Io, Mircea Voievod

Mircea Voievod

Dr. Docent P. P. Panaitescu, Magazin Istoric nr. 3, iunie 1967

Prezența otomanilor în Europa (1354) și, mai ales, înaintarea lor spre Dunăre au ridicat în fața țărilor române o problemă nouă: aceea a apărării independenței proprii și totodată a contribuției la apărarea însăși a civilizației europene împotriva cotropirii de către Imperiul Otoman. Această împrejurare punea și obiective noi în fața politicii externe a țărilor române, care capătă o altă pondere în contextul istoriei universale. Turcii ajung la Dunăre în 1390, îndată după înfrângerea sârbilor în lupta de la Kosovo, și primul domn român care a avut a face față problemei apărării țării împotriva lor a fost Mircea cel Bătrân din Țara Românească. Românii avuseseră prilejul să lupte cu turcii și sub înaintașii lui Mircea, dar contribuția lor la apărarea Peninsulei Balcanice s-a redus până atunci la participarea unor oștiri alături de sârbi și de bulgari. În vremea domniei lui Mircea, concentrarea tuturor mijloacelor de care dispunea țara pentru a împiedica năvălirea otomană crea probleme noi pentru conducători și pentru popor.

Era stringentă o coaliție a țărilor europene și, mai ales, a vecinilor Țării Românești. Dar în Apus se desfășura între Franța și Anglia războiul de 100 de ani. În Răsărit, aproape toate țările erau cuprinse de frământări interne: în Ungaria se făcea simțită o puternică mișcare centrifugă a feudalilor, doritori de a-și extinde latifundiile; în Polonia abia se liniștiseră luptele interne de după stingerea dinastiei Piast, prin stabilirea pe tron a Iagellonilor lituanieni; țaratele bulgare, ca și Serbia, destrămată după moartea lui Ştefan Dușan, căzuseră sub stăpânirea otomană. În aceste condiții, se impunea crearea unei solidarități militare românești, singura care putea ține pe loc înaintarea otomană la Dunărea de Jos. Aceasta a devenit o preocupare de seamă a lui Mircea cel Bătrân și a sfetnicilor săi.

Aspectul politic al reunirii românilor, împărțiți pe atunci în mai multe state feudale, nu se întemeia încă pe unirea într-un singur stat a celor ce vorbeau aceeași limbă, ci era rezultatul unei strângeri a rândurilor în fața primejdiei comune. Era vorba deci de legături feudale între aceste țări pentru crearea unei apărări comune. Cea dintâi primejduită era Țara Românească și de aceea, cel dintâi căpitan de oaste român care a adunat puterile românești împotriva acestui pericol a fost un domn al acestei țări: Mircea cel Bătrân.

Nu este cazul să expunem aici desfășurarea bătăliilor și campaniilor antiotomane conduse de Mircea. Luptele de la Rovine, în care el a învins marea oaste a sultanului Baiazid pe teritoriul țării sale și cea de la Nicopole, unde românii conduși de același domn au participat la cruciada condusă de regele Sigismund, sunt destul de bine cunoscute. Mai puțin cunoscute sunt strădaniile lui Mircea de a constitui în decursul domniei sale de 32 de ani o coaliție românească, nu numai de apărare, dar și cu posibilități de ofensivă, în caz de nevoie. Această coaliție se oglindește în titlul lui Mircea, completat cu stăpânirile dobândite treptat până la 1404. Este vorba de schimbarea vechiului titlu al domnilor Țării Românești dinaintea sa, tocmai pentru că în vremea lui Mircea se crease un complex teritorial nou, ceea ce îi îngăduia să se intituleze „mare voievod și singur stăpânitor, domn a toată țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și spre părțile tătărești, și herțeg al Amlașului și Făgărașului și domn al Banatului Severinului și de amândouă părțile, peste toată Podunavia, încă până la Marea cea Mare, și singur stăpânitor al cetății Dîrstor”. Schimbarea titlului corespunde teritoriului peste care domnea Mircea, subliniind crearea unui organism politic necesar noilor împrejurări militare.

Țara lui Mircea cel Bătrân

Folosindu-se de împrejurările luptelor interne din Ungaria, Mircea reluase regiunile Făgărașului și Amlașului și obținuse recunoașterea stăpânirii sale de către regatul vecin. Tot atunci a redobândit Mircea și cetatea Severinului, care avea sub oblăduirea sa și sate de dincolo de Carpați, în Banat, până aproape de Mehadia. Câțiva ani mai târziu, Mircea dobândește și cetatea Branului. Tot cam atunci (1388-1389), Țara Românească cuprindea, sub sceptrul lui Mircea, Dobrogea – numită așa după despotul Dobrotici, care crease acolo o stăpânire separată, făcând față năvălirii turcești, care încerca să se înscăuneze în această provincie sud-dunăreană.

Ca rezultat, au crescut posibilitățile de a lupta cu mai mult succes pentru apărarea independenței. E de observat că toate aceste regiuni, cetăți și provincii erau de limba română, atât în privința țăranilor muncitori ai pământului, cât și a stăpânilor feudali locali. În Dobrogea aflăm existența unui sat „al lui Baldovin logofătul”, care era unul dintre principalii dregători ai lui Mircea. Dar mai ales trebuie să ținem seama de solidaritatea populară a tuturor oamenilor din aceste teritorii în fața primejdiei turcești. În sudul hotarului Dobrogei s-a găsit de curând o inscripție comemorativă pusă de orășeni în anul 1408, ca mulțumire pentru apărarea cetății de către domnul muntean Mircea împotriva turcilor.

Dar cea mai interesantă latură „a politicii românești” a lui Mircea o formează relațiile Țării Românești cu Moldova în acea vreme. Această de-a doua țară românească se găsea și ea în aceeași situație primejduită în fața cotropirii turcești. Cu prilejul unirii Poloniei cu Lituania sub regele Vladislav Iagello, Moldova recunoscuse pentru prima oară suzeranitatea polonă, ceea ce însemna protecția militară și diplomatică a acestui stat, dar domnul Moldovei, Petru Mușat, înțelegea să ducă o politică de colaborare cu vecinul de la sud. Prin mijlocirea domnului Moldovei se încheie în 1390 un tratat de alianță între Mircea cel Bătrân și Vladislav Iagello. Între reprezentanții diplomatici al căror nume apare în tratat figurează Manea și Roman – din partea lui Mircea – și boierul Drăgoi, reprezentantul lui Petru Mușat. Faptul că forma definitivă a tratatului se încheie la Suceava arată că alianța lui Mircea cu Polonia era dublată de alianța militară cu Moldova. Această alianță a stat neschimbată cât timp au domnit Petru Mușat și fratele său Roman. Dar urmașii lor, Ştefan și Iuga, au rămas de partea Poloniei, când această țara a intrat în război cu regele Ungariei, așa că Mircea nu se mai putea bizui pe sprijinul moldovenesc în lupta împotriva turcilor. La începutul anului 1400, în împrejurări nu tocmai bine cunoscute, Mircea intervine direct în Moldova, prinde pe Iuga Vodă („l-a luat la sine”) și instalează în scaunul de la Suceava pe omul său de încredere Alexandru, denumit mai târziu „cel Bun”. Istoria se va repeta: precum Mircea își va asigura țara vecină în felul feudal, așezând în frunte pe un credincios al său, tot astfel mai târziu, Ştefan cel Mare va ocupa Țara Românească în fața primejdiei turcești, iar Mihai Viteazul va cuceri Moldova din același motiv.

Trebuie să facem o distincție între crearea unui bloc românesc la Dunărea de Jos, destinat apărării împotriva Imperiului Otoman, și alianțele Țării Românești cu cele două mari state feudale vecine. Ungaria și Polonia. Bineînțeles că și aceste alianțe urmăreau același scop de rezistență în fața primejdiei turcești, dar ele reprezentau o politică de echilibru între două țări rivale. La începutul domniei sale, Mircea încheiase alianța despre care am vorbit, cu Polonia, prin mijlocirea Moldovei. Această alianță a fost înnoită încă de două ori, în 1403 și 1411 (îndată după înfrângerea Cavalerilor Teutoni la Grunwald de către poloni). Cu Ungaria încheiase Mircea un tratat de alianță îndreptat împotriva turcilor, la Brașov, 1395, în vremea șederii lui în acest oraș; Mircea a mai avut o întâlnire personală cu Sigismund al Ungariei la Severin în 1406. Atunci a dat Mircea un hrisov, ”mergând domnia mea către Severin, să se întâlnească cu craiul..., împreună cu toți egumenii mânăstirilor și cu toți boierii domniei mele”.

Participarea Țării Românești și a Moldovei la relațiile diplomatice internaționale și nu numai la acelea cu vecinii imediați, este precizată cu prilejul Conciliului bisericesc de la Constanța. În Evul Mediu, când predominau chestiunile religioase, un asemenea conciliu, cu reprezentanți din toate țările creștine, dezbătea și problemele politice: alianțe, coaliții militare etc. La Conciliul de la Constanța, în anii 1414-1418, s-a discutat nu numai despre condamnarea lui Jan Hus, împăcarea schismei papale, unirea Bisericii Ortodoxe cu cea Catolică, ci și chestiuni politice: războiul de 100 de ani, apărarea Europei împotriva primejdiei turcești. De aceea au luat parte la conciliu delegați laici din Țara Românească, Moldova și Serbia. E de observat că aceste țări n-au fost reprezentate prin fețe bisericești, ci prin boieri trimiși de suveranii lor. Mircea cel Bătrân a trimis pe boierul său Dobromir, iar Alexandru cel Bun tot pe un boier, anume pe Gheorghe din Sămușeni. Alături de ei se ivesc reprezentanți ai comunităților catolice din orașele moldovenești și muntene. Este prima participare a românilor cunoscută până acum la un congres internațional. Domnii țărilor române știau că lupta lor împotriva turcilor era un fapt istoric de interes general european și nu numai local. De aceea, prezența delegaților români urmărea lămurirea lumii apusene asupra acestei situații politice.

Dar partea cea mai originală și nouă a politicii lui Mircea și a sfetnicilor săi o reprezenta încercarea lor de a slăbi și poate chiar a nimici puterea otomană, susținând pe anumiți pretendenți la tronul sultanilor împotriva altora, sprijinind anumite fracțiuni politice locale și chiar mișcări sociale ivite atunci în interiorul Imperiului Otoman. Mircea își crease legături în statele autonome turcești din Asia Mică, Caramania, emiratul de Castemuni și adusese de acolo, după căderea și moartea lui Baiazid, pe un fiu al acestuia, anume Musa, proclamându-l sultan împotriva fratelui său Soliman, care domnea la Adrianopol. Musa sosi în Țara Românească venind pe mare și de acolo, împreună cu oastea Țării Românești și cu partizanii săi din Imperiul Otoman se îndreaptă împotriva fratelui său. După mai multe lupte în Bulgaria și aproape de Constantinopol, pretutindeni susținut de Mircea, ajunge sultan, în anul 1411. În acest chip se ivește situația paradoxală a patronajului unui domn român asupra tronului împăratului otoman. Când după doi ani Musa fu înfrânt și ucis de fratele său Mahomed, Mircea, care urmărea destrămarea Imperiului Otoman, chemă la sine din Asia pe un alt pretendent la tron, anume Mustafa, pretins fiu al lui Baiazid. Din Țara Românească, Mustafa înaintează cu trupe românești și turcești până aproape de Salonic, unde fu însă înfrânt. Cea mai interesantă încercare politică a lui Mircea a fost, la sfârșitul domniei sale, sprijinul acordat mișcării social-religioase condusă de Bedr-ed-Din, reformator religios, care predica înlăturarea stăpânilor feudali și comunitatea averilor. Mircea îl aduse în Dobrogea și de acolo, cu o mare mișcare populară, „profetul” începu lupta pentru răsturnarea feudalismului turcesc. Cu tot ecoul pe care-l stârni această mișcare, Bedr-ed-Din fu în cele din urmă învins și ucis din ordinul sultanului. Este clar că Mircea, el însuși un monarh feudal, nu putea sprijini o asemenea răscoală socială decât pentru a slăbi din interior puterea otomană.

Politica externă a Țării Românești în vremea lui Mircea cel Bătrân formează un capitol dintre cele mai interesante ale istoriei noastre; ea stă la începutul solidarității românești în lupta împotriva turcilor, pentru independență și apărarea Europei. Cunoașterea ei în amănunt aruncă o lumină nouă asupra politicii românești din Evul Mediu în general.

Magazin istoric Credința noastră Apologetică