De ce suferă Iuda?

Comentariu pe marginea unei cărți de Mihail Sebastian

Nae Ionescu

Mihail Sebastian s-a hotărât să dezbată problema iudaismului. Și o face pe un caz concret. El alege un moment oarecum istoric, cam ultimii zece anii a frământărilor noastre politice, și încearcă a stabili în acest cadru viața de nădejdi, de luptă și de suferință a unui evreu neprevenit – dar pentru asta numai puțin evreu – care e o ființă originară, poate chiar ființa lui originară, Iosef Hechter. Iosef Hechter se chinuiește. Dar pentru că Mihail Sebastian vrea să rezolve o problemă, în sensul că el vrea să înțeleagă de ce se chinuiește și dacă nu poate fi și altfel, Iosef Hechter trăiește lucid, adică dedublat, drama aceasta a iudaismului. Punctul de ajungere a acestui Iosef e oarecum surprinzător: pornind pe calea raționalistă - specific iudaică – a lui DE CE?, eroul nostru sfârșește prin a adopta, metodic, atitudinea statică a lui Ghiță Blidaru, care, întrucât e orientală, poate fi însușită și de evrei (cel puțin de evreul mistic) de îndată ce ea face fondul gândirii aritmetizante a lui Spinoza, dar nu e mai puțin străină evreului de azi care, încleștat în lupta cu problematica rasei lui, vrea să fie un luptător. Rezultatul? Iosef Hechter nu izbutește să explice nimic. În schimb, el constată; constată că Iuda suferă și se chinuiește; și că nu se poate altfel.

Numai că constatarea aceasta este lipsită de necesitate. E adevărat că de când e lumea și de când sunt evreii – căci în adevăr evreii sunt de când lumea – neamul acesta a suferit. Din faptul suferinței lui permanente, însă, nu se poate scoate decât inductiv, adică ipotetic, sub beneficiu de inventar, caracterul necesar al suferinței lui. Și asta e insuficient. Pretinzând, deci, ca și Iosef Hechter că Iuda va agoniza până la sfârșitul lumii, eu cred că pot demonstra că nu se poate altfel. Și pentru că Iosef Hechter nu o face, se îngăduie Mihail Sebastian lui Ghiță Blidaru să spună aici ceea ce nu i-a spus lui Iosef Hechter.

A căuta problemei iudaismului o soluție generală în ordinea publică este o operație lipsită de sens. Căci de îndată ce Iuda suferă și trebuie să sufere, e de la sine înțeles că ori de câte ori se va pune undeva, într-un conflict, problema iudaismului, ea se va rezolva în sensul suferinței evreilor – ceea ce nu e o soluție! Și se va rezolva astfel nu pentru că oamenii sunt răi sau nedrepți, ci pentru simplul motiv că Iuda trebuie să sufere. Așa fiind, drama iudaismului nici nu este o problemă politică, o asemenea problemă implicând întotdeauna o soluție, ci pur și simplu un fapt. Evreii pot da, din punct de vedere politic, material pentru o problemă popoarelor în mijlocul cărora locuiesc sau cu care sunt în contact. Aceste probleme își au, desigur, soluțiile lor, bune sau rele, dar soluții. Astfel, Spania a rezolvat, sau a crezut că rezolvă, la sfârșitul secolului XV, problema evreiască, izgonind pe evrei din țară. Dar asta nu rezolvă problema iudaismului ca atare; ci, dimpotrivă, confirmă numai faptul dramei iudaice.

Aceasta înseamnă: drama iudaică nu poate fi dezlegată, pentru că ea nu e o problemă, ci un fenomen. Fenomenul acesta poate fi însă cunoscut, adică înțeles. Pe ce cale și prin ce metodă? Dacă drama iudaică ar putea fi dezlegată într-un fel oarecare, ea ar fi un fenomen de relație. Conflictul s-ar ivi dintr-o defectuoasă luare de contact între evrei și ceilalți oameni, contact care ar putea fi amendat, ajustat. Cum însă conflictul acesta e permanent, indiferent de timp și loc, sau mai exact, dacă conflictul acesta e permanent – așa cum constată eroul nostru și cum cred și eu – atunci trebuie să conchidem cu necesitate că pricinile conflictului sunt în evreu. Așa fiind, indicația metodică e precisă; dacă evreul trebuie să sufere, suferința lui trebuie să-și aibă originea în el însuși. Iar cum suferința e o boală, pentru că rupe armonia creației lui Dumnezeu, evreul trebuie să fie substanțial bolnav. De aici urmează că, pentru a dezlega taina suferinței permanente a lui Iuda, e nevoie să știm ce înseamnă a fi evreu.

Eu știu că metoda obișnuită în cercetarea „chestiunii evreiești” nu e aceasta. Antisemiții, de pildă, procedează tocmai pe dos, în chip empiric. Ei stabilesc anume că există un conflict statornic între evrei și celelalte neamuri, conflict care la anumite momente caută dezlegări tari. De pe urma acestor dezlegări evreii suferă, desigur. Dar vina e numai a lor, pentru că de când există ei nu au făcut decât blestemății. E inutil să stărui prea mult asupra lipsei de valoare a acestei metode. Voi spune numai că ea nu poate fi concludentă; rezultatele ei pot fi folosite tot așa de bine de evrei împotriva antisemiților. Într-adevăr, cum stabilesc antisemiții vina evreilor? În cel mai bun caz, în care nu se mulțumesc numai cu afirmații, prin enumerație: se citează cazuri, unu, două, o mie, în care evreii s-au dedat la blestemății. E asta o dovadă? Nu. Pentru că la o mie de fapte vinovate, evreii pot aduce oricând o mie de fapte de laudă. Sunt răufăcători? Da. Dar sunt și binefăcători ai omenirii. Sunt jecmănitori? Desigur. Dar sunt și filantropi. Sunt trădători în război? Se poate. Dar sunt și atâția care au murit simplu și cinstit. Și așa mai departe. Deci, dacă antisemiții spun: e drept să suferiți, pentru că sunteți răi, evreii pot răspunde: nu e drept să ne chinuiți, pentru că suntem buni. Cine are dreptate? Și unii și alții. Asta înseamnă însă: nici unii, nici alții. Cum asta? Pentru că metoda lor de dovadă prin enumerare nu poate fi concludentă.

Înapoi deci la cealaltă metodă: Iuda se chinuiește. De ce? Nu există aici un „de ce”. Iuda se chinuiește pentru că... e Iuda. În același fel în care soarele luminează, calul are patru picioare sau suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 180 de grade, evreul suferă, adică e substanțial bolnav. Dar atunci, ce este un evreu?

Chestiunea nu e chiar așa de simplă. Răspunsurile trebuie în orice caz pregătite. De aceea, mai întâi: când e cineva evreu? Problema asta am mai dezbătut-o odată, într-o discuție cu dl I. Frollo, asupra așa-zișilor români catolici. Discuția nu a dus la o concluzie unică, pentru că punctele de plecare ale fiecăruia erau diferite. Anume, nu ne înțeleseserăm asupra întrebării: când este cineva român? Să reiau deci lămurirea punctului meu de vedere, cu atât mai mult cu cât elucidarea acestei chestiuni este esențială pentru cele ce ne preocupă aici. Calitatea de român, evreu, turc sau neamț e o chestiune de apartenentă: faci parte dintr-o colectivitate, dintr-o comunitate. Asta se poate întâmpla în două feluri: subiectiv, printr-un act de mărturisire; obiectiv, prin aceea că ești vehicul al unei istorii. Prima modalitate nu este efectivă, căci nu este suficient să faci o mărturisire de credință iudaică pentru a fi, de pildă, evreu. Mai mult însă, poți declara, poți simți, poți crede că nu ești evreu, și totuși să fii. Așa spuneam și eu altă dată, că apartenenta la o comunitate oarecare nu e un act de voință individuală. Așa cred și acum. Cineva poate sta în slujba unei colectivități, îi poate face servicii eminente, își poate jertfi chiar viața pentru această colectivitate, dar asta nu îl apropie în fond cu nimic de ea. Germania a purtat războiul gratie activității a doi evrei: Haber și Rathenau. Prin aceasta însă Haber și Rathenau nu au devenit germani. Au slujit, dar din afară, de dincolo de zidurile comunității spirituale germane. E nedrept? Întrebarea nu are nici un sens; e un fapt. Așa fiind, singurul fel real de a fi evreu, francez sau mai știu eu ce, e să fii purtător al istoriei respective. Da, sigur, precizarea aceasta este făcută mai mult din imponderabile; ca atare, ea este acceptată mai greu, mai ales în epoca noastră care abia acum începe să recapete sensul imponderabilelor. Nu e vina mea însă. Eu nu pot judeca fără imponderabile. Și nici nu vreau, căci numai ele sunt în stare a exprima și transmite direct relațiile mai complexe. Ești deci român sau evreu sau german dacă ești fructul unei istorii. Fructul firesc și normal. Căci ca în orice proces de viață, se pot ivi și aberații – congenitale sau altfel. Actul de conștiință, prin care să te recunoști a fi membru al unei comunități spirituale – expresie a unei aceleiași istorii – poate cel mult adăuga la românitatea ta, și încă numai la intensitatea și precizia acestei românități. Poți fi însă foarte român și fără a-ți da seama de asta. În același fel în care un stejar este un stejar... fără să o știe. Prin urmare: ești român, evreu sau grec, nu printr-o mărturisire de credință, ci prin vehicularea unei istorii; calitatea aceasta nefiind – încă odată – un act individual de voință, ci o stare naturală.

Iosef Hechter nu ignoră aceste adevăruri fundamentale. El are prilejul să le descopere în chiar familie lui. În fiecare evreu sunt active două momente: unul al tradiției iudaice, altul al soțului natal. Tradiția iudaică e una singură; solul natal – diferit. Există un evreu rus, după cum există un evreu român sau un evreu germen. Asta e un fapt, dar un fapt creator de confuzii. Că e fapt se poate dovedi ușor. Sunt atâția evrei care au părăsit țara românească. Au părăsit-o de nevoie, că doar nimeni nu-și ia lumea în picioare de plăcere. Au plecat, deci, de cele mai multe ori ocărându-ne. S-au așezat prin străinătăți și dacă au izbutit în viață, au continuat să ne ocărască. Ciudat însă: în casele lor vei găsi întotdeauna o odaie românească; pe masa lor adesea mămăligă și sarmale... de porc; iar în suflet, nu arareori o umbră nostalgică. Va să zică solul natal lucrează. Dar lucrează cum? Cu intensități diferite. În neamul lui Iosef Hechter de pildă, oamenii din partea tatălui, negustori de grâne în schela Brăilei, în contact permanent cu realitățile concrete, stau precumpănitor sub semnul locului. În cei din partea mamei, meseriași în contact cu materia moartă și talmudiști trăind în abstracțiuni, capabili deci a se sustrage specificului geografic, precumpănește tradiția iudaică. Iosef Hechter o știe. În această discriminare însă stă și originea confuziilor. Căci gândul alunecă. Într-adevăr, iată cum gândesc unii: dacă în fiecare evreu există două momente, unul al tradiției și unul al locului, atunci diagrama fiecărui individ va fi dată de proporția în care se amestecă cele două momente constitutive. Care sunt însă limitele între care variază aceste două momente? Teoretic ele cresc și descresc în sens contrar, iar limita descreșterii poate fi zero. Descrește momentul geografic până la zero în favoarea tradiției, evreu român devine evreu pur. Descrește dimpotrivă până la zero momentul tradiției iudaice, evreul român devine român pur. Este iluzia asimilistă și este iluzia atâtor evrei care se cred sincer români și pe care mișcările pasionale antisemite îi surprind până la disperată năucire. Pe nedrept însă. Într-un fel, antisemitismul nu e pentru ei decât o chemare la ordine: adu-ți aminte că ești evreu! Știu, Iosef Hechter va protesta. El va spune: numește-mă cum vrei, eu știu însă că sunt un om de la Dunăre și că Dunărea Brăilei face parte din ființa mea. Face? Nu o vom contesta. Dar în ce măsură? Sunt în elementele constitutive ale ființei omenești momente esențiale și momente accidentale; de adânc și superficiale. Ești tu, Iosef Hechter, om de la Dunărea Brăilei? Nu, ci evreu de la Dunărea Brăilei. Asta e de reținut: cresc și descresc cele două momente, al tradiției și al locului, în ființa unui evreu. Dar, pe când climatul geografic se poate închirci până la foarte aproape de zero, cel spiritual observă o limită sensibil deasupra lui zero, sub care nu coboară niciodată. Ceea ce face ca evreul să fie evreu oriunde ar fi el. Așa este. Și așa și trebuie să fie. Aș zice chiar, așa e bine.

Naționalitatea este deci o stare organică. Cu cât un om este mai viu, cu atât el e și mai național. Mărturisirea de credință de care aminteam mai sus e și ineficientă, și ineficace. Dovada: sunt atâția oameni care se declară categoric români, cu o genealogie fără cusur, dar care au încetat a mai fi români. Nu sunt nimic. Acestea sunt exemplarele hibride, degenerative ale națiunii. În ordinea vieții publice ele nu creează nimic sau creează valori formale, pline de artificialitate. Vitalitatea lor e atât de redusă încât de cele mai multe ori, în ordinea fiziologică, nu au copii. Să observăm că hibriditatea aceasta nu atacă deloc inteligența. Aș zice chiar dimpotrivă: ascute, uneori până la morbid, instrumentul inteligenței; dar numai pe cel al inteligenței formale, care despică, analizează și, neputând înțelege, nici nu poate crea. Să reținem această corelație: logica luată ca instrument de creație, nu de transmitere a adevărurilor – lipsă de solidaritate cu viața – incapacitate creatoare sub orice raport – caracter anațional. Exemple? S-ar putea căuta printre oamenii care fac politica statului nostru de astăzi, o politică așa de puțin națională, adică așa de puțin legată de structura neamului românesc.

Să nu mai insistăm însă. Exemplele acestea nu sunt interesante. Ca orice hibrid. Să revenim la chestiunea noastră: când e deci cineva evreu? După cele spuse, răspunsul se desprinde suficient de clar: când trăiește istoria evreiască, indiferent dacă e conștient de asta și indiferent dacă o vrea sau nu. Asta înseamnă că, pentru a înțelege ce e un evreu, e nevoie să știm ce e istoria evreiască.

Dezbaterea acestei chestiuni comportă, recunosc, un efort de obiectivitate. Dar mă socotesc în stare să-l fac și de aceea mă încumet a duce dezbaterea până la capăt. Istoria evreilor e pentru ei un lung sir de suferințe nejustificate. Pentru „ceilalți”, suferințele evreilor nu sunt decât rezultatul unei reacții îndreptățite la tot răul pe care evreii îl aduc în mijlocul neamurilor cu care trăiesc. Fiecare dintre părți socotește deci că dreptatea e de partea ei. Ce e de făcut? Eu cred că cel mai simplu e să lăsăm deocamdată afară din preocupările noastre chestiunea dreptății. Să nu mai vorbim deci de suferințe „nejustificate” și reacții „îndreptățite”; să vorbim numai de suferințe, de suferințele evreilor.

Așadar: Jehuda patet. De ce?

Să pornim de la faptul brut, așa cum e trăit și înfățișat el chiar de către evrei, încercând a stabili în ce constă această suferință. Se constată că între evrei și popoarele în mijlocul cărora trăiesc au existat întotdeauna nepotriviri și neînțelegeri, de pe urma cărora evreii au fost supuși unui regim deosebit, din care pentru ei au izvorât întotdeauna suferințe. Regimul acesta s-a aplicat evreilor și individual, și colectiv, după împrejurări. Nu se poate nega, de pildă, un sentiment general de ură și dispreț al popoarelor față de evrei, sentiment care le creează acestora, fie și numai moralmente, o situație de paria care stă la baza tuturor acțiunilor de pe urma cărora evreii au să sufere. Să observăm însă că încordarea dintre evrei și celelalte neamuri nu e un fenomen constant. Sunt adesea perioade în care domnește liniștea deplină și în care neamul evreiesc prosperă. Când suferă evreii? Când sunt evreii – ca să întrebuințez o expresie de-a lor – persecutați? În momente de criză. Această criză poate fi de două feluri: provocată de evrei și provocată de alte pricini. Marile și sângeroasele mișcări antisemite din Anglia începuturilor timpurilor moderne, de pildă, își au explicația în acțiunea evreilor. Într-adevăr, purtători ai spiritului capitalist, evreii au întreprins atunci în Anglia disoluția economiei agrare. Nimic mai firesc deci ca cei păgubiți – posesorii și lucrătorii de pământ – beneficiarii sistemului de economi agrară, să reacționeze. De altfel, faptul nu e specific Angliei, ci general. Asupra lui am avut prilejul să insist și altădată. Sunt însă cazuri în care evreii nu au nici o vină. Se întâmpla, de exemplu, în Rusia țaristă, ca ori de câte ori guvernul se găsea în dificultăți și avea nevoie de o diversiune, să organizeze câte local sau mai întins, după nevoie. Mai ales aceste fapte le subliniază evreii, ca să arate că sunt persecutați, și încă pe nedrept. Căci, zic ei, justificare obiectivă pentru asemenea pogromuri nu există. Există numai o ură subiectivă împotriva noastră, iar această ură e și pricina suferințelor noastre.

Să cercetăm obiectiv această afirmație. Mai întâi, pogromurile nu sunt o invenție rusească și nu s-au exercitat numai asupra evreilor. Dacă ne aducem bine aminte, Roma imperială cunoștea și ea asemenea procedee, iar victimele erau foarte adesea creștinii. Ca să nu luăm decât un exemplu. Exemplul acesta e suficient însă pentru a stabili un fapt, anume că nu există la ne-evrei o singură direcție de destindere a unei situații încordate – împotriva evreilor. Deci nu calitatea de evreu este aceea care lucrează asupra ne-evreilor ca o cârpă roșie asupra taurului. Nu calitatea de evreu, ci altceva. Ce anume? Să încercăm să înțelegem.

Este adevărat că procedeul amintit mai sus era foarte întrebuințat în Rusia. E iarăși adevărat că un asemenea procedeu ar putea fi întrebuințat și în alte țări cu climate politice și de ethos asemănătoare. Dovedește însă aceasta că pricina unor asemenea agitații e subiectivă? Greu de admis. Vedeți, când diavolul a vrut să ispitească pe cei dintâi oameni în Rai, el nu s-a îndreptat spre Adam, ci spre Eva. De ce? Pentru că știa că Eva va ceda mai ușor ispitei. La fel și politia rusească care organiza pogromurile; ea oferea mâniei publice ca țintă pe evrei. De ce? De ce oare agitatorii aceștia nu ridicau lumea împotriva tătarilor, a ungurilor sau a francezilor? De ce, presupunând că premisa evreilor (evreii, cal de bătaie pentru toți agitatorii) este adevărată, de ce toate instigările acestea au ca obiect evreimea? E simplu, se va spune: pentru că asemenea instigări prind întotdeauna, iar agitatorii știu asta. O știu agitatorii antisemiți astăzi așa cum o știau, acum vreo 18 veacuri, și agitatorii anticreștini. Foarte bine, numai că în acest caz trebuie să existe în evreii de astăzi și de totdeauna, trebuia să existe în creștinii de acum 18-19 veacuri, un element obiectiv care să-i facă apți să aprindă mânia publică, exact în același fel în care slăbiciunea congenitală a Evei o făcea aptă să cedeze ispitelor diavolului. Care e acest element?

Datele de mai sus cadrează o elementară problemă de psihologie a mulțimilor. Pentru ca o categorie de oameni să poate deveni obiectul descărcării patimilor maselor, e nevoie de mai multe elemente. Ținând cont că asemenea descărcări, întrucât sunt fapte de psihologie colectivă, nu își au de cele mai multe ori decât origini neraționale, vom spune că o categorie de oameni nu e aleasă victimă de către agitatori decât:

1. Când ea constituie o grupă fundamental diferită de masele în mijlocul cărora trăiește;

2. Când deosebirile acestea, devenite conștiente și înțelese ca tot atâtea motive de superioritate asupra neamurilor din jur, au ca urmare un proces voit de secesiune, care duce la izolarea numitului grup înăuntrul chiar a societății respective;

3. Când pe de urma acestei izolări, viața în interiorul grupului capătă anumite forme ezoterice, pline de mister pentru cei din afară;

4. Când grupul acesta reprezintă o primejdie permanentă pentru ordinea celor din afară, pentru structura spirituală, socială sau economică a sistemului lor.

Aceste patru elemente se verifică complet în cazul persecuției creștinilor în Imperiul Roman. Într-adevăr: atât prin felul lor de viață, cât și prin ethosul lor, prin înțelegerea lumii și prin sensul general pe care îl dădeau ei existentei și acțiunilor omenești, creștinii erau fundamental deosebiți de stăpânii Romei. Mai mult decât atât: conștienți de valoarea Adevărului absolut în stăpânirea căruia erau ca închinători ai lui Hristos, ei ducea o viață separată de a celorlalți, cu o practică a cotidianului care diferea categoric nu numai în cele religioase, silindu-i să se izoleze, dacă nu pentru altceva, cel puțin pentru a se feri de ispita vieții păgâne. De aici traiul în comunități, topografic închise, adevărate gheto-uri înăuntrul cărora nu pătrundea nici ochiul cel mai indiscret – dacă nu era al unui inițiat – și tot de aici taina care învăluia această viață și care făcea posibile zvonurile cele mai fantastice. Există un basm cu omorul ritualic? Există. Dar de ce se plâng evreii? Nu a existat un basm cu creștinii otrăvitori de fântâni? Iar evreii, nu au ei oare nici o vină, nu au avut ei nici un rol în răspândirea acestor basme? Iată dar, istoria nu face decât să se repete. Față de Imperiul Roman creștinii însă mai îndeplineau o funcțiune: aceea de element dizolvant al așezării romane. Va fi spus Hristos: dați Cezarului ce e al Cezarului. Asta însă nu apăra imperiul împotriva dinamitei Creștinismului, iar primejdia aceasta o simțeau stăpânii, și reacționau. Reacționau prin... pogromuri. Încercând să explice acest fapt, unii spun: pentru că creștinii erau purtătorii unei mișcări revoluționare. Evreii spun despre ei înșiși: pe noi nu ne pot suporta decât retrograzii; numai retrograzii sunt antisemiți – și anume pentru că evreii sunt revoluționari, aducători de progres. E inexact. Evreii nu sunt aducători de progres, printre altele pentru că... progresul nu există. Evreii aduc schimbare, nu progres, și încă nici asta întotdeauna. Iată, de pildă, astăzi. Singura țară revoluționară azi în Europa e Germania. (Italia nu e încă revoluționară. Iar Rusia, care cu Lenin a fost formal revoluționară – în fond nu, pentru că marxismul nu e față de raționalismul cartezian în nici un fel revoluționar – deci Rusia, care cu Lenin a fost formal revoluționară, a încetat să mai fie în momentul în care – sau: dacă – omul de stepă Voroșilov a capitulat în fața lui Stalin, care devine din ce în ce mai mult omul tehnicii, adică moștenitorul lui Petru cel Mare, în așa măsură încât urmează sugestiile Franței și se întoarce înapoi în Europa). Deci singura țară revoluționară azi în Europa e Germania – iar Germania de azi e antisemită. Nu e deci adevărat că evreii sunt întotdeauna și peste tot un ferment revoluționar. Și chiar dacă ar fi așa, asta tot nu ar explica pasiunile dezlănțuite împotriva lor. Nu e adevărat că popoarele se ridică împotriva oricărei revoluții. Nu, ci popoarele se ridică împotriva revoluțiilor atunci când acestea atacă geniul lor național, ethosul lor. Le suportă însă, mai mult – le susțin atunci când ele merg către o potențare a acestui ethos. Întorcându-ne la cazul nostru: Creștinismul reprezenta față de geniul roman o formulă dacă nu chiar diametral opusă – ceea ce totuși s-ar putea susține – în orice caz o formulă fundamental deosebită. Roma trebuia să înțeleagă – iar instinctul ei nu a înșelat-o – că, prin înflorirea Creștinismului, ideea de stat romană nu putea decât să sucombe. De aceea a și reacționat. (Cu cât succes, s-a văzut. Dar asta e o altă chestiune). Iată deci originea sau explicația persecutării creștinilor sub Imperiu.

Întrebarea e: au fost și sunt oare evreii față de toată lumea în situația în care se aflau creștinii față de Imperiu? Să vedem.

Evreii sunt poporul ales. Asta trebuie să o mărturisească nu numai orice evreu, ci și orice creștin. Evreii sunt poporul ales pentru că ei au făcut cu Dumnezeu primul legământ. Ei știu asta. Un popor ales are însă de îndeplinit un rol: el nu e ales din cauza a ceva, ci pentru ceva, într-un anumit scop. Dar pentru a-și putea îndeplini misiunea sa, un popor trebuie să se păstreze ca popor ales. Asta iarăși au înțeles-o evreii. De aceea în istoria lor, încă de la început se poate identifica extrem de lesne o tendință constantă de a-și sfinți viața, dar și de a o păstra pură de orice contact cu cei de altă credință. În țara lor, când aveau una, și în toate celelalte țări unde îi aruncau nenorocirile naționale sau neliniște lor scormonitoare care îi punea mereu pe drumuri – de fapt foarte mulți evrei au trăit în diaspora chiar pe vremea independentei statului lor – ei trăiau despărțiți de ceilalți oameni, în comunități rigid închise. Conștiința superiorității credinței lor, conștiința superiorității lor ca popor ales nutrea în ei un imens orgoliu care astăzi, după atâta nenorociri și suferințe, e tot așa de intact cum era în timpurile de cea mai mare strălucire națională (căci au avut și momente din astea). Desigur, evreii au fost întotdeauna un corp străin în mijlocul neamurilor cu care au venit în contact. Iar dacă e adevărat că „différence engendre haine”, atunci au fost și urâți. Să se recunoască însă că dacă procesul acesta de diferențiere, de singularizare, de izolare, este așa de departe dus astăzi încât între evrei și celelalte neamuri nu se mai pot arunca punți statornice, apoi el a fost inițiat nu de celelalte neamuri, ci chiar de evrei. Vechiul Testament este o lege care e și a noastră, a creștinilor. Întrucât și noi o mărturisim, ar trebui ca între noi și evrei să fie ceva comun: Vechiul Testament. Și totuși nu e, pentru că ceea ce constituie fondul ethosului evreu nu e legea cea veche, ci comentariul ei. Stă scris doar că Tora e apă, iar Mishna e vin. Asta își are însemnătatea ei, enormă. S-a întâmplat cu Vechiul Testament la evrei ceea ce s-a întâmplat mai târziu cu Evanghelia la catolici. Nu era valabilă decât sub garanția Bisericii (Augustin), adică în lumina comentariilor. Nu comentăm. Chestiunea e cunoscută: Talmudul a luat locul Torei. Nu chiar dintr-odată, ci cu lupte grele care nu s-au terminat decât atunci când a fost arsă opera lui Maimonide, More Nebuchim. Asta înseamnă însă veacul al 14-lea. Până după 1300 au luptat urmașii fariseilor pentru impunerea spiritului exclusivist, în virtutea căruia evreii trebuiau să se țină departe de orice atingere cu celelalte neamuri, fie că era vorba de perși sau de romani, de greci sau de alexandrini, de arabi sau de creștini. La această dată însă izbânda rabaniților era desăvârșită; separația între evrei și celelalte neamuri complet realizată.

Când însă cineva vrea să se țină departe de tine pentru că te disprețuiește, pentru că te socotește mai jos decât el și nedemn de a avea vreo legătură cu el, reacția ta e firească: începi a-l socoti drept dușman, în orice caz de altă natură decât a ta. Procesul de separație inițiat de evrei continua să fie adâncit de ceilalți. La aceasta a contribuit, dacă mai era nevoie, încă un fapt, de ordin strict concret. Evreii sunt desigur mistici, dar sunt în același timp și raționaliști. Probă: Kabbala. (Hasidismul – care e înăuntrul iudaismului, față de raționalismul talmudic, cam ceea ce e în catolicism franciscanismul față de scolastica tomistă – nu e nici pe departe un element hotărâtor în plămădeala ethosului iudaic). De la talmudist însă, până la zaraful cântăritor de aur și împrumutător de bani, nu e nici măcar un pas. Sunt unul și același lucru. Evreii au fost, în toate timpurile, excepționali mânuitori de bani. Calitatea aceasta a lor i-a adus în preajma regilor și ai mai-marilor tuturor neamurilor, cărora le-au făcut servicii adesea eminente. Evreii nu au știut însă, nu au înțeles niciodată – cu toate necazurile care au căzut pe capul lor – că nu există mai mare nenorocire decât a sluji contra răsplată pe cei mari. Pentru că ceea ce-ți pot da stăpânitorii neamurilor ca plată sunt privilegii, iar privilegiile nu pot fi decât un izvor de nenorocire. Privilegii pentru neamul lor. Asta merge o bucată de vreme. Și le-a mers și lor. În Alexandria, de pildă, ca și mai târziu în Spania, privilegiile de care se bucurau evreii erau atât de însemnate, încât mulți treceau la iudaism doar ca să se bucure de foloasele calității de a fi evreu. Asta nu merge însă la nesfârșit, pentru că într-un anumit moment intervine o criză publică, iar atunci pasiunea populară merge tocmai împotriva celor privilegiați. Să te apare cei mari? Cei mari dau cel mult privilegii; de apărat împotriva mișcărilor publice – asta nu. Evreii uită mereu că au fost izgoniți din Spania la scurtă vreme după ce aduseseră eminente servicii lui Ferdinand și Isabelei, cărora le refăcuseră finanțele publice! Iată deci, în situația lor privilegiată – și unde nu au avut evrei privilegii – încă un element al procesului de izolare a evreilor, proces care de data asta nu mai pornește de la evrei, ci de la ceilalți, deși nu este decât o consecință a secesiunii rabanite. Nu explică asta destule lucruri? Destule, dar nu pe toate.

Desigur, evreii sunt poporul ales. Dar ales la ce? Ei spun, ca să stăpânească pământul. E o afirmație care face orice discuție imposibilă. Ce înseamnă oare, în domeniul realităților concrete, a stăpâni pământul? Socotesc deci indicat a alege un alt punct de plecare. Un punct de plecare care să fie ceva mai precis și posibil de acceptat de către toată lumea. Care e, după chiar părerea evreilor, momentul în care ar fi să înceapă stăpânirea lor asupra lumii? Momentul în care va apare Mesia. Prin urmare, deplasând puțin problema, fără a-i schimba însă punctul de destinație, vom spune: evreii sunt poporul ales pentru că din ei trebuia, după hotărârea lui Dumnezeu, să se nască Mesia. Asupra acestora suntem toți de acord, evrei și creștini. Imediat după aceasta însă se deschide controversa.

Noi spunem: Mesia a venit. Prin întruparea Logos-ului. El e Hristos. Evreii au fost poporul ales; ales pentru întruparea lui Dumnezeu. Dar în momentul în care aceasta a avut loc, în momentul în care el și-a îndeplinit misiunea deci, poporul evreu a încetat a mai fi poporul ales. Căci, e adevărat, legea cea veche era un legământ între Dumnezeu și poporul evreu; legea cea nouă însă, e un legământ între Dumnezeu și toate neamurile pământului. În legământul cel nou devine, deci, oarecum ales oricine primește legea cea nouă; ales între pierzanie și mântuire. Prin urmare: sau evreii recunosc că Mesia a venit sub chipul lui Hristos, și atunci din acel moment ei încetează a mai fi poporul ales (sub pedeapsa de a făptui cel mai greu păcat – al mândriei), sau ei contestă autenticitatea lui Hristos și atunci se refuză pe sine de la rolul lor de popor ales, acela de a fi instrumentul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii, păcătuind nu numai împotriva misiunii lor, ci chiar împotriva lui Dumnezeu.

La aceasta evreii răspund constant: Hristos a fost desigur cineva. Poate chiar un profet. Dar dacă El pretinde a fi chiar Fiul lui Dumnezeu, sau în orice caz Mesia, atunci El e un impostor. Mesia nu a venit încă. El va veni, sigur, pe un cal alb și atunci va începe și stăpânirea lui Israel asupra pământului.

Cele două poziții sunt ireconciliabile. Dacă am încerca, dintr-un punct de vedere exterior amândurora, să stabilim cine are dreptare, ar trebui să ne recunoaștem neputința. Din fericire însă, pentru problema noastră e absolut indiferent să se știe de care parte e dreptatea. Miezul problemei noastre stă în chiar caracterul ireconciliabil al celor două poziții. Să ne amintim într-adevăr că ceea ce vrem să lămurim noi nu e cine e vinovat în conflictul permanent dintre evrei și celelalte neamuri, ci care este explicația permanentei suferințelor lui Israel.

Prin urmare, poziția evreilor e clară: ei sunt poporul ales, care va stăpâni pământul în ziua în care se va ivi Mesia. Iată însă că din Israel s-a născut cineva care se pretinde a fi Mesia. Acest cineva, Hristos, care nu e decât un impostor, a sfârșit totuși prin a fi recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu de atâtea neamuri în mijlocul cărora trăiesc evreii. El a creat o nouă înțelegere a lumii, o nouă structură spirituală și nu numai o nouă scară a valorilor, ci chiar valori noi. O așezare creștină a lumii.

Aici începe dificultatea. Evreii trăiesc în mijlocul acestei lumi, creștine. După care lege? După legea creștină? După obiceiurile create de legea creștină? După indicațiile climatului creștin? Dacă da, atunci evreii au renunțat la legea lor, au trădat legământul lor cu Dumnezeu, au încetat a mai fi poporul ales. Mai mult, au încetat a mai fi evrei. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat însă. Evreii continuă să fie evrei. Ce înseamnă aceasta? Că în mijlocul unor popoare creștine, ei își fac așezările lor lăuntrice și își duc viața după o lege a lor, alta decât cea creștină, potrivnică celei creștine – operă a unui impostor. Concluzia? Urmând legea lor, evreii trebuie să saboteze așezările și valorile creștine.

Nu este vorba aici numai de o problemă religioasă. Este adevărat că necazurile și suferințele evreilor sunt mai adânci și mai frecvente în acele timpuri și în acele regiuni în care popoarele odihnesc într-un Creștinism mai categoric. După cum iarăși e adevărat că situația lor e incomparabil mai ușoară în țările protestate, protestantismul – mai ales în anumite forme ale lui – fiind formula cea mai puțin creștină în Creștinism și cea mai aproape de structura iudaică. Dar încă o dată, problema nu e în primul rând religioasă. Sau mai exact: justificarea formală a conflictului acesta permanent nu e de natură religioasă. E vorba de altceva: Creștinismul și iudaismul sunt mai mult decât religii. Ele sunt principii formative ale vieții. Există o așezare creștină și o așezare iudaică a lumii, indiferent dacă în conștiința oamenilor și a instituțiilor apare sau nu în mod explicit Hristos sau Iehova. Așadar, există valori creștine și valori iudaice în orice latură a vieții, fie că ne gândim la organizarea politică a unei nații, fie că ne preocupăm de crearea și circulația bunurilor materiale, fie că nu e vorba decât de înțelegerea sensului general al existentei. Pe orice teren ne-am afla deci, există o categorică „incompatibilitate de umoare” între creștini și evrei.

Deosebirea pe care am identificat-o ca existând între evrei și creștini merge însă mai departe. Aceștia din urmă îi percep pe cei dintâi nu numai izolați voluntar, dar și – a patra condiție dintre cele enumerate mai sus – primejdioși pentru ordinea creștină. Creștini și evrei, două corpuri străine unul altuia, care nu pot fuziona într-o sinteză, între care nu poate exista pace decât... prin dispariția unuia dintre ele.

Iuda suferă. De ce?

Pentru că Iuda trăiește în mijlocul unor popoare pe care nu poate să nu le dușmănească chiar dacă ar voi altfel;

Pentru că din momentul în care a refuzat să recunoască pe Hristos-Mesia, ancorându-se pe mai departe – pe drept sau pe nedrept – în calitatea lui de popor ales, el e dator față de sine însuși să-și împlinească funcția care îi revine, aceea de dizolvant al valorilor creștine.

Iuda suferă pentru că a născut pe Hristos, L-a văzut și nu a crezut. Și asta încă nu ar fi fost prea grav. Dar au crezut alții – noi.

Iuda suferă – pentru că e Iuda.

Există totuși o acțiune prin care evreii au încercat să se sustragă sorții lor. E sionismul. Încercarea mi se pare însă cu totul confuză. Desigur, Ierusalimul rămâne polul magnetic al iudaismului. Dar un pol, aș zice, mistic. Urarea nostalgică „La anul la Ierusalim” nu are nimic pozitiv în ea, ci e mai degrabă unul dintre acele mituri despre care vorbește Sorel, un mit așa cum este și hiliasmul, evenimente care nu se vor întâmpla niciodată, dar care polarizează omenirea și au asupra oamenilor o înrâurire extrem de puternică, făcându-i să-și regleze viața după aceste evenimente, ca și cum ele chiar se vor întâmpla.

Întoarcerea la Ierusalim e, neîndoielnic, o realitate pentru evrei. E cea mai puternică realitate iudaică. Certitudinea aceasta mistică, după care Israelul se va regăsi odată și odată la umbra templului, este atât de adânc înrădăcinată în ființa evreilor, încât aceștia nu-i socotesc viața în diaspora decât ca un provizorat. Mai mult, ca o ficțiune. Căci dacă evreii au temple și case de rugăciune prin toate așezările lor, nu e totuși mai puțin adevărat că singurul lor de rugăciune și de jertfă rămâne Ierusalimul, și că în fond adevăratul templu – nu surogatele din străinătate – acolo este. Stranie stare de spirit, în care conceptul-limită al dorințelor, obiectul tendințelor dureroase ale unui popor întreg, devin adevărata realitate, pe când viața de toate zilele se destramă în aparente iluzorii – ficțiuni.

Înțelegeți dar ce departe de realitatea iudaică a fost gândul lui Theodor Herzl atunci când a lansat ideea sionismului. Stat iudaic? Evident, dacă cineva ar izbuti să adune la un loc pe toți evreii de pe fața pământului și să-i constituie într-un stat, problema suferinței evreilor ar lua o altă înfățișare; poate chiar ar fi rezolvată. Dar întrebarea e: cum să constitui un stat evreiesc? Evreii au mai avut doară un stat. L-au avut de mai multe ori. Unde e? Să-l fi așteptat oare evreii pe Theodor Herzl ca să descopere ideea unui stat evreiesc? E cel puțin ciudat. Un popor obișnuit, normal, tinde către o existență statală în chip firesc, fără nici un plan conștient, exact în același fel în care moleculele dintr-o soluție suprasaturată tind spre cristal. Asta la evrei însă nu se vede. Ba dimpotrivă, ori de câte ori au avut un stat, nu s-au liniștit până nu l-au făcut bucăți. Să înceteze viața în diaspora? Nonsens. Viața în diaspora este însăși starea naturală a evreilor.

Desigur, viața în diaspora nu ar fi fost posibilă, împrăștierea nu ar fi putut să păstreze intact poporul evreu așa cum l-a păstrat, dacă fiecare evreu în parte și toți la un loc nu ar fi trăit cu o halucinantă încordare viziunea mistică a Ierusalimului pământesc. Ierusalimul a îndeplinit însă, după cum am spus, rolul de polarizator nu a indivizilor concreți, ci a spiritualității iudaice și a ethosului iudaic. Atât. Suficient pentru a păstra poporul, dar insuficient pentru a lega pe indivizi într-un stat.

Acum, ce a vrut Theodor Herzl și ce vrea sionismul? Să-i ia Ierusalimului nimbul mistic, caracterul de mit de până acum și să transforme acest oraș într-o capitală de stat, cu ministere și cu siguranță generală? Se poate. Numai că nu s-ar realiza decât o experiență cu totul trecătoare, cum au fost întotdeauna așezările politice iudaice, iar pe de altă parte, concretizându-se Ierusalimul, li s-ar lua evreilor din diaspora singurul centru de raliere al lor care le-a făcut posibilă viața până astăzi.

Sionismul este, fără îndoială, o încercare de a rupe cercul de suferință al fatalității iudaice, dar o încercare care nu poate duce decât cel mult la un rezultat: pierderea evreilor ca popor, prin sfărâmarea mitului ierusalimit[1].

Sionismul? Sinucidere! Iar asta trebuia să fie o soluție.

Iată-ne deci la sfârșit. Iosef Hechter simte că Iuda suferă și că nu se poate altfel. Dar Iosef Hechter nu înțelege de ce. Am încercat să i-o lămurim noi, în forma cea mai strânsă și mai didactică de care dispunem; cu elemente luate nu din literatura și orientarea antisemită, ci cu ceea ce ar avea la îndemână ca repere de judecată un evreu; un evreu obiectiv și lucid.

Suferi pentru că ești evreu. Ai înceta să fii evreu în momentul în care nu ai mai suferi; și nu ai putea scăpa de suferință decât încetând a mai fi evreu. Este, desigur, o apăsătoare fatalitate. Dar tocmai de aceea nu e nimic de făcut: Iuda va agoniza până la sfârșitul veacului.

Revoltă? Nu e bună la nimic. Nu slujește la nimic. În același fel în care nimeni nu poate sări peste umbra lui, evreul nu-și poate depăși suferința decât... nemaifiind evreu. Situație cu atât mai tragică cu cât nimeni nu poate înceta a fi ceea ce este!

Iosef Hechter, tu ești bolnav. Ești substanțialmente bolnav pentru că nu poți decât să suferi și pentru că suferința ta e înfundată. Toată lumea suferă, Iosef Hechter. Suferim și noi, creștinii. Dar pentru noi există o ieșire, pentru că noi ne putem mântui. Știu, tu nădăjduiești; nădăjduiești că va veni odată cel așteptat, Mesia pe cal alb, și atunci vei stăpâni pământul. Nădăjduiești, Iosef Hechter. E singurul lucru ce-ți mai rămâne.

Eu însă nu pot face nimic pentru tine. Eu știu că Mesia acela nu va veni. Mesia a venit, Iosef Hechter, și tu nu L-ai cunoscut. Atâta ți se cerea în schimbul tuturor bunătăților pe care Dumnezeu le-a avut pentru tine: să veghezi. Iar tu nu ai vegheat. Sau nu ai văzut, pentru că orgoliul ți-a pus solzi pe ochi.

Iosef Hechter, tu nu simți că te cuprinde frigul și întunericul?

[1] Crearea statului Israel a avut loc însă în 1949. O mare parte dintre evrei au ales să trăiască pe mai departe în diaspora, să-și vadă de afaceri și să privească în continuare Ierusalimul ca pe o realitate mistică. Pe de altă parte, statul Israel se chinuiește încă de la începuturile sale și pare condamnat să nu aibă pace niciodată.

Magazin istoric Credința noastră Apologetică