Primele școli în țările române

Primele școli

Prof. univ. Ştefan Bîrsănescu, Magazin Istoric nr. 4, iulie 1967

Apariția și dezvoltarea școlii sunt, în viața unui popor, evenimente de mare însemnătate. Pe plan de educație și formare a omului, școala împlinește în interiorul conștiinței o operație complexă de impregnare cu idei noi și largi, de stimulare a gândirii proprii și, odată cu aceasta, de creștere a conștiinței demnității personale. Pe plan de cultură, școala reprezintă un factor de structurare și unitate a poporului. Nu este de aceea de mirare că azi, cu deosebire, popoarele de cultură țin să dovedească lumii vechimea școlii lor ca drept de a obține considerație și autoritate.

Când au apărut școlile în teritoriile care reprezintă astăzi România?

Aici școala a apărut de mult. Există probe documentare despre „gimnaziile” din cetățile grecești de pe malul Mării Negre (Callatis, Tomis și Histria) încă din secolul I dH și despre alte școli în Dacia încă din secolul al II-lea dH.

După formarea poporului român, abstracție făcând de școala de la Cenad (secolul al XI-lea) și de unele școli mănăstirești (secolele XI—XIV), aici au luat ființă în jurul lui 1400 școlile de grămătici, împlinind un rol educativ și social-cultural important, la fel cu școlile de „grammatici” sau de „ars notaria” din Franța și Țările de Jos, din țările germanice și din Ungaria.

Condițiile politico-economice ale apariției acestor școli. Odată cu întemeierea Țării Românești și a Moldovei, societatea a cunoscut o perioadă de prosperitate economică: s-au dezvoltat meșteșugurile, alături de agricultură și creșterea vitelor, iar ca urmare la toate acestea a intervenit o creștere a comerțului, ceea ce a determinat, la rândul său, organizarea de târguri și orașe. Dar odată cu comerțul a intervenit nevoia de acte comerciale, vamale etc. și deci nevoia de oameni care să știe a citi și a scrie.

Pe de altă parte, dezvoltarea economică a cerut, la rândul ei, și organizarea politică, administrativă, judecătorească și militară a vieții din noile state; iar acestea necesitau acte, hotărâri, hrisoave, tratate politice și comerciale, care reclamau, de asemenea, „secretarii”, „notarii”, inclusiv o școală pentru pregătirea lor.

În aceste condiții, dacă mănăstirile – sub presiunea nevoilor lor de cărți de ritual – și-au organizat școlile de copiști în frunte cu cele de la Neamț și Bisericani, de la Tismana, Cozia și Govora, restul societății și-a organizat școala de grămătici, de „notarii” pentru satisfacerea intereselor ei.

Baza documentară a acestor școli este una sui generis. În documentele vremii nu se găsește o descriere precisă a școlii; de altminteri, așa ceva nu există pentru multe școli vechi din întreaga Europă. În schimb, s-au descoperit alte materiale documentare deosebit de concludente în această problemă, pe a căror bază se pot stabili existența și funcționarea ei.

Mai întâi, în documentele vremii se întâlnesc nume destul de numeroase de grămătici; nume neaoș românești ca: Danciu, Gârde, Giurgiu, Luca, Mihul, Mihail, Neagoe, Oană, Oancea, Oțel, Radu, Şandru, Tudor, Vulpaș etc. Or, astfel stând lucrurile și pornind de la observația că „până nu-i foc, fum nu iese”, s-ar putea raționa astfel: din moment ce aici se întâlnesc atâția grămătici și din moment ce un adevăr de fapt ne spune că cineva nu poate presta funcția de notar decât dacă mai întâi a fost instruit, dacă a trecut prin școală, se poate conchide logic că trebuie să fi funcționat și școala de grămătici, de „ars notaria”.

Existența unor asemenea școli poate fi dovedită însă și printr-o serie de probe documentare, dintre care (cel puțin deocamdată) am enumera și analiza pe următoarele:

a) în Acta scriptorum rerum hungaricarum I, 1326, este menționat un personaj cu numele de „Magister Nikolaus de Moldavia”, care, în 1425, participă la Feldioara (Transilvania) la examinarea unui tânăr pentru un post de cantor.

Notația, deși scurtă, este în multe privințe profund semnificativă. Personajul se intitulează „magister Nikolaus”; or, această formulă spune ca el nu era cleric, un „ecclesiasticus”, ci un laic; apoi mai precizează că el era magister, deci un profesor. Or, atributul de magister se dădea atunci profesorilor din „schola latina” sau din cea de gramatică, iar aceasta era una laică.

Notația spune mai departe „de Moldavia”, deci acest profesor era din Moldova; iar, dacă ținem seama că atunci adesea prin „Moldavia” se înțelegea atât Moldova, adică țara, cât și orașul Baia, conchidem că numitul era un profesor din Moldova, poate chiar din orașul Baia. Oricum ar sta lucrurile, un fapt este deosebit de important: acela că la 1425 în Moldova exista o persoană care, printr-o activitate de durată, obținuse atributul de profesor. Faptul e interesant și din alt punct de vedere. Dacă cineva nu poate fi numit Ion „brutarul” sau Gheorghe „cizmarul” decât după ce el a profesat meseria respectivă timp îndelungat, tot așa e și cazul lui Neculai magistrul; nu se putea ca el să fi obținut acest atribut decât pe baza unei lungi activități corespunzătoare titlului.

b) Într-o scrisoare din 1431 a episcopului romano-catolic Ioan din Baia către episcopul din Cracovia, Sbigniew Olesnicki se spune, printre altele, că primul deține în chestia unui husit unele știri de la „magistrul Hermann (din Suceava), bacalaureat în medicină”.

În ce privește problema ce studiem, acest text este la fel de edificator ca și cel de mai sus. Menționarea unui personaj cu formula „magister Hermann” indică prezența unui profesor cu numele Hermann, probabil de la Suceava sau de la Baia, unde se afla episcopul Ioan.

În ipoteza ultimă, dacă ținem seama că magister Nikolaus se găsea la Baia la 1425, iar Hermann la 1431, se poate vorbi și de o continuitate a școlii din acea localitate.

Întărind datele de la punctul a, aceste date informative nu mai lasă loc de dubiu că la începutul secolului al XV-lea în Moldova existau școli. Apoi, deoarece cărturarii cei mai numeroși, citați în documente, în vremea aceea erau „grammaticii”, școlile nu puteau fi decât școli de grămătici. La această concluzie conduce un alt fapt.

c) În Moldova se întâlnesc la începutul secolului al XV-lea oameni care poartă atributul de „grămătic” și „procelnic”. Or, aceste atribute ne spun și ele ceva.

Termenul de grămătic a desemnat la origine pe profesorul de școală elementară, de învățarea scrisului și cititului. Mai târziu, el avea înțelesul de filolog, savant, literat.

În evul mediu, acest termen desemna pe „scholasticus vel litteratus vel profesor literarum”, iar în secundar pe „notarius vel secretarius”.

În privința acestor grămătici este de reținut semnalarea lui Istvanfi Nicolaus Panonius, în Historiarum de rebus hungaricis libri, despre curtea lui Matei Corvin: că în oraș se aflau atunci mulți grămătici, cu rol de profesori, care predau scris-cititul și elemente de cultură generală.

Și atunci, știind că în aceeași epocă existau la noi grămătici, care nu erau „notarii”, „secretarii”, dar erau în mare vază, primind bogate donații de la domni, conchidem că cel puțin unii dintre ei împlineau roluri de profesori.

d) În aceeași vreme, în Moldova se întâlnesc persoane cu atributul de procelnic, cum au fost: Stoian Procelnicul (la 1407); Bratul, Lazăr – procelnicul etc.

Dar atributul de procelnic vine de la cuvântul medio-bulgar procelnicu = învățător, institutor, așa că formula Stoian procelnicul, Bratu procelnicul etc. = învățătorul Stoian, învățătorul Bratu etc.

De altfel, termenul de procelnic e corespondentul slavon al termenilor latini de magister și de grammaticus.

Luând în considerare toate aceste informații și asociindu-le cu cele de mai sus, ne vedem îndreptățiți să conchidem că în Moldova acelei vremi a existat o școală de grămătici, fiindcă au existat persoane cu atributul de profesor (magister, grammaticus și procelnici și elevi – elevi deveniți grămătici). Ba ceva mai mult, întrucât aceste cazuri se repetă și în Țara Românească, unde în secolul al XV-lea se găsesc grămătici la Curtea de Argeș și Târgoviște, conchidem că școala de grămătici era atunci o realitate istorică în ambele țări române. Această concluzie își află confirmarea și în diverse formule din hrisoave, care, așa cum se demonstrează în alte părți, sunt operă de școală.

Magazin istoric Credința noastră Apologetică