Orfan de război

Memorii

Petru Mateciuc

Reproduc acest material ca un omagiu adus bunicului meu, un om pe care nu am avut ocazia să-l cunosc cu adevărat. Materialul a fost îngrijit de fiica autorului, Angela Slonovschi.

Satul Răuşeni din ţinutul Botoşani se întinde pe un vast şes, cuprins între dealul Hârlăului la vest, dealul Călăraşilor la est, iar pe marginea dinspre est curge Jijia, udând satele Pogorăşti, Glăvăneşti şi Stolniceni, şerpuind pe sub dealul Andrieşeni, spre sud.

De altfel, satul Răuşeni este format din trei sate: Comândăreşti, Răuşeni şi Slobozia, unite între ele, că nu ştii de unde începe unul şi unde se sfârşeşte altul.

De la sud spre nord satul este străbătut prin mijloc de calea ferată Iaşi – Dorohoi, construită în anul 1896. La 4 kilometri spre sud se află gara Rediu, care aparţine, ca şi satul Rediu, de judeţul Iaşi. Tot de judeţul Iaşi aparţine şi satul Andrieşeni, care se află pe dealul din apropiere. Drumul principal care vine din Răuşeni şi trece spre Slobozia întâlneşte calea ferată pomenită mai sus. Aici, cantonul de cale ferată străjuieşte ca un punct de control atât al trenurilor ce vin sau pleacă spre Iaşi, cât şi al puţinelor căruţe sau şi mai puţinelor automobile ce trec prin sat.

A doua casă de la canton spre Slobozia, acoperită cu stuf, alcătuită dintr-o cameră cu tindă şi o cămară ce înjumătăţeşte tinda, saltă puţin deasupra vârfurilor porumbului ce umple o grădină mare, mai bine de jumătate de hectar. Spre cantonul de cale ferată moş Dumitru Bădărău, de care ne desparte un sir de salcâmi înalţi şi drepţi, iar spre Slobozia moş Neculai Adam sunt vecinii noştri.

În ogradă, dinaintea casei, două crâsnice de prins peste stau răsturnate cu plasele în sus, pentru uscat la soare. Aproape de cele două crâsnice, un băieţel ca de şapte ani se joacă în nisipul ud, făcând cu palmele muşuroaie ţuguiate, înşirate la distante egale unul de altul. În lungul acestui sir de muşuroaie sunt puse bucăţi de stuf înfipte în pământ, având întinse şi legate de vârf două fire de aţă, care presupune linia telefonică cu stâlpii respectivi. O fântână făcută cu mâinile şi o casă îngrădită cu fire de mătură de grădină, o cărare ce duce la fântână, precum şi o roată dinţată cu care se pot lăsa urme pe nisipul ud, sunt toate jucăriile din care acest băieţel strânge nebănuite bucurii solitare.

Mamă nu mai are de când nu împlinise încă doi ani, tata este dus pe front împreună cu fratele cel mai mare, un al doilea frate este la mănăstirea Cozancea, un al treilea frate este la Iaşi la bădia Tache, o soră este tot pe la Iaşi, iar altă soră este dusă prin sat pe undeva. Arşiţa soarelui a uscat iarba de pe câmpul de peste drum, iar aerul joacă în valuri la suprafaţa pământului.

Un automobil trece pe drum dinspre Slobozia spre calea ferată, lăsând în urmă-i un nor de praf şi urme ca de nasturi înşiraţi într-o linie perfectă. Bâzâitul unui avion de război se aude la o mare înălţime, trecând spre nord, de unde din când în când se aud bubuituri de tun.

Toate acestea îl distrag prea puţin de la jocurile sale pe băieţelul care, pentru a-şi potoli foamea, strânge câteva prune verzi şi le mănâncă tacticos, aruncând sâmburii albi peste frunzele late ale porumbului, sub care se adăposteşte de dogoarea soarelui. În cele din urmă se hotărăşte să mai facă un control să vadă dacă n-a mai rămas vreo pară în părul „lui bădiţa Ştefan”, cel din colţul din faţa casei, sau în cel al „lui bădiţa Gheorghe” de la colţul prispei din spatele casei, pentru a-şi întregi meniul, şi aşa destul de sărăcăcios.

Tata avea obiceiul ca să sădească pentru fiecare băiat câte un pom mai deosebit în grădină. Se considerau pomi mai deosebiţi perii, căci vişini şi pruni erau destui în grădina tatii, dar perii, mai gingaşi, o duceau mai greu în acest pământ hleios şi sărăturos, iar brumele de toamnă timpurie sau primăvară târzie făceau foarte multe victime printre pomii roditori. Câteva pere mici, pietroase, ascunse către vârful perilor nu scapă ochilor ageri. Sunt totuşi foarte gustoase, mai ales că vişinele s-au terminat demult; ele făceau cu cinste parte din hrana curentă împreună cu mămăliga rece şi mai ales că „masa” o luam în copac, atârnat între crengile vişinilor.

Trenuri mărfare, încărcate cu soldaţi ruşi, trec mereu în susul şi în josul liniei ferate. Ele sunt aşteptate cu mare bucurie de droaiele de copii care alergă pe lângă ele şi cărora soldaţii ruşi le aruncă bucăţele de zahăr.

În sat a venit şi a fost cantonat Regimentul 11 Artilerie. În grădină au fost trase tunuri şi chesoane. Caii au fost adăpostiţi în sure şi pe sub copaci. Ostaşii îşi văd de treburi pe la chesoane, şterg tunurile, spală rufele şi se despăduchează. Este o mare forfotă pe drum şi prin întreg satul: adunări, comenzi, marşuri, exerciţii.

Nu trece mult şi băieţelul cade bolnav de tifos exantematic. Atenţia soldaţilor cantonaţi în casă este îndreptată spre micul bolnav, căruia îi aduc pâine, cafea cu lapte, zahăr. Toate rămân însă neatinse.

De pe frontul de la Mărășești vin vesti înfricoşătoare. Tata şi bădiţa Ştefan sunt acolo. Din ce în ce mai multe femei poartă doliu pentru cei rămaşi pe câmpul de luptă. Vine şi tata acasă, bolnav grav, aducând vestea că bădiţa a rămas pe acolo şi nu va mai veni. Nu peste mult timp, şi tata trece în rândul celor drepţi, alături de fiul său cel mai mare, cu care a luptat pe front împotriva nemţilor. Într-o dimineaţă, intrând cu sora mea Ileana în mica odăiţă din tindă, l-am găsit întins pe laiţa de lângă fereastră, cu capul spre uşă, cu mâna dreaptă întinsă spre mijlocul casei, fără suflare.

Toamna vine pe neaşteptate şi şcoala din sat îşi deschide porţile pentru cei înscrişi a urma cursurile. În singura sală de clasă vreo patru bănci lungi sunt înţesate de copii. Se scrie pe genunchi. Câţiva hojmalăi mai mari, netunşi, bat cu vergile în catedră ca să mai potolească hărmălaia de glasuri, din cauza căreia nu se mai aude nimic nici în cer nici în pământ. Cei din clasa întâi au tăbliţe de scris, cu ramă de lemn pe margini. Câţiva au venit cu ele sparte la şcoală, din cauza încăierărilor de pe drum.

Profesorul Ionescu cel bătrân apare în pragul uşii, dar de abia se vede în norul de praf care pluteşte până în tavanul clasei şi aşa destul de mică pentru marele număr de copii din toate clasele. Se face o tăcere de mormânt, fiecare copil rămânând pe locul unde l-a apucat vremea. Ce lecţii s-au făcut, nu-mi mai amintesc, atât pot ţine minte că în prezența profesorului nimeni nu scotea un sunet, parcă şi respiraţia era oprită.

După vreo lună de zile de la deschiderea şcolii, absentele încep să se îndesească, ploile şi frigul împiedicând pe mulţi copii dezbrăcaţi şi desculţi să mai vină la şcoală.

Prin noiembrie vine bădia Tache Ravliuc de la Iaşi, spunând sorei Ileana că vrea să mă ia cu el la Iaşi. Plânsetele şi împotrivirea ei au avut darul ca treburile să rămână tot aşa ca până atunci.

Iarna soseşte parcă mai devreme; în casă la noi fumul nu se mai termină, iar strujenii cu care se face focul sunt înghesuiţi peste tot: în „cămară” şi pe sub paturile puse cap la cap, în colţul rămas liber dinspre unicul geam ceva mai mare decât o palmă întinsă şi care a fost pus acolo în perete odată pentru totdeauna, fără ramă.

Ieşind de la şcoală cu prietenul meu cel mai bun, Truță Doru, o raită pe la baltă unde gheata este îmbietoare este plănuită chiar din poarta şcolii. Balta nu este prea departe în spatele casei, aşa că sora mea nu avea prea mult de aşteptat. Sloiurile scoase cu toporul pentru a face „produhuri” de adăpat vitele sunt bune mijloace de tras pe gheață: unul din copii se aşează pe sloi, iar celălalt îl împinge de la spate, făcându-i un vânt puternic înainte. Truță Doru, mai vânjos, mă împinge de zor cu sloiul pe care eram aşezat. Spre maluri însă, gheata fiind mai subţire, face ca la un moment dat să se rupă împrejur, iar sloiul împreună cu mine să dispară de pe suprafaţa gheţii, dedesubt. Truță, speriat, o ia la fugă spre sat, ţipând. Cu mare greutate şi după numeroase frământări ale apei şi mâlului, ca printr-o minune, părăsit de prietenul meu, am ieşit deasupra gheţii, înfricoşat de moarte. Alergând spre casă, pantalonii ca şi hăinuţa până aproape de gât se făcuseră ca de tablă din cauza gerului, destul de aspru chiar la începutul iernii. Acasă, sora Ileana pregătise mămăliguţă cu ceva untură şi brânză, aşteptându-l pe „școler” să vină la mâncare. Când m-a văzut la uşă foşnind în costumul meu îngheţat, de-abia trăgându-mi răsuflarea, mai-mai să leşine de frică. Grabnic, toate foantele au aterizat sub pat, iar exploratorul bălţilor îngheţate, în pielea goală, a fost împins după sobă să se încălzească. În mintea fragedă, amintiri din vara ce a plecat îşi fac loc într-o aromeală plăcută, ce cuprinde întreaga fiinţă.

Drumul de astă-vară la Rânghilești, la mătuşa Catinca a lui Dumitru Zaharia, care era paznic la via boierului, de unde cu un sân plin de mere şi nuci am venit acasă. Cât pe ce să rămân fără darurile mătuşii, din cauza unor băieţi care ieşiseră din pădurea Rânghileștilor şi s-au luat după mine să mă pojovăiască. Iuţeala picioarelor a fost însă salvatoare. Tot aşa clar îmi trece prin minte dugheana lipoveanului din Slobozia, al cărui vizitator obişnuit eram şi de unde totdeauna plecam cu mâinile încărcate cu bunătăţi: bomboane, smochine, roşcove şi turtă-dulce, pe care lipoveanul mi le îndesa cu dăruire, ca fiind cel mai bun şi isteţ prieten al copiilor săi Milean şi Vavil, cu care mă jucam deseori.

Şinele de cale ferată, între care îmi găseam de multe ori locul de joacă împreună cu alţi copii, izbind cu putere o piatră mai mare între altele mai mici, precum amnarul de cremene. Odată, luat de jocul acesta al cremenii, pe un vânt destul de puternic n-am observat că dinspre canton venea abia auzit trenul de care m-am ferit în ultima clipă, ajungând fulgerător în afara liniilor, lângă terasament, cu o bucată de cărbune aruncată cu ciudă de pe locomotivă de către mecanic.

Via lui Tuchiluș, pe dealul din faţa satului, cu cireşe dulci, cu struguri negri şi boabe mari, de unde sora mea Ileana aducea câte o poală de aşteptate îndulciri.

Movila retezată de pe dealul din faţa satului, deasupra viei lui Tuchiluș, unde sunt comori de aur îngropate la adâncimi mari, în poloboace fără număr. Odată, pe înserat, pe prispa casei la mătuşa Profira a lui Dumitru Bădărău, vecinul nostru dinspre canton, pe când bătrâna îmi căuta în cap, am văzut cu ochii mei deasupra movilei ridicându-se o flacără, ca şi cum ar fi fost soarele. S-a ridicat de câteva ori luminând movila şi dealurile dimprejur, după care totul a fost cuprins de întuneric. Mătuşa Profira a continuat firul povestirii: o cucoană bogată şi hrăpăreaţă a pus să se scoată această comoară, tocmind mulţi oameni şi juruindu-le acestora mare răsplată dacă vor reuşi să scoată la lumină întreaga comoară. Aceştia au săpat până au dat de butoaiele cu aur, le-au legat cu lanţuri groase de fier la care au înjugat cu tânjale mari, boi, câte douăsprezece perechi la un butoi. Treaba mergea bine, oamenii îndemnau boii care se opinteau din răsputeri şi butoaiele cu aur au ajuns aproape de gura gropii. Cucoana, văzând butoaiele cu aur, n-a mai vrut să răsplătească munca oamenilor. Atunci lanţurile s-au rupt în bucăţi şi comoara s-a dus în fundul pământului. De atunci, din când în când apare câte o asemenea flacără din adânc, amintind de existenta comorii şi de răutatea cucoanei.

Crâsnicele din faţa casei, pe care oamenii le cereau pentru a prinde peste din Jijia sau de la baltă, de când tata era pe front, de pe urma cărora mai cădeau câţiva chitici să se prăjească în tigaia de schijă cu trei picioare, aducând o mare bucurie celor doi orfani, care acum nu mai aveau nici un sprijin.

Streaşina casei şi a surii, în stuful cărora nişte insecte asemănătoare albinelor îşi adunau păstură dulce pentru creşterea larvelor. Pânda îndelungată a locului unde se băgau aceste insecte ducea la descoperirea stufului care era scos cu mare grijă, despicat şi lins cu mare plăcere de „mierea dulce” adunată acolo în despărţituri numeroase.

Ceasul de buzunar al lui bădiţa Gheorghe de la mănăstirea Cozancea cu cadranul frumos ornat, cu cifrele aşezate pe câte un disc strălucitor de culoare albastră, însemnat cu litere mari de tipar „ROSKOPF PATENT” era o mare atracţie pentru mine. Stătea într-un cui atârnat de perete şi-mi atâta curiozitatea. Într-o zi, pregătind un cui turtit în formă de şurubelniţă, pe geamul din cămară, în razele puternice ale soarelui, am început să înşir una lângă alta piesele ceasornicului. Ce de rotite zimţate! Ce tare este arcul închis în cutia rotundă cu zimţi pe margine! Numai că noaptea vine şi bădiţa Gheorghe pe care îl trimisese un călugăr de acolo de la mănăstire să aducă ceasul pe care probabil că-l tocmise. Ia ceasul din cui, dacă-l mai poţi lua, bădiţă Gheorghe! O mamă de bătaie de la puternicul frate din mănăstire şi ameninţarea că „ dacă nu-l faci la loc, te fac şi pe tine cum l-ai făcut pe nevinovatul ceas”, pun pe gânduri pe năstruşnicul ceasornicar. Au urmat zile întregi de chin până când totul a fost pus la loc şi ceasul şi-a reluat tic-tacul conştiincios din cui. Bădiţa Gheorghe l-a luat cu dânsul şi nu s-au mai văzut multă vreme nici ceas, nici frate cu frate.

Casa bătrânească, în care s-a născut bunica, situată în apropierea cimitirului, era cea mai veche casă din sat. Se spune că această casă a fost făcută „cu lemn de pe loc”, adică cu lemnul din pădurea care era pe acele locuri cu sute de ani în urmă. Porumbeii, cu care mă jucam şi cărora le dădeam seminţe din palmă aici dinaintea casei, se strângeau roată împrejurul meu.

Movila „Turda” de lângă Comândărești, pe malul Jijiei, era făcută de mâna oamenilor de pe aici. Se spune că acolo au îngropat un uriaş. Are forma unui om şi se întinde lângă Jijia. Unii spun că aici ar fi fost o luptă şi ar fi fost omorât un domnitor al tării. Astă-vară când a venit fratele Toma de la Iaşi, elev la şcoala primară, fugeam de-mi scăpărau picioarele ca să ajung la şapca lui cu cozoroc şi învelită pe deasupra cu muşama strălucitoare, pe care o arunca de-a dura spre Jijia şi pe care nu vroiam cu nici un chip s-o scape în apă de pe malul abrupt al râului.

Peste câteva zile a venit din nou bădia Tache de la Iaşi. De astă-dată am plecat împreună, luând cu noi şi o traistă cu făină. Era prin 1919. În gara Rediu forfotă de lume. Femei, moşnegi, soldaţi, într-o continuă tălăzuire în aşteptarea trenului dinspre Dorohoi. Trenul soseşte aproape de seară, având aspectul unui uriaş ciorchine călător, de care s-au prins, cum au putut, oameni peste tot: pe scări, pe deasupra vagoanelor, printre vagoane, pe tampoane, ba şi pe tenderul locomotivei. Stau agăţaţi cu mâinile încleştate de frig şi nu se mişcă deloc, ca şi cum aceasta le-ar aduce suprema fericire, ultima speranţă a vieţii fiind acest tren.

Odată cu oprirea în staţie începe un vacarm înspăimântător: mulţimea de pe peronul gării se îmbulzeşte spre tren, apucându-se de cei care se ţin agăţaţi, se urcă pe scări, pe deasupra vagoanelor, pe scările locomotivei, care scoate, parcă de ciudă, un fum gros de cărbuni şi păcură ce acoperă din când în când tumultul de lume.

Bădia Tache mă salută frumuşel şi mă împinge în vagon printr-un geam spart, ajungând deasupra altor oameni care stau claie în vagon, într-o amestecătură de-a dreptul înfricoşătoare. Cel puţin aceştia sunt la adăpost de infernul vântului de afară, ca şi de furia locomotivei care aruncă valuri de fum în urmă acoperind cu un strat subţire de negreaţă pe cei de pe scări şi de deasupra vagoanelor. De aceasta nu sunt scutiţi nici cei din vagoane, întrucât vagoanele nu mai au sticlă la geamuri. Înaintea mea, aproape adormind de amorţeala frigului, se perindă amintiri rămase în urma plecării pe acest drum pentru cine ştie câtă vreme, spre o ţintă necunoscută.

Aproape de ziuă, după lungi opriri prin cele câteva staţii, trenul ajunge la Iaşi. Gara este plină de lume, care aleargă încoace şi încolo. De-a lungul liniei ferate, prin apa şi noroiul amestecat cu zăpadă, după ce am cotit pe lângă „REGIA MONOPOLURILOR STATULUI”, o fabrică mare din coşurile căreia, ridicate până la mare înălţime, ieşea un fum gros şi negru.

Ţaţa Margareta (după numele de fată – Arăpaşu, verişoara fostului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist) împreună cu fratele Toma ne fac primirea, în timp ce doi copilaşi se uită curioşi la mine. Unul din ei se ţine strâns de fusta mamei, iar celălalt leagănă cu o mână pe un altul din leagănul de lângă şi care plânge furios, vrând şi el să ne facă în acest fel urarea de „bun sosit”. Mâinile şi picioarele ne sunt îngheţate, dar în casa pe care am umplut-o e cald şi miroase plăcut a mâncare de cartofi. Camera are lungimea unui pat obişnuit şi lăţimea doar atât cât încape soba cu vatră şi plită, dinaintea căreia se află o uşă ce dă în altă cameră.

Întâlnirea a durat puţin, după care, fiecare a luat câte un loc pe lângă masă şi am putut mânca cea mai bună mâncare din lume: mămăliguţă cu mâncărică de cartofi fierţi într-o zeamă cu gust de ceapă prăjită şi cu bulion pe deasupra.

După puţin timp, bădia Tache a plecat la serviciu în nişte haine unsuroase, cu o şapcă pe cap ce strălucea de păcură şi ulei, iar copii au rămas pe lângă ţaţa Margareta, care nu mai ştia cui să-i intre în voie mai întâi. Au urmat câteva dispoziţii de lucru date lui Toma, care, luându-şi fratele proaspăt venit la Iaşi a trecut într-o încăpere alăturată. De aici a luat o beschie de tăiat lemne, au coborât pe scara de lemn din dosul casei, intrând într-o magazie unde se ţineau diferite obiecte gospodăreşti, cu misiunea dată de tăiere a lemnelor.

Casa în care locuia bădia Tache se afla pe strada Abrahamfi nr. 4 – o stradă ce coboară din strada Toma Cozma – colţ cu stradela Ionescu, al cărei număr 10, îl purta pe peretele dinspre strada Păcurari. Nu departe, mai la deal se află şi biserica Toma Cozma. Proprietarul casei, „Domnu’ Carol”, brutar de meserie, neamţ în vârstă, bocănea toată ziua în poloboace şi se învârtea într-un noian de geluituri, cărora noi le mai spuneam strujituri, foarte bune la aprins focul. Madam Carol, soţia dogarului, era o femeie mică de statură, subţirică, vorbea stricat româneşte, dar foarte bună gospodină şi bună la inimă.

Seara, bădia Tache n-a venit acasă; ceilalţi s-au aciuat la culcare, iar cei doi fraţi, având aşternut o blană de oaie, pe jos lângă uşă, înveliţi cu o cergă cu pătrăţele albe şi negre. cojocina pe care dormeau cei doi era destul de moale, dar parcă tot se simţeau scândurile dușumelei de dedesubt.

Când Toma pleca la şcoală, treburile pe care acesta le făcea când era acasă, au fost trecute asupra fratelui său mai mic, care, ochi şi urechi, căuta să le îndeplinească întocmai: spălatul duşumelelor până se făceau galbene, despicatul lemnelor în magazia de jos, câte o căldare sau două de apă aduse de la haznaua din strada Toma Cozma, colţ cu strada Belvedere, sau de la haznaua din colţul gardului de la biserică; legănatul copilului mic şi schimbarea lenjeriei imediate atunci când mama copilului nu era acasă, precum şi spălarea schimburilor şi punerea lor la uscat. Unele cumpărături de la dugheana din stradă, fie la colţul din strada Toma Cozma, de la domnu’ Patrichi, sau de la dugheana din strada păcurari de la domnu’ Moise, un bătrân evreu cu o barbă lungă şi albă, ce se apropia de brâul acestuia. Preferat era domnu’ Moise, care totdeauna însoţea cumpărătura cu o bomboană, o roşcovă sau o bucăţică de turtă-dulce care erau ale cumpărătorului prichindel. Pâinea se dădea la brutărie, pe cartelă, după numărul persoanelor ce compuneau fiecare familie. Pentru a avea pâinea însă, trebuia să fii la brutărie cu mult înainte de a se face ziuă. Și multă lume se aduna pentru a fi acolo atunci când se scotea pâinea din cuptor. Pentru a fi cât mai aproape de oblonul unde se distribuia pâinea, mă strecuram printre picioarele celor care sosiseră deja; mă încălzeam printre ei şi-mi era bine. Cu pâinea mă încălzeam în drum spre casă şi mai ciupeam „ciuciuleţii” pe care-i scoteam cu mare grijă din cele două părţi ale „dublei” de pâine. Acasă ajuns, „dubla” de pâine neagră lua locul său pe colţul hornului de deasupra plitei, toţi copii se uitau la ea cu mare dorinţă de a avea o bucăţică, dar nimeni nu îndrăznea să se atingă de ea, până când ţaţa Margareta, luând marele cuţit de bucătărie, tăia pentru fiecare, oficiind aceasta ca la o mare solemnitate.

În ajunul sărbătorilor sau sâmbăta se făcea curăţenie în „odaie”, cealaltă cameră unde nu locuia nimeni, dar în care se păstra o ordine desăvârşită. Vopsită pe jos, trebuia să fie ştearsă cu un amestec de ulei şi gaz pe sub pat; de asemenea, tăbliile „crivatului” cu picioare de fier ca şi picioarele mesei şi ale scaunelor trebuiau să strălucească precum oglinda. Această operaţie îmi era rezervată mie şi o îndeplineam cu multă plăcere, pentru că în această „odaie”, bădia Tache studia cărţi şi schițe, lângă care era o locomotivă secţionată, pentru care eu aveam o deosebită atracţie. Aici bădia Tache îşi pregătea examenul pentru funcţia de mecanic de locomotivă. Tot aici, pe o măsuţă, se afla la loc de cinste un gramofon cu plăci şi cu o pâlnie mare, galbenă, din metal. Această pâlnie o lustruiam cu o pastă dintr-o cutie ovală pe care scria: AMOR. Îmi făceam de lucru pe sub pat atunci când bădia Tache punea plăci la gramofon pentru a asculta muzică; mă uitam cum învârtea manivela şi cum aşeza cu atenţie acul cu diafragma pe placă.

Primăvara cu soarele călduţ a scos şi pe cei patru copii afară în ogradă, unde „domnu´ Carol meşterea poloboace. Toţi urmăreau cu atenţie roboteala meşterului până sosea Toma de la şcoală şi ţaţa Margareta de pe unde era dusă după treburi. Curtea, în pantă, era despărţită de grădina cu pomi înfloriţi, iar în marginea din vale a grădinii se afla şipoţelul, un fir de apă ce curgea printr-o ţeavă de fier. Dincolo de şipoţel urca la deal o altă grădină cu pomi înfloriţi. Apa şipoţelului îşi făcea loc la vale, trecând pe lângă şcoala primară de fete „Petru Poni” din strada Păcurari. Peste drum de şcoala „Petru Poni” era (şi este) fabrica de bere „Zimbru” iar mai departe se vedea şesul Bahluiului, iar mai departe, la orizont, Dealul Miroslava. Era un aer cald, albinele zburau cu iuţeală pentru a-şi strânge nectarul din flori. Pe sârma din curte stăteau întinse la soare lenjeriile spălate de doamna Vărzaru, o altă familie din curte. Domnul Vărzaru era sergent de stradă. Scund, mustăcios, în mantaua lui cu două şiruri de nasturi mari şi galbeni, totdeauna lustruiţi, era cel mai respectat personaj din mahala. Când domnul Vărzaru venea dimineaţa de la serviciul de noapte, toată lumea ştia că trebuie să se odihnească, de aceea liniştea se aşternea peste împrejurimi. Domnul Vărzaru avea un fiu de aceeaşi vârstă cu Toma şi amândoi urmau clasa a patra la şcoala primară de băieţi nr. 1 „Carol I” din strada Toma Cozma, lângă Liceul Internat. Mai avea şi o domnişoară foarte frumoasă care, probabil, era la liceu şi care ne iubea foarte mult, dezmierzându-ne pe toţi deopotrivă. Toma era foarte bun prieten cu Mitică, fiul lui domnu’ Vărzaru. Toţi trei umblam cu uratul de Anul Nou sau cu steaua în zilele de Crăciun până la Bobotează. Jocurile noastre împreună cu alţi copii de prin vecini erau foarte plăcute şi ţineau până când cei de acasă ne chemau la masă. Loc de joacă era destul pe toloaca de lângă gardul casei. Aici se înălţau zeie făcute din hârtie albastră sau roz cu corzi de la storurile ferestrelor şi cu zbârnâitori duble, iar vântul le urca până când ele aproape nu se mai vedeau. Către seară se înălţau zeie din hârtie subţire şi fără coadă, sau câte un balon, tot din hârtie subţire, care avea înăuntru o lumânare aprinsă. Cu mingi făcute din cârpe, împletite cu sfoară, ţesute în ochiuri se organizau jocuri ca: poarca, ţica în doi, ţica în patru, mingea la fugă; alţii jucau cu nasturi la gard sau la palmă, ori la bortă; alţii jucau „pichişul” cu lopăţica sau alergări la deal şi la vale spre şcoala „Petru Poni”.

De pe dealul nostru se vedea toată panorama Bahluiului, strada Păcurari cu cele nouă mori mari: „Diamant” şi „Frouchtonari „ din capătul Păcurarilor. Nu existau certuri şi cu atât mai puţin bătăi între copii, iar de înjurături nu se pomenea, cu toate că nici unul dintre părinţii lor nu erau mai mult decât mici slujbaşi. Tatăl lui Mitică – vecinul (din ogradă era sergent de stradă; Jorjică Popescu din colţul de la deal avea două surori mai mari, iar tatăl său era grefier la tribunal; Mihăilescu de lângă Jorjică Popescu era funcţionar la postă, iar fraţii Cărare nu aveau părinţi şi stăteau cu o bunică de-a lor pe strada Abrahamfi. Numai Neculai Aslan era cu câţiva ani mai mare ca noi şi ne lua apărarea atunci când unii cu sănii din alt cartier dădeau peste noi în timpul iernii.

Merele şi agudele din grădina lui „madam Carol” ne făceau cu ochiul, dar numai de pe crengile ce treceau peste gard cădeau pradă cârligelor pofticioşilor copii; în rest nimeni nu intră sau nici nu se putea concepe ca cineva din noi s-ar putea urca în pomii din grădină, cu toate că „madam Carol” nu păzea grădina niciodată. „Madam Carol”, proprietăreasa era nemţoaică, foarte iubitoare de copii, dar ei nu aveau. Pentru o căldare cu apă adusă de la hazna, răsplata era o ceaşcă mare de cafea cu lapte şi două felii de pâine neagră. Amestecând cuvinte nemţeşti cu altele româneşti, convorbirea ei cu mine se desfăşura într-o atmosferă foarte plăcută. Aceste convorbiri au avut darul ca unele cuvinte româneşti să fie folosite mai mult de nemţoaică, iar multe cuvinte nemţeşti să fie învăţate de mine.

La întretăierea străzii Abrahamfi cu stradela Ionescu, în colţ, un stâlp înalt, de care era agăţat un bec ale cărui fire aşezate în sus şi în jos, dădeau o lumină slabă, roşiatică. Spre deosebire de aceste becuri chioare, care aveau rolul doar să arate sfios că pe acolo este o stradă oarecare, pe strada Păcurari luminau multe globuri mari, ovale, în care sfârâiau toată noaptea nişte bucăţi de cărbune cu arc voltaic. Aceste lampioane erau coborâte şi ridicate cu sârmă pe un scripete atârnat sus, iar un anume lucrător venea seara să le aprindă şi dimineaţa să le stingă. Lampioanele erau şi ele aşezate la o distantă destul de mare unul de altul. Seara urmăream, după aprinsul lor cât de repede ajunge lucrătorul de la un stâlp la altul. În total, pe strada Păcurari erau nouă lampioane până la biserica Sfânta Treime din capătul străzii Păcurari. Puţine străzi erau luminate, iar în rest, întunericul era la el acasă în oraşul Iaşi, deoarece lipsa de gaz de iluminat din timpul războiului era ceva obişnuit, iar uzina de electricitate a oraşului cu cele două motoare „DIESEL” şi patru maşini cu abur de abia puteau face faţă iluminatului oraşului şi oamenii în mişcare a celor câteva tramvaie.

Când bădia Tache venea acasă de la slujba lui de fochist de locomotivă (căreia i se mai spunea şi slujbă de focar), cerea să i se dea raportul despre tot ce s-a întâmplat în lipsa lui şi cum şi-a îndeplinit fiecare treaba la care a fost pus. Seara spunea povesti, anecdote din Th. Speranția, mângâia pe fetița cea mică şi adormeam cu toţii în acea strâmtă încăpere cu un gemuleţ ce da în grădina vecinului şi prin care luna îşi furişa sfios privirea uneori.

Începutul verii aduce o mare tristeţe: terminând clasa a patra, Toma îşi pune cufărul pe umăr cu cele ce avea de-ale lui, sărută mâna ţaţei Margareta şi o porneşte spre gară, acasă la Răuşeni cu Tropoţel şi fratele mai mic în urmă. Dar nu face decât câţiva paşi şi ţaţa Margareta, ghicind intenţia mezinului, îi taie calea cu mâna din cerdac şi-l face să se întoarcă înapoi.

Toată vara a trecut pe neobservate, întrucât treburile s-au înmulţit simţitor. Toamna vine însă cu o noutate: înscrierea şi frecventarea cursurilor şcolii primare de lângă Liceul Internat, în clasa întâi.

Ordinea în clasă în timpul lecţiilor era desăvârşită. Doamna învăţătoare Natalia Mitru, soţia inspectorului general, Ion Mitru, de o prestanţă şi bunătate impresionantă, la sfârşitul clase întâi mi-a pus pe cap o coroniţă de garoafe, obţinând premiul întâi. La sfârşitul clasei a doua, de asemenea, tot o coroniţă de garoafe şi o carte pentru premiul întâi, tot de doamna Mitru mi-au fost date.

În vara următoare clasei a doua, premiantul cade victimă malariei, cu internare la spital în stare gravă. Cu un cearşaf în spate, mă plimbam prin salon pe la paturile bolnavilor întrebându-i pe fiecare „cum se mai simte?”. Sora medicală m-a găsit şi m-a condus la patul meu pe care nu l-am părăsit multă vreme. Fratele meu, Ghedeon, care între timp fusese trimis la mănăstirea Cetăţuia de lângă Iaşi pentru canonizarea în gradul de preot, face o vizită la noi, ocazie cu care ţaţa Margareta roagă pe cucernicul ca să fiu luat la mănăstire pentru ca „să-mi mai citească”, poate îmi vor trece frigurile malarice.

La mănăstirea Cetăţuia stăteam în aceeaşi chilie cu fratele meu, pe o laiţă aşternută cu fân proaspăt. Organizarea interioară a cinului preoţesc de aici prevedea activităţi precise: ore de citanie, ore de muncă pe pământul mănăstirii, ore de slujbă cu participarea tuturor în biserică, apoi masa în comun la trapeză şi apoi plecarea fiecăruia la chilia lui pentru a continua citirea cărţilor sfinte. În această chilie am învăţat să citesc la perfecţie Psaltirea, Mineiurile, Octoihul, Ceaslovul, toate cu litere slavone.

Stareţul mănăstirii mă iubea foarte mult, dându-mi şi mie o muncă specifică: paza viei mănăstirii. În foişorul din mijlocul viei, cu o puşcă de război şi încărcătoare de câte cinci cartuşe cu gloanţe de plumb, ajunsesem s-o mânuiesc destul de bine şi să trag cu ea în sus, de răsunau văile de primprejur. Priveam de sus la călugării care-şi ridicau capul de la sapele cu care prăseau şi-şi îndreptau privirile spre mijlocul viei. Într-o zi m-am suit în clopotniţa mănăstirii pe grinda cea mai de sus şi, cu smoala strânsă pe o surcică lată de pe clopote, cu litere mari de tipar, am scris numele paznicului de vie ce eram acolo, pentru pomenirea lui în vecii vecilor. (Adrian şi Angela, cei doi copii ai autorului, au apucat să vadă pe o grindă a clopotniţei mănăstirii inscripţia Petru Mateciuc 1921, scrisă cu litere mari negre). Unii călugări bătrâni şi cu deosebire stareţul mă trimeteau să le aduc câte un cofăiel de apă bună de la izvorul de la poalele dealului, lângă cantonul de cale ferată. Pentru fiecare cofăiel primeam câte un leu de hârtie. împăturiţi într-o cutiuţă, i-am dat pe toţi tatei Margareta când s-a apropiat timpul de şcoală şi am venit iarăşi acasă.

Malarie n-am mai avut. Ori aerul de acolo, aer de cuvioşenie, ori chinina şi tratamentul din spital m-au lecuit definitiv. Zidurile ce împrejmuiau mănăstirea erau intacte; s-au mai păstrat numai trei părţi din cele patru laturi. Latura dinspre sud se prăbuşise la vale şi nu s-a mai refăcut. (În prezent sunt refăcute.)

Aveam o deosebită plăcere să mă joc în caleasca fostului domnitor al Moldovei, Duca Vodă, ctitorul mănăstirii, mirându-mă de mărimea roţilor, masivitatea arcurilor şi admirând stema Moldovei pictată măiestrit pe cele două uşi laterale. Călugării îmi povesteau că de acolo în jos coboară un tunel subteran de piatră ce ajunge pe sub Bahlui până în inima oraşului Iaşi.

Toamna am început iarăşi şcoala, de astă dată fiind în clasa a treia şi având ca institutor pe regretatul Costică Andriescu, dascăl desăvârşit. Nu prea înalt de statură, cu cârja veşnic la dânsul, pe care o balansa mergând sau ducând-o pe mână, nu stătea departe de şcoală. Cu mustăţile groase, cu lanţul de aur la ceas, care trecea de la un buzunar al jiletcii la celălalt, cu o figură totdeauna binevoitoare dar serioasă, avea grijă de noi ca să învăţăm lecţiile totdeauna şi să fim cuminţi. Ne învăţa cântece pe care le ştiu şi acum. Locuia pe strada Toma Cozma la nr. 16, peste drum de biserică. Avea un singur fiu, pe domnu’ Ionel, care mai târziu a fost un remarcabil profesor de matematici la Liceul Naţional. Domnul nostru institutor avea un frate, preot la Biserica Banu. Preotul avea o casă plină de copii, băieţi şi fete. La recomandarea făcută preotului de către învăţătorul meu, veneam în fiecare dimineaţă şi însoţeam la şcoala noastră pe un fiu al preotului, care nu prea putea să meargă singur din cauza unui defect la picior. Până se pregătea băiatul, preoteasa mă ospăta totdeauna în bucătărie cu ce credea ea că mi-ar prinde mai bine. De mare încredere mă bucuram şi din partea învăţătorului meu. În recreaţia mare făceam drumul mai mult zburând în tălpile goale până în strada Lăpușneanu, de unde aduceam pe un bon de mână o jumătate de kilogram de crenvurști de la mezelăria Noach. Până suna clopoţelul de intrare în clasă, eram înapoi cu pachetul.

Colegi de clasă aveam şi pe unii mai cu stare la părinţi: tatăl lui Urdea era profesor, tatăl lui Nimereanu era doctor, tatăl lui Iacobovici – colegul meu de bancă – era angrosist de vinuri, tatăl lui Ghimpu era inspector la gară, tatăl lui Jorj Popescu era funcţionar la tribunal. Toţi aceştia aveau ghiozdane, cărţi şi rechizite. Eu nu aveam cărţi ci abia câteva caiete, dar învăţam lecţiile pe cărţile colegilor în timp ce ei se jucau, sau când se întâmpla să nu vină profesorul nostru la clasă, căci acesta era şi revizor şcolar al judeţului Vaslui. Un timp mai îndelungat n-a venit la şcoală şi am făcut lecţii cu unul tânăr, pe nume Podoleanu. Acesta era mai aprig, ne croia cu varga din te-miri-ce, dar cânta cu noi de nu ne întrecea nimeni.

În clasă răspundeam foarte bine la lecţii, fapt care m-a ridicat în ochii multor colegi cu părinţi mai avuţi. Aceştia se strângeau roată lângă mine şi îi ajutam la unele obiecte, făcându-mi surprize cu prăjituri, mere sau nuci. Unul dintre colegi, pe nume Alexandrescu Gheorghe, îmi făcea poze din creion. El a ajuns mai târziu profesor de limba latină.

Curtea şcolii era destul de încăpătoare pentru a cuprinde zbenguiala copiilor din cele patru clase. Erau şi profesori mai aspri la unele clase ca Zamvel, Zaharia. Aceştia nu aveau niciodată un zâmbet pentru copii. Director al şcolii era Lascăr Mătăsaru, om foarte serios, avea abecedare şi cărţi de geografie scrise de dânsul.

Lucrurile mergeau foarte bine atâta timp cât eram la şcoală. Când ieşeam însă, pe drumul spre casă îmi făceam planurile pentru celelalte treburi care mă aşteptau. Apa era cam departe atât la cişmeaua din strada Toma Cozma, la bodega lui Cavaleru, cât şi la cea din colţul gardului bisericii. Și doar apă se consuma mereu în casă: spălatul pe jos era zilnic, spălatul rufelor şi al lenjeriilor mai mititele se îndesise căci ţaţa Margareta mai adusese pe lume încă o fetiță.

De la o vreme am rărit-o cu adusul apei de la Cavaleru, mutându-mă definitiv la cişmeaua din colţul gardului bisericii. În celălalt colţ al străzii la numărul 45 locuia un fost inspector şcolar pe nume Constantin Musteaţă, la familia căruia se afla în serviciu sora mea mai mare, Elisaveta. Bucătăria şi sufrageria era în curte, mai la vale de casa stăpânilor. Aici, sora mea pregătea masa şi locuia în bucătărie. Când ajungeam cu căldarea aproape de biserică, un ţipăt-semnal ascuţit din gât era auzit de sora mea, care scotea capul peste gard, îmi deschidea portiţa şi mă făcea nevăzut în casă, căci stăpânii luaseră masa. Aici mă aştepta mâncarea călduţă, căci acasă se terminase apa tocmai la acest ceas.

Iarna a venit mult aşteptată, căci sanie îmi făcusem şi eu din nişte scânduri pe care cu greu le-am putut strânge ca să nu mi le pună pe foc ceilalţi copii din casă, al căror număr era acum de patru, iar eu al cincilea, mai mare între ei. Când era duminică sau sărbătoare, aveam tot timpul să fac toate treburile, multe la număr din casă, dar şi să mă trag cu sania. Locuri de tras cu sania erau multe: pe stradela Ionescu de la biserică la vale, pe strada Şcoalei, pe cealaltă parte a gardului bisericii până în strada Păcurari, pe strada Turcu în continuare pe strada Toma Cozma, pe strada Comănescu pe lângă Liceul Internat. Erau şi unii mai mari care aveau bob-uri şi la care ne uitam cu mare admiraţie căci aveau volan ca la automobil, frâne de mână, nu ca la săniile noastre pe care le opream sau le cârmuiam din călcâie (şi ele destul de tocite).

Încheierea anului şcolar mi-a adus iarăşi o coroniţă de flori şi premiul întâi. Venise Circul Kludski şi se instalase pe locul viran de lângă biserica Prapa-Doamna, aproape de Cofetăria Tufli. Bădia Tache, care acum învăţa şi se pregătea pentru examenul de mecanic, m-a dat pe seama unuia dintre oamenii circului. Acesta îmi încredinţa un număr de bucăţi de rahat, o tabla şi câteva pahare. Mă plimbam printre spectatorii circului şi făceam vânzare în timpul pauzelor, iar în timpul programului eram şi eu un spectator fără parale. Câte n-am văzut la circ! Giumbuşlucuri, dresaj de animale, maimuţe pe biciclete, tumbe de ursi, cai dresaţi, acrobaţii şi câte şi mai câte! După circul Kludski a venit Circul Sidoli, la care am continuat „slujba”. S-a dus şi acesta, iar de la o vreme, pe locul respectiv au început să se facă o serie de săpături pentru o clădire care s-a numit „Fundaţia”. Rămăsesem fără „slujbă” şi doar până la deschiderea şcolii mai era încă multă vreme. Noroc că bădia Tache, care acum luase examenul de mecanic de locomotivă şi-şi luase locomotiva în primire, m-a dat la patronul care se ocupa cu vânzarea ziarelor din oraşul Iaşi. Acesta era Toma Nistorică şi avea asociat pe altul cu numele de „domnu’ Gheorghe”, un oltean pripăşit pe aici.

Am luat în primire chioşcul de ziare ce se afla la colţul străzii Manolescu cu strada Păcurari, la halta de tramvai. Avea lacăt acest chioşc, oblon în faţă şi-mi aduceam singur ziarele de la „centrala” din Piaţa Unirii, lângă restaurantul „Bragadiru”. Aici, „domnu’ Nistorică” sau celălalt îmi număra dimineaţa ziarele, le trecea pe o listă alături de alţi „chioşcari”, îmi făcea totalul pe care trebuia să-l încasez, iar seara mă prezentam cu banii. Toată ziua eram în chioşc, vindeam cu mare atenţie „marfa” şi încasam banii, numărând şi restul. Dimineaţa când plecau oamenii la serviciu, eram cu chioşcul deschis. Atunci îmi era cel mai drag! Ziarele şi revistele timpului pe care le aveam în chioşc şi din care pe unele le băteam în ţinte mici afară ca să fie văzute, le citeam cu netulburată linişte. Erau reviste ca „Lumea copiilor”, „Dimineaţa copiilor”, „Sherlock Holmes” şi ziare ca „Universul”, „Dimineaţa”, „Adevărul literar şi artistic”, „Rampa”, „Opinia”, „Lumea”, „Evenimentul”. Ultimele trei ziare apăreau la Iaşi. Într-o seară, la predarea banilor, m-a apucat o ploaie torenţială, iar patronii m-au oprit să dorm pe nişte paie în subsolul restaurantului. Mai erau acolo şi alţi băieţi întinşi pe paie şi sforăind la întrecere. Acest locuşor l-am folosit şi în alte dăţi scutindu-mă să mai fac drumul noaptea pe strada păcurari până acasă.

Din cauza gurii lui „bogate” şi pentru că purta şi un nume ce suna nu tocmai plăcut şefilor săi, bădia Tache este dat afară din slujbă, acuzat fiind de „bolşevism”. Fusese o grevă la depoul CFR şi de aceea au fost înlăturaţi din serviciu toţi cei care au vociferat şi au manifestat împotriva Direcţiei Depoului. Bădia Tache s-a apucat de negustorie cu ouă. Aduna lăzi cu ouă de pe la Răuşeni sau din alte părţi şi le transporta la Bucureşti unde aveau un preţ mai bun. Într-una din călătoriile sale m-a luat şi pe mine cu trenul, dar n-a plătit bilet pentru clasă, ci ne-am ascuns amândoi într-o parte a vagonului de postă, unde de obicei erau transportaţi câinii. Într-o gară, aproape de Galaţi, oamenii de peron ne-au observat în cuşca de câini şi s-au adunat acolo, făcând mare haz. Am fost scoşi de acolo, dar, ca să nu plătim biletul, ne-am suit pe vagoane, deasupra. Între Galaţi şi Brăila am văzut pentru prima dată cum ieşea fumul de la un vapor, iar bădia Tache a cumpărat un harbuz şi o pâine, din care ne-am ospătat cu poftă amândoi. Ajunşi la Bucureşti, am transportat lăzile cu ouă în piaţa Obor, bădia Tache plecând după alte afaceri prin Bucureşti, mă lasă pe mine să vând ouăle. Cât ai clipi din ochi am fost înconjurat de o sumedenie de olteni, care mai de care oferindu-mi câte doi bani pentru fiecare ou. Eu aveam ordinul să vând cu câte 20 de bani un ou şi de aceea am început a tipa şi a plânge de frică. Lucrurile s-au lămurit mai apoi, când a venit bădia Tache, făcând mare haz cu oltenii pe seama mea, căci aceştia spuneau doi bani la 20 de bani, iar eu înţelesesem ca la şcoală la ora de matematică.

A venit şi toamna. Eu eram în clasa a patra, făceam lecţiile tot cu domnu’ Andriescu, dar bădia Tache tot fără slujbă era. Mai făcuse între timp ceva negustorie cu porci, dar probabil că nu obţinuse mare lucru. Și-a găsit o nouă slujbă la Teatrul Naţional, controlor de bilete la uşa de intrare. Mi-a găsit şi mie o slujbă tot acolo: la bufetul din lojă spălam paharele şi serveam spectatorii cu apă proaspătă de la robinet, în timp ce doamna vânzătoare nu mai prididea cu vânzarea dulciurilor, bomboanelor, prăjiturilor. Din când în când, doamna mă trimetea sus la bufetul galeriei unde era patronul, pentru a aduce marfă ce consta din prăjituri, rahat, diferite bomboane de ciocolată dintre care unele cu lichior. Drumul de la galerie până la lojă era o delectare. În cutiile deschise, „marfa” era foarte îmbietoare, dar bucăţile erau numărate şi trecute în listă. Unele „lucruri” sau prelungiri de ciocolată de pe prăjituri nu era frumos să le vadă spectatorii, de aceea prăjiturile ajungeau frumos fasonate în mâna doamnei, iar praful de zahăr din cutiile cu rahat nu mai ajungea la destinaţie, că doar acesta nu se vindea spectatorilor. Toată iarna şi până la închiderea stagiunii eram un sârguincios diriguitor al paharelor în timpul pauzelor.

Frumuseţea cea mai de preţ era însă după stingerea luminilor în sală. Fără să fiu auzit nici de cea mai fină ureche, intram în prima lojă, de unde participam cu toată fiinţa mea alături de artiştii de pe scenă, plângând cu ei şi veselindu-mă de asemenea. Piesele „Baba Hârca”, „Fântâna Blanduziei”, „Hamlet”, „Othello”, „Răzvan şi Vidra”, „Vicleniile lui Scapin”, „Hoţii” de Schiller şi altele ca „Machbeth”, „Coana Chiriţa” erau de acum ştiute de mine în bună măsură atunci când se închidea stagiunea.

Sala în care învăţam noi cei din clasa a patra era acum la etaj, cu geamurile spre gară. De aici se vedea tot şesul Bahluiului, gara, dealurile de la Miroslava, casele din împrejurimi. În cursul acestui an am putut vedea trei incendii care au distrus fabrica de bomboane „Dacia” din strada Zugravilor, moara „Diamant” şi moara Fruchtman. Pompierii, care aveau cazarma mai la deal de şcoala noastră, pe cealaltă parte a străzii Pojărniciei, cu sacalele de fier la care erau înhămaţi câte patru cai şi într-un trâmbiţat straniu de goarnă de alarmă, ocoleau şcoala noastră şi alergau în goană la locul cu pricina. Când s-a aprins fabrica de bomboane „Dacia” din strada Zugravi, nici un elev n-a mai rămas la şcoală. Toţi au dat „ajutor” la strâns bomboanele care erau azvârlite cu lăzi şi cutii în stradă.

Al patrulea an de şcoală l-am terminat de asemenea tot cu premiul întâi şi cu felicitări din partea nu numai a învăţătorului, ci şi a directorului şcolii, Lascăr Mătăsaru. Cei patru ani de şcoală la Iaşi au fost încheiaţi cu succese deosebite. Acest lucru a atras atenţia învăţătorului Andriescu şi în mod excepţional a directorului şcolii noastre. Într-o bună zi îl văd pe domnu’ Andriescu venind acasă la noi. După o discuţie destul de îndelungată cu ţaţa Margareta, din care am înţeles că trebuie să mă dea „la şcoală mai departe”, domnu’ a plecat. Peste câteva zile, ţaţa Margareta m-a luat de mână şi m-a dus la mătuşa Tinca, sora dreaptă mai mică a mamei mele, spunându-i acesteia că ea de abia poate să-şi hrănească gurile copiilor ei şi nu poate să mă mai ţină şi pe mine „într-o şcoală mai departe”. Mătuşa Tinca stătea în strada Morilor, avea o fată, pe Eleonora, învăţătoare în satul Larga-Jijia şi o altă fată, Mărioara, elevă în Şcoala Normală de fete „Mihail Sturza” din Iaşi. Moşul Ion era funcţionar în gara Socola, ca magazioner. Mătuşa Tinca a răspuns scurt: „Lasă-l, fată, la mine!”.

O nouă tutelă, o altă casă, o altă atmosferă. Mătuşa Tinca, foarte gospodină, avea două camere şi stătea cu chirie la madam Iordăchescu. Proprietăreasa era singură, femeie în vârstă, locuia singură în una din cele patru camere, iar în cea de a patra cameră locuia o altă familie din trei persoane: Todiriţă Juglan, soţia lui şi o fetiță pe nume Curelaru Maria, probabil a soţiei sale din prima căsătorie. Soţia lui Todiriţă era casnică, corpolentă şi guralivă, iar el era ceferist, controlor de bilete la trenurile de persoane. Fata, Maricica, se pregătea să intre la liceu.

Am luat în primire paravanul de pe latura casei, în care avea o plită şi cele necesare pentru pregătirea mâncării, vasele de bucătărie şi lemnele, diferite obiecte de gospodărie. Am fost pus imediat la curent cu treburile ce le am de făcut şi viața a intrat în normal. Fiind în vacantă şi având în vedere că eu apărusem ca o problemă serioasă în casă, Eleonora, care-şi adusese de la Larga-Jijia doi elevi pentru preparat, m-a inclus şi pe mine la preparaţie pentru admiterea într-o şcoală. S-a interesat ea pe unde ştia şi într-o bună zi m-a prezentat pentru înscriere la Şcoala Normală „Vasile Lupu” din dealul Copoului, unde secretara era prietenă cu Eleonora.

Timp de două săptămâni, preparaţiile celor trei prozeliţi au mers strună. „Preparanzii” mai făceau şi treabă în gospodărie: spălatul pe jos în camere şi în cerdac, tăiatul lemnelor pentru cei doi băieţi, iar fata se ocupa mai mult de spălatul vaselor în bucătăria din paravan.

Problema cea mai grea pentru mine era lipsa „trusoului”, a cărui listă a fost dată de şcoală, la înscriere. Se cereau acolo o sumă de obiecte de lenjerie de corp şi de pat, din care eu nu aveam deloc. Dar de noroc să nu se plângă omul niciodată! Soseşte ţaţa Margareta cu un pachet mare, voluminos, conţinând lenjerie şi alte obiecte necesare la internat, precum: cearşafuri albe din olandină, fete de pernă şi şervete de masă din „damasc”, prosoape plusate, batiste şi prosoape, precum şi lenjerie de corp. părinţii colegilor mei din clasa a patra au făcut o colectă frumoasă pentru înzestrarea mea cu cele necesare. Adăugând la acestea o pătură groasă şi un mindir nou din partea familiei mătuşii Tinca, eram tare cu problema materială. Rămânea cealaltă, de care depindea intrarea mea la internat. La concurs am reuşit al 23-lea din cei patru sute de înscrişi şi optzeci de admişi. Îmi amintesc de lucrarea scrisă cu dictare din bucata „Bunica” de Barbu Ștefănescu-Delavrancea: „O văz ca prin vis. O văz aşa cum era. Naltă, uscăţivă şi cu buza de sus în dinţi de pieptene…”

Şcoala din dealul Copoului era străjuită de o mare de verdeaţă. Aleea de castani de la intrare ți inspira o atitudine solemnă, care te însoţea oriunde te-ai fi dus: în sălile de clasă, în laboratoare, pe coridoare, pe aleile care o înconjurau. Plantaţiile de pomi pe spaliere, viile, florăria, uzina de curent electric şi încălzire, brutăria şi toate anexele gospodăreşti îţi inspirau un respect deosebit, pentru că totul însemna munca depusă de cei care au clădit-o aici în mijlocul naturii.

Organizarea învăţământului era bazată pe o disciplină severă, totul având caracterul unui mecanism ce funcţionează perfect. Corpul didactic, format din profesori cu o temeinică pregătire profesională şi o înaltă conștiință pentru pregătirea viitorilor învăţători ai satelor inspira tuturor celor ce învăţau aici o deplină conştiinciozitate în îndeplinirea obligaţiilor de şcolar.

În clasa întâia de liceu am făcut cunoștință cu profesorii: Ghibănescu Gheorghe la limba română, Mihai Botez la matematici, Constantin V. Oescu la ştiinţele naturii, Mihai Bantaş la limba franceză, Mihai Barbu la violină, Adrian Schiller la lucrări de mână, Dumitru Crudu la caligrafie şi desen. Eram aşezaţi în pupitre cu capac, înăuntrul cărora fiecare avea aşezate, în ordine desăvârşită, toate cărţile, caietele şi celelalte lucruri necesare învăţatului. La fiecare oră de curs, soneriile de pe coridoare şi clopotul din pătratul mare, dădeau semnalul începerii muncii şcolare. Masa se servea în sufrageria curată, cu mesele având faţa de marmură, încăpând deodată toţi elevii, în număr de 560. În recreaţii ne petreceam timpul liber în pătratul mare în timpul frumos şi pe coridoare în timpul ploios sau iarna. Dormitoarele erau toate la etaj, fiecare clasă separat. În timpul nopţii, o gardă formată din trei elevi din clase diferite, umbla prin dormitoare pentru a supraveghea ca elevii să se odihnească. La fiecare trei ore se schimba garda, cu semnarea listei de gardă de către un elev din ultima clasă. În fiecare sâmbătă după amiază se primeau lenjerii curate de la „garderobă”, o sală mare cu rafturi şi numerele matricole ale elevilor. Sâmbăta seara, pe rând, elevii claselor făceau baia obligatorie la aburi, apă caldă şi bazin.

Duminica dimineaţa elevii luau parte la slujba religioasă în capela din apropierea intrării la poarta şcolii, după care se servea masa în sufragerie. La masa întâia luau loc numai şefii de clasă, care erau serviţi primii. Aici era seful internatului împreună cu şefii claselor subalterne. După masă, învoire în oraş până seara, pe bază de bilet de voie semnat de pedagogul de serviciu. Cei care întârziau nu mai ieşeau în oraş duminica următoare. Aproape în fiecare duminică seara se dădeau serbări şcolare în sala de gimnastică, cu program organizat pe clase, sub conducerea unui pedagog al clasei sau a şefilor de meditaţie. Aceştia erau numiţi dintre elevii mai merituoşi din clasele a cincea şi a şasea. În alte duminici se dădea spectacol de cinematograf în sala de mese. Şcoala avea cinematograf la care rulau filme cu caracter ştiinţific, călătorii, descoperiri geografice. Cei care nu ieşeau în oraş, puteau citi cărţi de la biblioteca şcolii, care avea foarte multe cărţi din toate domeniile. Aceşti elevi puteau să-şi mai repete lecţiile pentru a doua zi sau zilele următoare. În fiecare seară după ce se servea masa, în pătratul mare al şcolii, elevii cântau din viori şi se încingeau sârbe şi alte jocuri naţionale sau moderne.

La ora 19 toţi elevii intrau la meditaţia de seară, unde-şi pregăteau lecţiile, iar la ora 21, în pătratul mare, cu clasele aliniate se făcea apelul. Seful internatului făcea apelul la clasele de absolvire. Alte activităţi, impuse de împrejurări, aveau loc pe clase: curăţatul cartofilor la bucătărie, curăţenia generală împrejurul internatului, deszăpezirea autobuzului care aducea profesorii din oraş, precum şi curăţirea de zăpadă a pătratului mare. Coridoarele şi scările pentru etaj, din mozaic ornamentat, erau curăţate de personalul de serviciu angajat, de obicei femei. Mecanicul uzinei, domnu’ Ionescu avea grijă ca toate clasele şi coridoarele să aibă lumină, să fie încălzite caloriferele, să fie apă caldă la spălătorie, să funcţioneze spălătoarele de la dormitoare.

Dimineaţa la ora 5 clopotul suna deşteptarea, apoi fiecare îşi aranja patul, îşi lustruia încălţămintea. Urma apoi meditaţia de dimineaţă timp de o oră, apoi gustarea, şi la ora opt începeau cursurile. Profesorii, cu catalogul sub braţ, îşi făceau apariţia şi până la amiază totul era dominat de o atmosferă de muncă încordată şi o disciplină ireproşabilă. Mi-amintesc cu deosebire de profesorii: Crudu Dumitru de la caligrafie şi desen, de o elegantă ieşită din comun, cu haine turnate, guler Take Ionescu la gât şi papion negru, mustaţă răsucită în sus, ochii sclipitori, vioi şi negri. Avea o mână fermecată. Modelul făcut pe caiet îţi sugera imitarea lui fără greşeală. „Bastonata” era porecla pe care elevii i-o atribuiseră, dar cu deplin temei, pentru că exemplul său de bun pedagog ne-a rămas în minte şi acum.

Alt profesor, Mihai Bantaş, la franceză, era mult simpatizat. Insistenta cu care ne învăţa modul de pronunţare a diferitelor nuanţe în limba franceză, feluritele melodii cu care însoţea bucăţile de citire din manual, precum şi gingăşia cu care trata pe fiecare elev în parte însoţind cu o privire caldă a ochilor lui albaştri, făcea din obiectul său de predare lecţii foarte atractive.

Iulian Rick, profesor de geografie, călătorea cu noi pe hărţile geografice în toate continentele şi nu exista nici un elev care să nu-şi fi desenat hărţile pe caiet sau să nu-şi fi învăţat cu sârguinţă lecţiile.

Adrian Schiller, profesor de lucrări cu caracter practic, a sădit adânc în sufletele elevilor săi simţul conştiinciozităţii şi al exactităţii în procesul muncii practice şi cel al lucrărilor artistice la: aplicaţii pe hârtie colorată, sculptură, pirogravură, împletituri din sfoară şi rafia, lemnărie, legătorie de cărţi, confecţionarea periilor de haine şi de ghete, lustruitul mobilei. Cu o mobilitate remarcabilă, îl vedeai peste tot, îndrumând şi corectând.

Și ceilalţi profesori se bucurau de respectul cuvenit, însă cel mai de temut era Mihai Botez, profesorul de matematici. Nu era problemă pe care să n-o rezolvăm mai întâi cu dânsul în clasă, dar desigur că nu totdeauna în munca individuală, după plecarea profesorului, se obţineau aceleaşi rezultate. La ascultarea la tablă trebuia să te ţii bine pe picioare, altfel te apuca un tremur inexplicabil.

La terminarea cursurilor clasei întâia de liceu am luat premiul întâi şi un pachet de cărţi.

Sala de gimnastică era dotată cu toate aparatele necesare pentru cultivarea unor deprinderi necesare dezvoltării armonioase a aptitudinilor fizice: paralele, prăjini metalice, scări, frânghii, greutăţi, inele, trapeze. La orele de gimnastică la aparate, putini erau cei care mă întreceau la căţărări pe prăjină, frânghii sau scară fixă. Orele de gimnastică la aparate alternau cu exerciţii de ordine, fugă sau aruncarea la ţintă. Și aici, ca şi la aparate, obţineam rezultate excelente, profesorul Gheorghiu Corneliu fiind foarte mulţumit de noi. Au fost introduse apoi formaţiile de piramide, jocul cu mingea la oină, formându-se o echipă de oină din care făceam parte şi eu, cu care am câştigat multe concursuri organizate în confruntarea cu alte şcoli din oraş şi pe întreaga Moldovă.

Orele de muzică vocală şi instrumentală erau aşteptate cu multă plăcere. Profesorii Baciu Constantin şi Mihai Barbu îşi dădeau tot interesul ca noi să ne putem însuşi nu numai latura tehnică ci şi cea artistică pentru viitor. În sala de muzică, pentru pregătirea corurilor, profesorul Baciu Constantin avea un pian, de la care dirija corul pe opt voci. Era deprins ca la una din părţi să se facă vreo greşeală; profesorul se scula de la pian şi plesnea peste obraz pe fiecare din rândul întâi al sopranilor, cu câte o palmă. Nu lipseau în acest caz nici unele vorbe mai aspre, care pe noi ne cam băgau în răcori. Alteori, enervându-se, trântea capacul de la pian şi pleca din sală la cancelarie, după care revenea mai liniştit, luând totul de la început. Orele de violină cu Mihai Barbu, pe lângă chiulul pe care-l trăgeau unii învăţând acelaşi solfegiu pentru notă la toate trimestrele, antrenau totuşi marea majoritate a elevilor, învăţând cu sârguinţă bucăţi clasice ale unor autori ca: Mozart, Mendelssohn, Beethoven şi alţii.

Am participat la un festival dat la Teatrul Naţional cu bucăţi din repertoriu al autorilor de coruri consacraţi, ca şi cu bucăţi corale ale căror autor era însuşi dirijorul şi profesorul nostru. Bucăţi corale ca: „Sus opincă”, „Frunză verde iarbă neagră”, „Dorul” făceau asistenţa să nu înceteze cu aplauzele. Cu Mihail Barbu şi sub conducerea lui am cântat şi am făcut parte din orchestra mare a şcolii (simfonică), precum şi din orchestra mică, cu care cântam la vioară bucăţi mai obişnuite în timpul rulării filmelor în sala de mese, la spectacolele de duminică seara.

Fanfara şcolii, sub conducerea profesorului Haas Robert, era faima oraşului şi totdeauna la defilările din oraş culegeam aplauzele ieşenilor. Îmbrăcaţi în costume naţionale, încălţaţi cu opinci şi cu negară la pălărie, într-o perfectă cadenţă şi aliniere, făceam o bună figură reprezentativă.

Lecţiile de medicină şi igienă pe care le preda doctorul Bălan Nicolae aveau o mare înrâurire asupra conştiinţelor noastre. Totdeauna venea la lecţii cu tratate voluminoase aurite pe margini. Planşele colorate pe care ni le arăta în cursul predării s-au săpat adânc în mintea noastră. Cu deosebire lecţiile privitoare la bolile sociale şi cele venerice erau punctul forte al explicaţiilor sale. Figurile jalnice ale organelor sexuale masculine sau feminine, zdrenţuite sau afectate de aceste boli nu s-au şters niciodată. După fiecare ieşire în oraş, doctorul Bălan făcea vizita medicală şi vai de acela care aducea în internat vreo asemenea podoabă. Internarea şi infirmeria şcolii se făcea la recomandarea medicului şi numai pentru cazuri mai grele. În rest, tratamentul medicamentos indicat se făcea ambulatoriu, fără absenţe de la lecţii. Am fost internat la infirmerie într-o iarnă când eram prin clasa a cincea de liceu, cu un furuncul sub barbă; în salonul gol, eram singurul bolnav. Fata infirmierului, elevă la liceu, venea mai des seara să vadă dacă e caldă soba şi cum mă simt. În vara anului când trecusem în clasa a patra, colegul meu Reslescu Constantin m-a invitat în vacantă la el acasă, la Borca din judeţul Neamţ. El avea o soră studentă la facultatea de medicină din Iaşi, pe nume Nina. Aceasta îşi adusese o colegă de facultate ca să petreacă vara la Borca, pe Titică Gheorghiu din Covasna. Pentru că numărul persoanelor la masă se mărise, trebuia mărită şi baza de aprovizionare; întrucât acolo, la munte, nu erau alte mijloace mai diversificate pentru hrană, nădejdea era la peştele din Bistriţa. Aproape toată ziua pescuiam amândoi, având râme ca nadă sau „muscă” din pene, dar totdeauna veneam cu trăistuţele pline cu peşte: lipan, mreană sau clean. Podul de beton cu arcade de pe Bistriţa, care traversa apa în dreptul Domeniilor Coroanei era pentru noi locul de întrecere la pescuit. Alteori urcam pe pârâul Borca la zmeuriş. Fetele culegeau zmeură în cele patru coşuri de mână, iar noi, băieţii, pescuiam la păstrăvi, având undiţele bine ascunse atunci când treceam prin punctele de control al pădurarilor. Mai mult de jumătate, coşul avea la fund păstrăvi, iar deasupra zmeură. Ne duceam la o altă soră a colegului, căsătorită în alt sat în josul apei, la Dreptu, unde soţul ei era inginer la exploatarea pădurilor de brad, în parchete. Acesta ne-a propus să întrăm în echipa „de măsură” a parchetelor de pe munte, având posibilitatea să câştigăm bani buni. Am acceptat propunerea şi peste câteva zile am început munca.

Ca o răsplată a străduinţei la învăţătură, directorul Şcolii Normale, Ştefan Bârsănescu, organizează în vara anului când am trecut în clasa a şasea, o excursie mare prin tară, la care luau parte elevii cei mai buni din clasele mari, împreună cu un număr de profesori. Plecând spre Vatra-Dornei cu două vagoane rezervate pentru noi, ne-am oprit pentru a vizita acest oraş de munte. Am putut vedea aici staţiunea balneo-climaterică, parcul oraşului cu un ceas enorm, având cifrele şi cadranul construit din flori. Într-o dimineaţă ne-am îmbarcat pe două plute şi am pornit-o pe Bistriţa la vale. Diferitele aspecte ale munţilor împăduriţi cu brazi, coturile Bistriţei unde apa se izbea vijelioasă în maluri, „colţul Acrei”, „Toancele” şi alte frumuseţi ale naturii au produs asupra noastră o puternică impresie. Către seară am ajuns la Borca, s-au tras şi legat plutele la mal. Ceilalţi elevi şi profesori au fost găzduiţi la şcoală, iar noi, cei doi prieteni, acasă la acesta din urmă. Ne-a trezit gornistul nostru care suna adunarea la malul Bistriţei. Toată ziua, ce-a de a doua, am călătorit cu plutele până la Piatra-Neamţ, cârmaciul şi dălcăuşul fiecărei plute fiind adevăraţi meşteri în conducerea plutelor, ferindu-ne de pericolul unei eventuale scăpări a cârmei din mână, care ne-ar fi fost fatală. Am luat iarăşi locurile în vagoane şi am ajuns pe la amiază pe valea Prahovei, la Sinaia. Am vizitat Castelul Peleş cameră cu cameră, oferindu-ne rarităţi ce cu greu le-ar fi văzut oricine în alte împrejurări. Monarhul se afla bolnav într-un cort din spatele Castelului Peleş. La coborârea spre poartă, am întâlnit pe moştenitorul tronului (Mihai I) călare pe un ponei, cu pălăria moale, albă, însoţit de un majordom. Tatăl său era plecat din tară.

Am continuat excursia pe la Buzău şi ne-am oprit la Brăila. Aici ne-am îmbarcat pe un vapor şi am călătorit pe Dunăre spre Galaţi şi Bechet. Ultima parte a excursiei a fost linia ferată Galaţi – Bârlad – Iaşi.

În toţi anii de curs obţinusem premiul întâi, iar acum eram promovat tot primul din clasă, devenind seful de internat al şcolii.

Ultimul an de şcoală, cu implicaţii mai multe şi ca materii de studiu specifice profesiei. Directorul şcolii, Ştefan Bârsănescu, care mă cunoştea încă din timpul excursiei ce o făcusem în tară, a chemat un croitor din oraş şi a dat ordin să mi se facă un costum de elev, ca şi în anul trecut. Aveam deci un costum pe măsură ca şi în clasa a cincea, cu care puteam spune că mă pot mândri.

Practica pedagogică la şcoala de aplicaţie era pentru noi activitatea cea mai importantă, pe lângă celelalte obiecte de studiu. Eram peste 60 de elevi în ambele clase a şasea. viața de internat se schimbase cu mult mai bine datorită ideilor noi cu care venise noul director, pregătit la universitatea din Heidelberg. Vesela de faianţă, îmbunătăţirea substanţială a hranei elevilor, mărirea numărului de participanţi la spectacolele de teatru din oraş, participarea elevilor din ultima clasă la cercurile culturale cu învăţătorii din judeţ, au fost numai unele din transformările iniţiate şi puse în aplicare de acest nou director, pe nume „Doctor în filozofie” Ştefan Bârsănescu.

Aproape de vacanta de iarnă, pedagogul de serviciu vine în sufragerie cu ordinul ca toţi elevii să se tundă cât mai scurt, inclusiv cei din ultima clasă. Aceştia au ripostat energic şi pedagogul supărat a plecat să raporteze subdirectorului şcolii, Ion Costăchescu, faptul că elevii clasei a şasea se opun. Dar, la subdirector, pedagogul a ajuns tuns de către unul din elevii clasei a şasea, pe nume Iacob Ioan. Acesta a fost chemat la cabinet şi umplut de sânge în bătaia aplicată de subdirector. S-a produs o învălmăşeală mare în rândul elevilor din clasa a şasea, aceştia protestând vehement asupra măsurilor luate. Elevul însângerat a fost trimis la infirmerie, urmat de toţi elevii claselor a şasea. Situaţia luase un aspect dramatic. Directorul şcolii, aflând de această nouă întorsătură a lucrurilor, convoacă imediat conferinţa profesorilor. După această conferinţă-fulger se hotărăşte schimbarea directorului şi transferarea disciplinară a mea la Craiova şi a lui Manole Gheorghe la Constanta, drept pedeapsă că eu nu am intervenit în conflictul cu pedagogul tuns, iar Manole Gheorghe drept capul rebeliunii. Transferarea noastră trebuia să se facă imediat, din acea seară încă trebuia să ne facem bagajele, anunţându-se şeful garderobei, Ilade Constantin. Dimineaţa când m-am dus la cabinetul directorului pentru primirea formelor, în jilţul directorial stătea profesorul de matematici, Mihai Botez, noul director. Acesta, foarte calm, mai mare surpriza, m-a trimis înapoi la clasă să-mi caut de treabă.

Vacanta a trecut, cursurile erau aproape pe sfârşite. Câţiva din colegii mei aveau obiceiul fumatului. Cerându-şi voie de la mine ca să se ducă „la pod”, am văzut că nu se mai întorc. Intrigat, m-am dus după ei. La rugămintea unuia care nu terminase ţigara încă, am aprins şi eu, pentru a-i ţine de urât. Pe scară urca pedagogul de serviciu, în pas de pisică. Ne-a prins pe toţi în flagrant delict de fumat şi ne-a trecut în raportul zilei, pentru pedepsire. De acest lucru şi despre urmările lui, am aflat-o mai târziu şi am tras consecinţele. Situaţia la învăţătură la sfârşitul clasei a şasea m-a clasificat primul absolvent, dar cu nota 7,87 la purtare. Acest incident a avut urmări şi mai apoi, la examenul pentru diploma de capacitate, fiind clasat al doilea cu media 9,25, faţă de primul clasat la examenul de diplomă cu media 9,33. (În alte însemnări, care completează cu multe amănunte amintirile din anii de şcoală, autorul povesteşte că a fost pedepsit prin mutarea la şcoala din Craiova. În dimineaţa plecării, aşteptând în holul şcolii cu bagajul făcut, a fost anunţat să meargă înapoi în dormitor, căci căzuse guvernul.)

La serbarea de fine de an am primit un pachet mare cu cărţi pentru premiul întâi în sunetele fanfarei şi în îmbrăţişarea fostului meu învăţător Costică Andriescu, care s-a adresat asistenţei cu cuvintele: „Acesta-i elevul meu!” (Era în anul 1929.)

Astfel s-au încheiat anii de studiu, cu amănunte ce nu le-am putut da în scris, dar care s-au perindat şi mi-au înrâurit întreaga fiinţă, cu urmări dintre cele mai bune pentru viitor.

Absolvind şcoala cu rezultate excepţionale, am primit postul de profesor pentru catedra de limba română şi geografie la Şcoala de Agricultură din Târgul Ungheni (din Basarabia), care făcea parte atunci din judeţul Iaşi. Şcoala pregătea cadre tehnice pentru agricultură: pomicultură, viticultură, horticultură, zootehnie şi agricultură propriu-zisă, fiind urmată numai de către orfanii din primul război mondial.

Credința noastră Apologetică