transfera băncii mele înaintea termenului convenit dublul sumei fixate, voi păstra facerea; în caz contrar, voi lua măsuri imediate. G.”

Este unul dintre nenumăratele bilețele și scrisori de șantaj expediate de Rasputin. Unul dintre agenții contraspionajului britanic în timpul primului război mondial, William Le Queux, care l-a cunoscut personal pe Rasputin, citează fabuloasele sume de care starețul dispunea în numeroasele sale conturi, provenite din afaceri interne sau internaționale. În amintirile sale, cneazul Iusupov scrie că Rasputin nu ar fi putut fi înlăturat prin oferirea unei mari sume de ani, „deoarece era evident că dispunea de mari mijloace, iar dacă era adevărat că acționa, deși poate că nu conștient, în favoarea Germaniei, atunci desigur că putea intra în posesia unor sume cu mult mai mari decât am fi fost noi în stare să-i oferim”. De altfel, presupunerile privind relațiile lui Rasputin cu spionajul german în anii războiului au alimentat din plin campania marii nobilimi ruse împotriva sa. În afară de familia imperială și mulțimea de nevropate în căutarea alinărilor religioase de factură specială pe care le predica călugărul din Pokrovsk, în jurul său se crease o pestriță adunătură. Rasputin era frecventat de prinți și bancheri, spioni și miniștri, preoți și consilieri secreți, generali și afaceriști care alcătuiau o adevărată camarilă.

Tot William Le Queux scria: „Influența sa era mult mai puternică decât cea a tuturor marilor duci, a Consiliului imperial și a Consiliului de Miniștri laolaltă”. Pe măsură ce-și sporea această influență, Rasputin mânuia cu mai multă iscusință cheia tuturor numirilor importante, a tuturor revocărilor oamenilor de seamă, a tuturor marilor tranzacții din capitala rusă. Aceasta cheie era puterea de seducție pe care o exercita Rasputin, întâi de toate asupra țarinei. Nimeni dintre cei care l-au văzut nu pot uita impresia de extraordinară forță fizică pe care o degaja Rasputin, forță aliată cu strălucirea hipnotică a ochilor săi deosebit de mari și pătrunzători. Întreaga comportare a călugărului în relațiile sale cu familia imperială dovedește capacitatea sa magistrală de a-și juca rolul.

Scrisorile pătrunse de supunere orbească pe care i le adresau țarina și alți membri familiei imperiale, rapoartele poliției, propriile sale cuvinte ilustrează câtă dreptate avea unul dintre aghiotanții tarului, generalul Spiridovici, când afirma că Rasputin devenise cancelarul imperiului rus”.

Umbra țarului

„Oare pe el se poate conta? Își schimbă părerea de la o clipă la alta, e un nefericit, este limpede că-i lipsește ceva” – este judecata de valoare emisă de Rasputin despre ultimul Romanov aflat pe tronul țarilor. Observator psihologic dotat cu rară intuiție și extrem de perspicace, Rasputin și-a dat seama de foloasele pe care le putea realiza datorită slăbiciunilor și nehotărârii țarului, exaltării religioase și aversiunii față de Rusia pe care le nutrea țarina Alexandra, a cărei origine germană o făcea să se simtă neînțeleasă și ostracizată la curtea imperială. Fostul ministru de interne Protopopov, pe care-l uneau multe fire ale afacerilor necurate făcute împreună cu Rasputin, era deplin avizat atunci când aprecia că înțeleptul părinte „avea o mare influență asupra țarului și o înrâurire uriașă asupra țarinei... Oricine altul, dacă ar fi vrut să ajungă la țar, s-ar fi izbit de împotrivirea țarinei, dar Rasputin se bucura nu numai de sprijinul ei, ci și de supunerea oarbă a Vîrubovei, precum și de dragostea copiilor țarului. Rasputin era înconjurat cu o grijă și atenție deosebită, cămășile lui de mătase erau brodate de țarină, crucea de aur de la gât era prinsă de un lanț tot de aur, cu inițialele țarului pe închizătoare. În discuțiile cu țarul și țarina Rasputin vorbea ferm, sigur de el”.

Intervenția lui Rasputin în treburile politice devine și mai hotărâtoare odată cu trimiterea marelui duce Nikolai pe frontul caucazian și preluarea comenzii supreme de către țar. Se spune că hotărârea lui Nikolai Romanov de a pleca la Cartierul General a fost luată sub presiunea lui Rasputin, care voia să aibă o totală mână liberă la curtea imperială.

Rasputin însuși mărturisește că l-a sfătuit pe țar să lichideze pe toți cei din jurul său care nu erau de acord cu „murdarul mujic”, cum își spunea chiar el. După plecarea țarului, Rasputin – care vizita aproape zilnic pe țarină la Ţarskoe Selo – era informat despre cele mai importante secrete de stat, inclusiv hotărârile militare, iar părerile și sfaturile sale erau de îndată comunicate Cartierului General sub formă de directive. Felix Iusupov notează: „În 1916, situația de pe front deveni și mai grea; țarul era tot mai slab, mai lipsit de voință din pricina doctoriilor care i se administrau la recomandarea lui Rasputin. Puterea «starețului» ajunsese la apogeu. Acum nu se mai mulțumea să demită și să numească miniștri și generali și să țină în subordine chiar cele mai înalte fețe bisericești. Țintea mult mai departe”.

În aceeași perioadă a avut loc și ultima rundă a înfruntării dintre Rasputin și o serie de cercuri politice, inclusiv fruntași ai Dumei de stat. Întrucât de la tribuna Dumei se rostiseră câteva adevăruri supărătoare despre el, întrucât câțiva miniștri, deși cunoșteau strânsele legături ale călugărului cu președintele Consiliului de Miniștri și cu ministrul de interne, îl denunțaseră în public în ciuda interdicției date de țarină presei de a-l ataca pe Rasputin, sfântul părinte socoti că a sosit momentul să se răfuiască cu acești adversari. „Am de gând să dizolv Duma – declară Rasputin cneazului Iusupov – și să-i trimit pe deputați pe front. Acolo au să vadă ei ce au făcut și au să-și aducă aminte de mine”. Nici conducătorii Dumei nu nutreau sentimente mai alese pentru sfântul părinte. Fostul președinte al Dumei de stat, Rodzianko, declara unui prieten: „Ce poți să faci când toți miniștrii și toți cei din anturajul țarului sunt creaturi ale lui Rasputin? Singurul mijloc de a scăpa de acest ticălos ar fi asasinarea lui, dar nimeni n-are în Rusia curajul s-o facă. Dacă n-aș fi așa bătrân, nu m-aș da în lături”.

Rasputin a căutat să preîntâmpine – ca de multe ori în trecut – dezlănțuirea furtunii. Atentatul pregătit din ordinul său împotriva ministrului de externe Miliukov, precum și încercarea de a precipita dizolvarea Dumei de stat eșuară, prevestind parcă ultimul act din viața sa.

„Nu-l vor doborî pe Rasputin”

Iulie 1916. În atelierul celebrului sculptor Aronson, în vreme ce artistul îi executa figura în marmură, călugărul din Pokrovsk își expunea opiniile pentru un cerc de admiratoare.

Nepoata sculptorului – Aimée Alexandre – notează. Rasputin revarsă întreaga sa mânie împotriva marilor familii ce-i urzeau pieirea. „Mujicul rus are nevoie de Dumnezeu și de un reprezentant al acestuia pe pământ. Mujicul rus are voie de un monarh. Dar drumul dintre țar și mujic este barat de curteni ticăloși. Dumnezeu a voit ca țarul să asculte adevărul și să primească sfatul din gura unui mujic și m-a trimis pentru a deschide ochii aceluia care este tăicuțul nostru. Curtenii ticăloși s-au unit pentru a mă distruge. Ei urlă, se indignează, sunt scandalizați și ofensați. Ei se gândesc să mă omoare. Ei sunt geloși deoarece tăicuțul mă ascultă. Ei sunt furioși deoarece eu stau la dreapta țarului. Ei, care au uniformele acoperite de decorații și cruci, mă invidiază pentru cămașa mea rusească, care nu are o altă cruce decât cea brodată de Sașa (țarina). Dar nu mă voi lăsa cu una, cu două. Îmi voi vinde scump pielea. Nu sunt rahitic ca aristocrații. Sunt bine clădit. Am oasele tari și sângele năvalnic. Rasputin nu și-a spus încă ultimul cuvânt. Nu-l vor doborî ușor pe Rasputin”.

Și totuși, peste doar câteva luni...

Marele duce Dmitri Pavlovici, deputatul Purișkevici și contele Felix Iusupov (fiul fostului general-guvernator al Moscovei, posesorul uneia dintre cele mai mari averi din Rusia, cu mult mai mare chiar decât bogăția Romanovilor) și-a asumat riscul a-l ucide pe stareț. Misiunea le-a fost facilitată de deosebita încredere și afecțiune pe care Rasputin începuse să le nutrească pentru Felix Iusupov, care avea pe atunci 24 de ani. Întrucât mai multe încercări de a-l omorî pe stareț dăduseră greș, totul a fost pus la punct în cele mai mici amănunte pentru o seară din preajma Anului Nou – 29 decembrie. Iusupov l-a invitat pe Rasputin la el acasă. Sfântul părinte acceptă îndată, întrucât dorea să s-o cunoască pe soția cneazului, una dintre cele mai frumoase femei din Petersburg. Irina Iusupova, precum și părinții cneazului, erau plecați în Crimeea. Scena omorului s-a petrecut în subsolul casei lui Iusupov. Sosit către miezul nopții împreună cu Iusupov și un medic, Rasputin s-a antrenat într-o lungă discuție politică cu tânărul cneaz. Acesta, pradă unei emoții fără seamăn, aștepta momentul ca Rasputin să înceapă să bea și să mănânce. Și, în sfârșit, după ce „sfântul Grișa” a băut ceaiul, vinurile și prăjiturile otrăvite, care conțineau o cantitate de cianură de potasiu suficientă pentru a omorî pe loc zece persoane, sfântul părinte i-a cerut cneazului... muzică. După cum declara prințul Iusupov în octombrie 1965 în fața tribunalului suprem din New York, în vreme ce în încăperile de la parter Purișkevici, marele duce Dmitri și doctorul Lazovert ascultau un disc cu Yankey Doudle Dandy - marș care-i plăcea foarte mult lui Rasputin – la subsol Felix Felixovici a luat chitara și a început să cânte vechi melodii rusești. Deși părea amețit, otrava în doze mortale nu a produs nici un efect asupra lui Rasputin, care continua să bea și să mănânce, întristându-se doar din când în când și plângându-se că-l supără gâtul și stomacul. Exasperat și îngrozit, Iusupov l-a lăsat singur câteva clipe, urcând să se sfătuiască cu ceilalți. Întors în încăperea în care, după un nou pahar de Madera, Rasputin se înveselise, Iusupov a tras două gloanțe în pieptul atotputernicului călugăr. Medicul a constatat că fusese atins în inimă și a verificat moartea. Neînchipuita sa rezistență nu l-a trădat însă pe Rasputin nici după ce totul părea terminat. Iusupov își reamintește de acea teribilă noapte:

„Deodată am fost cuprins de o neliniște de neînțeles și am coborât la subsol. Rasputin zăcea în locul unde-l lăsasem, i-am luat pulsul și n-am simțit nici cea mai slabă zvâcnire. Fericit, mi-am spus: «E mort». Nu știu de ce totuși în clipa aceea am apucat cu amândouă mâinile cadavrul și l-am scuturat puternic. Leșul s-a înclinat puțin într-o parte, după care a căzut din nou pe spate. Tocmai mă pregăteam să ies când, îngrozit, am băgat de seamă că tâmpla stângă începuse să zvâcnească slab, obrazul era cutremurat de un spasm și Rasputin întredeschidea mai întâi ochiul stâng, apoi pe cel drept. Curând, amândoi ochii de șarpe s-au pironit asupră-mi cu o răutate satanică. Am încremenit locului. Apoi am dat să fug, dar picioarele nu mă ascultau. Și atunci s-a petrecut ceva de neînchipuit. Cu o mișcare violentă, Rasputin s-a smuls de pe pardoseală și a sărit în picioare. Era înspăimântător: avea spume la gură, iar mâinile i se zbăteau convulsiv în aer. Deodată s-a repezit la mine și, încercând să mă apuce de gât, și-a înfipt mâinile ca niște clești în umerii mei, repetându-mi mereu, cu un glas surd, răgușit, numele. Cum să descriu groaza care m-a cuprins? Încercând din răsputeri să mă eliberez din mâinile lui, ne-am încleștat într-o luptă pe viață și pe moarte. În cele din urmă, cu un efort supraomenesc, am izbutit să mă smulg din strânsoare. Rasputin s-a prăbușit pe spate cu un horcăit înfiorător, ținând în mână un epolet pe care mi-l smulsese de pe umăr. După câteva clipe însă a dat din nou semne de viață. De data aceasta am urcat în fugă pe scară și am început să-l strig pe Purișkevici: «Vino repede, trăiește !».

Și chiar în momentul acela am auzit un zgomot în spatele meu; m-am întors și m-am repezit în jos, urmat de Purișkevici, cu revolverul în mână. Târându-se pe burtă și pe genunchi, horcăind și urlând ca o fiară, Rasputin urca repede treptele. Pe neașteptate, încordându-și toate puterile, a făcut o săritură și a ajuns lângă ușa secretă care dădea în curte. Știind ca ușa era încuiată, m-am oprit în holul de sus. Dar, spre groaza și uluirea mea, ușa s-a deschis și Rasputin a dispărut în beznă. Purișkevici s-a repezit după el. Au răsunat două focuri de revolver. Sleit de puteri, îmi spuneam că fusese cât pe aci să ne scape. Apoi am coborât și eu și am luat-o la fugă pe Moika, ca să-l mai prind pe Rasputin lângă grilajul curții, în caz că Purișkevici nu nimerise cumva. Curtea avea trei porți; poarta principală nu era închisă cu lacăt. Printre gratii am văzut că Rasputin se îndrepta chiar spre această poartă. Am auzit o împușcătură, apoi încă una... Rasputin se clătină și se prăbuși în zăpadă. Purișkevici se apropie de el, îl privi câteva clipe, apoi porni spre casă, încredințat că de data aceasta sinistra creatură încetase să mai existe”.

Noaptea următoare țarina îi anunță telegrafic vestea lui Nikolai Romanov: „Părintele (Rasputin) a dispărut. Pedepsește pe inamicii Rusiei și ai familiei noastre”.

Vorbe inutile.

Torentul revoluționar care cuprindea din temelii Rusia avea să dea dreptate peste mai puțin de trei luni unei singure preziceri făcute de Rasputin: „După moartea mea – obișnuia să spună marele aventurier – va urma pieirea familiei imperiale”.

Magazin istoric Credința noastră Apologetică