Martin Luther și cauzele secrete ale Reformei lui

Cauzele secrete ale Reformei

Pr. Gheorghe Calciu

În 1948, organizația Cruciada Naționalistă Creștină publica sub semnătura lui Gerard L K. Smith în St. Louis-Missouri, fragmente din cartea lui Martin Luther: „Despre evrei și minciunile lor”. Comentarii paralizante, în sensul că acuza Biserica luterană și toată intelectualitatea, istorici, critici și teologi, de o complicitate organizată internațional pentru a ține departe de public această lucrare a lui Luther, în care se vădește adevărul despre poziția Reformei față de evrei.

În originalul german, cartea lui Luther are 136 de pagini și este foarte virulentă, așa cum a fost tot timpul stilul puțin paranoic al lui Luther. Smith publică însă numai 48 de pagini, limitându-se strict la atacurile lui Luther împotriva evreilor și lăsând deoparte justificările invocate de el.

Adevărul este că nici o enciclopedie, nici un dicționar academic, nici măcar Enciclopedia Catolică nu suflă un singur cuvânt despre antisemitismul lui Luther, care nu a fost numai o izbucnire de moment, ci a avut o lungă perioadă de incubație, până la izbucnirea în scris și în predici. După un răstimp în care Luther s-a sprijinit și a fost sprijinit de evrei, nu numai în reformă sau material, ci chiar cu informație istorică din textele ebraice și cu multe convertiri la luteranism, convertiri care s-au dovedit, aproape în totalitate, înșelătorii.

Această conspirație a tăcerii nu cred că s-a făcut spre apărarea lui Luther, Catolicismul neavând nici un interes să-l apere pe cel ce a zguduit Vaticanul din temelii. Fără îndoială că această trecere la index a cărții s-a făcut din teama de scandal și din permanenta anxietate pe care problema evreiască o năștea în sufletul tuturor după cel de-al doilea război mondial, îndeosebi când evreii au reușit să-și însușească, într-o mare măsură, mijloacele de comunicare cu care pot influența opinia publică și distruge orice adversar.

Dincolo de cinstea și onestitatea intelectualului, dincolo de regula informației libere, pe care instituțiile culturale, bibliotecile, inclusiv a Congresului American și a Vaticanului, ar trebui să le respecte, se ridică spectrul spaimei de ce vor spune evreii și, în acest caz, libertatea accesului la informație nu mai operează.

Publicarea comentariului lui G. L. K. Smith a făcut ca, pentru scurtă vreme, complotul tăcerii să fie rupt, după care s-a reinstalat valul uitării voite. Până în anul 1994, când, în toamnă, un grup de pastori luterani fundamentaliști au scris o scrisoare comunităților evreiești prin care își cer scuze în numele luteranismului, pentru pamfletele antisemite ale lui Luther. Atunci, pentru prima oară am aflat de existenta acestor pamflete, despre care profesorii mei de la teologie nu au suflat niciodată nici măcar un singur cuvânt, deși cred că cel puțin doi dintre ei, care își făcuseră studiile în Germania, trebuia să fi auzit măcar de ele.

Se pare că noi, creștinii, am intrat în epoca scuzelor istorice, în special față de evrei, din moment ce atât Reforma cât și Vaticanul fac mea culpa public pentru injustițiile făcute poporului iudeu și, în post scriptum, și altora, deși, conform profesorului Junin, apărător al adevărului neotestamentar, iudaismul nu și-a cerut niciodată scuze pentru omorârea lui Hristos, nici pentru dezastrul comunist.

Să urmărim foarte sintetic periplul evreiesc în istoria Europei. Trecem peste perioada distrugerii Ierusalimului și a templului făcute de Titus în secolul al doilea, când evreii tulburau Imperiul Roman cu revoltele lor necontenite și începuseră să aibă o mare influență la curtea imperială. Sentimentele de revoltă ale romanilor și-au găsit formularea intelectuală în afirmația lui Tacitus că Evreii sunt dușmanii umanității. În Europa Medievală, persecuțiile împotriva evreimii sunt cunoscute, ca și motivațiile lor, de aceea nu mai vorbim despre ele.

În Anglia, regele Eduard dă un decret, în 18 iulie 1290, prin care se punea în vedere locuitorilor de origine iudaică să părăsească țara înainte de ziua tuturor sfinților. Se pare că sancțiunile pentru nesupunere erau atât de grave, încât 16000 de evrei fug în Spania, care devine, de atunci, placa turnantă a evreimii. La început, i-au primit ca pe o contrapondere împotriva populației arabe: dar curând se simt sufocați de numărul mare de evrei și intrarea în mâinile lor a aproape tuturor finanțelor, încât și regii, și nobilii ajunseseră la discreția lor. Legendele încep să circule, toate acuzându-i pe fiii lui Israel de nefericirea spaniolilor.

În timpul marii ciume din 1348-1350, s-a spus că evreii au otrăvit puțurile, râurile și izvoarele pentru a introduce spaima de moarte în creștini, așa cum s-a întâmplat în Egipt pe vremea lui Moise. În 1492, Ferdinand de Aragon dă un decret de expulzare a evreilor din Spania, iar în 1496, un decret similar apare și în Portugalia. Evreii fug în masă în Germania și în țările Europei Centrale și de Est, unde vor stârni aceeași reacție de mânie după câțiva ani. Luther a luat imediat atitudine, încercând să-i apere din toate puterile pe persecutați și influențând electorii diferitelor landuri să-i adăpostească. Iată ce scria el într-un pamflet:

„Evreii sunt cel mai mizer popor de pe pământ. Oriunde se stabilesc, sunt atacați, alungați din toate țările, în toate țările. Stau ca pe o roabă, fără țară, fără popor, fără guvern.”

De altfel, toată mișcarea umanistă a luat apărarea poporului ales, în frunte cu Johann Reuchlin. Luther, a cărui Reformă a fost făcută, într-o măsură și sub influența umanismului, face acest lucru cu mult mai multă râvnă decât alții și chiar devine părintele misiunii protestante iudaice. Nu cunoaștem care a fost poziția lui Luther față de evrei înainte de a-și începe Reforma. Cert este că, din clipa în care și-a început Reforma, Luther a manifestat o mare compasiune și o prețuire deosebită pentru poporul ales, de multe ori chiar în detrimentul Creștinismului. În lucrarea sa, Magnificat, el cere încetarea oricărei persecuții a evreilor, dar nu invocând mila și iubirea hristică, ci ineficienta propagandei creștine printre aceștia:

„Cine ar mai vrea să devină creștin”, spune el, „văzându-i pe creștini purtându-se atât de necreștinește cu semenii lor?”

Înțelegem că ambiția lui Luther era de a-i creștina pe evrei și, pe cât se pare, el avusese promisiuni din partea unor rabini și intelectuali evrei că se vor creștina, dacă el va pune capăt persecuțiilor bineînțeles, prin trecerea lor la luteranism. În 1523, la scurtă vreme de la afișarea tezelor sale, Luther scrie o carte intitulată: „Iisus Hristos s-a născut evreu”. Tot în această perioadă. el îi scria unui prieten de-al său, evreul Bernhard, pe care-i botezase: „Dar când lumina de aur a Evangheliei va străluci, cu adevărat, putem spera că mulți evrei se vor converti cinstit și adevărat, fiind răpiți astfel de prezența lui Hristos.” (De unde se vede că deja se profila la orizont conflictul cu evreii care se creștinau numai de formă și care, mai târziu, l-au părăsit pe Luther și l-au atacat cu virulență.) Tot lui îi scria, într-o altă scrisoare, sperând ca Bernhard să devină un misionar printre evrei.

În revista Weimar Briefwechsel, Luther scria, cam în aceeași perioadă:

„Oricât ne-am lăuda pe noi înșine, trebuie să recunoaștem că suntem totuși păgâni, iar evreii sunt de același sânge cu Hristos. Noi suntem departe și străini de El; ei sunt rudele Domnului, verii și frații Lui... Ei aparțin lui Hristos înainte de noi.”

În seria de articole intitulate „Convorbiri în jurul mesei”, Luther afirma cu brutalitate: „Dacă aș fi evreu și aș vedea aceste capete pătrate (este vorba de papi, preoți și călugări) învățând pe alții credința creștină, aș vrea mai degrabă să devin porc decât creștin.”

Scrisorile lui Luther, ca și articolele de laudă a poporului evreu circulau printre fiii lui Israel din toate țările Europei, ajungând până în Palestina. Luther devenea tot mai mult un profet salvator al poporului ales. Acțiunile lui de apărare a evreilor nu s-au limitat numai la articole și scrisori. Prin influența pe care o avea asupra conducătorilor diferitelor landuri, el a determinat apariția unor decrete de protejare a lor. Astfel, Filip von Hessen, protectorul său, a fost primul care a dat un asemenea decret de libertate pentru evrei în landul său, urmat, la scurtă vreme, de un decret asemănător dat de electorul de Brandenburg. În urma acestor decrete, Luther scrie din nou articole, prin care încearcă să-i convingă pe protejați să se creștineze: „Sper că mulți evrei să devină creștini înfocați, dacă sunt tratați cu blândețe și pe baza Scripturii.”

Perioada care a urmat acestor încercări de convertiri, pe care Luther se amăgea să le creadă reale, a fost o perioadă de mari frământări pentru el. Pe de o parte, el voia să creadă cu toată puterea în promisiunile de creștinare pe care diferiți rabini i le făceau, cu scopul de a obține cât mai multe avantaje, pe de altă parte, vedea bine că aceste convertiri erau simple înșelătorii și că Reforma lui pe care, după părerea unor comentatori, o pornise la îndemnul rabinilor, ce îi promiseseră că se vor creștina, devenise punctul de atac al rabinatului, care socotea că violenta argumentelor lui Luther, elocventa lui de tribun constituiau un pericol real pentru iudaism. Luther suferea, așa cum suferea pentru toate. În ultimele lucrări publicate, în predici și în convorbiri, înainte de a se întoarce împotriva celor pe care i-a lăudat atâta, Luther face o risipă disperată de argumente pentru a-i convinge să devină creștini cu adevărat. Le întinde mâna și se folosește de evreii creștinați pentru a-i convinge și pe alții să se creștineze, știind deja că aceștia îl trădau.

Unor rabini și unor intelectuali evrei le-a oferit o serie de avantaje: doi dintre ei - Johannes Boschenstein și Matthäus Adrianus - au fost numiți de el profesori de ebraică și de Tora la Universitatea din Wittemberg, dar a eșuat și cu ei. Aceștia vorbeau studenților împotriva Creștinismului și a Reformei. Antonius Magarithe, care se botezase în 1522, preda ebraica în mai multe universități germane. Se pare că acest neofit a fost de bună credință. Nu știm ce s-a întâmplat până la urmă cu el, dar știm că a publicat două cărți creștine pentru evrei, care însă nu au avut nici un efect, fiind anulate de rabinii prieteni și protejați ai lui Luther. Reforma a câștigat foarte puțini evrei. Luther face afirmația că doi rabini au renunțat la rătăcirile lor și s-au botezat în fața întregii universități din Witemberg. Nu ne spune însă ce s-a întâmplat cu ei după aceea, dar evoluția lui ulterioară ne face să credem că nici unul din aceștia, așa-zisi botezați, nu a rămas fidel noii credințe.

Așa cum Luther îi influențase pe electorii protectori să-i apere pe evrei, pe care spera să-i convertească în mod real la luteranism, tot așa, și probabil tot prin influența lui Luther, atitudinea conducătorilor de landuri se schimbă. Johann Frederick, elector de Saxonia, dă primul decret de expulzare a evreilor. După Reformă, Luther nu mai spune nimic în apărarea celor expulzați. Dimpotrivă, într-o scrisoare adresată rabinului Josel von Roshelm, pe care îl numește ''bunul meu prieten”, el scrie: „Evreii au comis asemenea fapte, încât noi, creștinii, nu mai putem fi de partea lor.”

Nu știm la ce fapte se referă Luther în această scrisoare. Holmio Armas Kustar Ensio, autorul cărții „Martin Luther friend or foe of the Jews”, sugerează că ar fi vorba de o anumită propagandă făcută de evrei, în special în Moravia, prin care căutau să-i convingă pe creștini că Mesia încă nu a venit, că Iisus este un Mesia mincinos și că legea veche încă nu a trecut. Concluzia era că evreii trebuie să conducă lumea până când adevăratul Mesia va veni și că numai cei trecuți la mozaism vor fi mântuiți. O serie de creștini au trecut la mozaism, s-au circumcis, mulți dintre ei fiind din cei convertiți de Luther la Reformă, care au crezut în prietenii evrei ai acestuia. Se pare că aceasta l-ar fi mâniat pe reformator atât de tare, încât a scris o astfel de scrisoare dură. Este însă posibil să fi fost fapte mult mai grave, nu numai simpla propagandă iudaică.

Cert este că atitudinea lui Martin Luther, care a fost mereu un exagerat, se schimbă radical, acesta trecând pe poziții opuse celei dinainte, devenind un vrăjmaș înverșunat al evreilor. Într-un articol antiiudaic din această perioadă, în care folosește un limbaj violent, dar nu din cele mai violente, așa cum vom vedea mai târziu, el face apel la scrierile lui Nicolaus de Lyra (călugăr franciscan, 1270-1349, care a scris un comentariu uriaș la întreaga Biblie, în 50 de volume, intitulat Postillae Perpetuae în Universam Sanctam Scripturam) acuzându-i și el pe Evrei de multe acte anticreștine și antiumane, numindu-i „oameni fără Dumnezeu și rasă arogantă”.

Rabinatul european nu se lasă intimidat și-i răspunde lui Luther aproape în același stil, susținând că a fost dovedită falsitatea Creștinismului. Polemica aceasta dură și foarte dură a continuat prin atacuri și răspunsuri succesive. Luther folosind scrierile unor apologeți creștini ca Nicolaus de Lyra, Burgo, Raymond Martin etc., constituie un volum de 136 pagini sub titlul „Despre evrei și minciunile lor”, în original „Von den Juden und Ihren Lugen”. După un an, cartea a apărut și în traducere latină și a stârnit multă vâlvă. Pe de o parte, creștinii vedeau în cartea lui Luther confirmarea tuturor răutăților de care erau acuzați evreii, care aduseseră nenorocirea țărilor europene, pe de alta, evreii vedeau în ea exprimarea unui antisemitism feroce și nejustificat. Polemica durează mult, inflamează spiritele de ambele părți, iar această conspirație a tăcerii care a domnit de-a lungul secolelor până astăzi mi se pare inexplicabilă, având în vedere extensiunea tulburărilor create la vremea respectivă.

Din nefericire, nu este aceasta singura crimă a oamenilor istoriei. Azi sunt sute de tratate secrete în care marile națiuni hotărăsc destinele popoarelor, ținând ascunse deciziile lor, chiar față de victimele acestor tratate. Numai că există o deosebire de natură între tăcerea legată de conflictul lui Luther cu evreii și tratatele secrete.

Într-o succintă dare de seamă asupra conținutului cărții, menționăm următoarele elemente: Luther spune că se aștepta ca evreii să devină tot mai buni, pe măsură ce el le descoperea Creștinismul, dar ei se dovedesc a fi tot mai răi, încât convertirea lor se arată imposibilă. Neamul acesta se laudă că sunt rasă superioară, că descind din Avraam, Isaac și Iacob, dar Iisus Hristos i-a numit „pui de viperă” și, pentru creștini, mai bine ar fi ca ei să plece în Palestina, țara lor veche și să lase țările europene să trăiască în pace. La un moment dat violenta limbajului lui Luther merge atât de departe, încât cere să se dea foc sinagogilor, ca în focul lor Dumnezeu să vadă că noi (luteranii) nu putem admite adunările lor, sancționate și de Hristos, adunări în care se rostesc blasfemii la adresa Mântuitorului, chiar sub ochii creștinilor care știu, dar tac și îngăduie.

Tinerii evrei să fie puși la muncă, la topor și la lopată, așa cum lucrează și tinerii creștini, nu numai să speculeze și să ia camătă, ca să învețe și ei că hrana se câștigă cu sudoarea frunții, fiindcă Dumnezeu a blestemat, nu numai celelalte neamuri, ci și pe evrei. (Cf. Fac. 3:19) Stilul lui Luther care, în ciuda violențelor de limbaj, este foarte convingător, faptul că el confirma pe date biblice blestemul căzut peste evrei, blestem pe care ei înșiși îl ceruseră atunci când l-au determinat pe Pilat să-l condamne pe Iisus la moarte, la care se adăugau toate faptele anticreștine ale comunității iudaice din Europa și, mai ales, confirmarea indirectă a tuturor legendelor care circulau în acel timp despre crimele rituale împotriva creștinilor făcute de poporul lui Israel, au creat o mare faimă cărții care, în decurs de un singur an -1453 - a cunoscut patru ediții, ceea ce însemna, pentru epoca de început a tiparului, un lucru extraordinar. Câte cărți astăzi, în condițiile tehnice de care dispunem, cunosc patru ediții într-un an?

În afară de acest volum, Luther mai publică încă două pamflete antisemite, cu același caracter, dar mai puțin violente, în care, ca și în „Minciunile evreilor”, el afirma că nu are deloc intenția de a-i creștina pe aceștia, ceea ce contrazice tot ce spusese mai înainte. Se pare că, în cele din urmă, Luther a renunțat în mod sincer la intenția de a-i creștina, fie datorită eșecului total întâmpinat, fie că s-a convins că toate aceste crime, sau măcar parte din ele, de care creștinii îi acuzau pe evrei, erau adevărate.

Ceea ce este ciudat este faptul că Luther acuza catolicismul de antisemitism, el constituindu-se în apărătorul acestui popor prigonit. În clipa în care își schimbă atitudinea față de acest neam, el constată că Biserica Romano-Catolică este vândută evreimii. Adevărul este că papa Paul al III-lea (1534-1549) a luat partea evreilor persecutați și chiar a fondat la Roma o casă pentru adăpostirea evreilor convertiți. La propunerea papei, astfel de case au apărut în multe orașe și Evreii au putut găsi un refugiu împotriva persecuțiilor făcute de luterani, drept care, în prezent, ei se străduiesc să dărâme catolicismul din afară, și din interior.

Comentatorii se întreabă ce a putut determina o schimbare atât de dramatică în atitudinea lui Luther față de poporul ales, după ce, multă vreme, el însuși afirma că evreii sunt superiori creștinilor și că noi trebuie să-i ridicăm ca pe un steag al lui Hristos. Amintesc numai fraza lui care afirma că, văzându-i pe papi și pe călugări, ar prefera să devină porc decât creștin.

Unii cred că Luther avea o anumită instabilitate psihică și că, așa cum s-a întors împotriva țăranilor germani, care se răsculaseră pentru dreptate, sub influența Reformei lui, tot așa s-a întors, fără motiv evident împotriva evreilor. Amintesc pe scurt că țăranii au preluat libertatea creștină predicată de Luther și au aplicat-o în plan social, în vestul și în sudul Germaniei. Răscoala pornește din munții Pădurea Neagră, în 1524 și se extinde în Șvabia, Turingia și Franconia.

Luther este atât de aprig pornit pe țărani, încât scrie împotriva lor pamflete de o violentă incredibilă la un cleric, chiar dacă era un reformat. Citez din pamfletul lui intitulat „Contra bandelor ucigașe și jefuitoare ale țăranilor”: „Arestați-i pe țărani, spânzurați-i, treceți-i prin ascuțișul sabiei, în secret și în public. Nimic nu este mai veninos, mai vătămător, mai diabolic decât un răsculat. El este ca un câine turbat: dacă nu-l ucizi, te ucide el și, cu tine, o țară întreagă.”

Luther a semănat vânt și a cules furtună. El a uitat că era un răsculat împotriva unei ordini sacre. Acest pamflet nu a fost numai o izbucnire, ci reflexul unei convingeri pe care și-a mărturisit-o în alte scrieri și scrisori. Într-o epistolă particulară, adresată unui prieten, el spunea:

„Nu s-a văzut niciodată ceva mai mitocănesc decât această ticăloasă bandă de țărani care au mâncat și au chiuit pe săturate și acum se simt puternici... măgarul trebuie bătut și populația trebuie condusă cu forța.” Nu mai insistăm asupra violențelor lui Luther. Să continuăm căutarea unor eventuale motive ale schimbării lui de atitudine față de evreii pe care, multă vreme, i-a socotit rasa superioară a lumii, i-a adulat și i-a ajutat, pentru ca, peste câțiva ani, să-i declare dușmanii creștinilor și să-i trateze cu aceeași ură cu care i-a tratat pe țăranii răsculați.

Unii autori afirmă că rabinatul ar fi încercat să-l otrăvească pe Luther și că de aici a pornit toată ura lui împotriva lor. Se știe că Luther era fricos de moarte, până la panica cea mai dezordonată și nu-i ierta pe vrăjmași. Se temea de diavol, care îl chinuia și încă se mai poate vedea pe peretele biroului lui de lucru urma cernelii din călimara cu care a aruncat în diavolul care îl deranja de la scrierile sale. Dacă acest zvon s-ar putea dovedi cât de cât, ar fi o explicație suficientă a violenței lui împotriva evreilor. Dar nu există nici o dovadă, este o simplă afirmație, fără nici un substrat. De altfel, motivația intrării lui în monahism a fost spaima care l-a cuprins când a fost surprins pe drum spre casă de o vijelie cu trăsnete și fulgere. Atunci a strigat: „Sfântă Ana, dacă mă scapi cu viață, mă călugăresc!”.

Nici ipoteza că instabilitatea lui psihică l-ar fi întors împotriva poporului iudeu așa cum l-a întors împotriva țăranilor nu stă în picioare. Înainte de a se fi întors împotriva lor, ei i-a lăudat și s-a umilit față de ei, punându-i în aceeași umilință pe toți creștinii. Împotriva țăranilor s-a întors fiindcă el era susținut de nobili și nu era de acord cu o răscoală care lovea în protectorii săi. Nu a fost nimic similar în acțiunile evreilor față de el. Este evident că antisemitismul lui are rădăcini religioase și nu rasiale. Mânia lui a pornit de la faptul că evreii nu i-au primit predica, nici a lui, nici a lui Hristos. Iisus nu a fost acceptat de evreime, profetul Reformei nu a fost acceptat de rabini, care au lucrat pe toate căile împotriva lui. Dar nici acest fapt nu este suficient în explicarea mâniei lui bruște, care trebuie să-și fi avut rădăcinile în altă parte. Pe catolici i-a urât de la început, ca orice rebel care își reneagă originea, dar mereu a fost fascinat de Roma. Până la sfârșitul vieții, s-a rugat Maicii Domnului, pe care nu a renegat-o niciodată, așa cum fac luteranii de azi și i-a venerat pe sfinți.

Ipoteza cea mai plauzibilă pare a fi aceea că evreii au speculat revolta lui împotriva indulgențelor, cel mai serios motiv invocat de el, pe lângă corupția Romei, în ruperea de Papalitate. În acest sens, se pare că ei l-au încurajat promițându-i, prin rabinii și intelectualii pe care-i cunoștea, că se vor creștina în masă, trecând la luteranism, dacă el se rupe de Vatican.

Numai astfel se explică brusca lui dragoste pentru evrei, aprecierile elogioase pe care le face la adresa lor și perseverența sa în a adresa o parte a predicii sale, în mod special, fiilor lui Israel. Înșelarea așteptărilor sale, eșecul rușinos al predicării printre evrei, combaterea acțiunilor lui de către rabinat și lepădarea de Hristos a tuturor celor care se botezaseră, cu una sau două excepții, dovedindu-se că toate convertirile au fost mincinoase și ordonate de rabinat, explică ura lui vehementă și limbajul violent care, de altfel, a primit o replică pe măsură și la fel de violentă din partea rabinilor.

Dacă această ipoteză se adeverește, dacă cea mai mare și mai larg acceptată Reformă, care este a lui Luther, se dovedește a nu fi nimic altceva decât acțiunea de distrugere a unității creștine, prin toate mijloacele, de către evrei, atunci ce am mai putea crede despre baptiști, penticostali, iehoviști, mormoni și ceilalți care merg, în majoritatea lor spre fundamentalism, plasându-i pe evrei deasupra tuturor și condiționând toate de convertirea lor? Sau, dimpotrivă, o parte merg spre un liberalism total negând dumnezeirea lui Iisus, declarând Noul Testament o colecție de legende puerile și desființând, în fapt, Creștinismul, așa cum evreii au dorit dintotdeauna.

Aici stă cheia tuturor reformelor și sectelor. Dacă Luther a fost marioneta evreilor, toate sectele sunt instrumente în mâna lor, chiar dacă unii reformatori au fost convinși că fac bine și urmașii lor, de asemenea. Dumnezeu va descoperi adevărul la vremea cuvenită.

Credința noastră Apologetică