Ispitele nimicului, omul pelican și roșcovele din cocinile lustruite

Omul pelican

Preot Radu Delacruce

Asistăm neputincioși la un fenomen ireversibil și jalnic în același timp – degradarea sărbătorilor. Am devenit tot mai zgomotoși și mai agitați, uitând că sărbătoarea este în primul rând o invitație la calm și pace interioară, la regăsirea acasă-lui uitat sau pierdut. Am câștigat în lumini și bogăție, dar am pierdut mult din fastul și trăirea mistică a sărbătorii. Grăbiți și fără să ne dăm prea bine seama ce se întâmplă, am transformat sărbătorile într-un spectacol gălăgios și plin de artificii, într-o competiție a risipei și a ornamentelor strălucitoare. Prinși de febra nebunească a cumpărăturilor, am refugiat întreaga solemnitatea sărbătorii în lucruri și cadouri cu nemiluita, în frigidere doldora de mâncăruri scumpe și alese. Văzând forfota grea și apăsătoare a străzii, asaltul neîntrerupt al marilor magazine, mă întreb cât loc mai rămâne pentru Hristos, pentru un gând de pace și împăcare cu noi, cu aproapele, cu întreaga făptură a lui Dumnezeu.

De sărbătoare omul ar trebui să știe să ia folos. Devenită un simplu ornament sărbătoarea slăbește și moare. Sărbătoarea are, sau ar trebui să aibă trei funcții esențiale: întreține relatia cu Dumnezeu; reface grupul comunitar; pune societatea în acord cu Cerul.

Se spune că trebuie să păstrezi tot timpul un deget în barba lui Dumnezeu, însă în viața de zi cu zi relatia cu sacrul slăbește tot mai mult. De aici importanta sărbătorii; ea oprește lumea în loc și îi abate pe oameni de la cele lumești, ajutându-i să-și reînnoade legăturile cu cele de dincolo. Ce frumos ar fi să se gândească și să se întâmple așa. Realitatea, însă, se prezintă și se compune astăzi din alți termeni. Sunt tot mai numeroși cei care își investesc speranțele, timpul și banii în nimicuri. Dacă aduni toate aceste nimicuri rezultă Micul Nimic, care nu sperie pe nimeni și din păcate nu doare. Într-o lume în care confortul dă măsura tuturor lucrurilor, ia naștere Omul Pelican.

Omul Pelican este o specie de om situată în plan spiritual mai jos decât mine și decât tine cititorul; noi cel puțin ne străduim: eu să scriu și tu să citești acest articol. Pelicanul nu are nevoie de astfel de informații. El știe! A învățat de la televizor, din ziare și din reviste. Omul Pelican mestecă zi și noapte informația pe care o armată de inși (Teo, Negru, Gheorghe, Tatu, Pepe, Vacanta Mare, Călinescu, etc.) o transmit gratis sau contra cost. El atâta are de făcut, să deschidă ciocul și să primească alimentul cultural semipreparat și semimâncat. Deci: nimicuri. Există pelicani perfecți. Poți să le introduci în gușă orice. Ei pun o singură condiție: să le respecți liniștea și confortul. Au adoptat primii produsele McDonald’s, absorb ca buretele reclamele, serialele tv, sunt fascinați de Dan Brown (cel cu Codul lui Da Vinci), Coelho, Pascal Brukner (autorul aberantei teorii prin care prostituția este o formă de milostenie), sau se transformă în spectatori încântați de blasfemia Alinei Pippidi (Evangheliștii), pentru care Creștinismul este o pacoste a umanității.

Trăim într-o lume în care Dumnezeu este pus în aceeași balanță cu o sticlă de Coca Cola, iar sarcina de a chema la responsabilitate devine inuman de grea. De unde pornește răul? Din faptul că noi nu credem realmente în Hristos, noi credem în nimicuri gen „Sf. Valentin”, „Haloween”, etc. Nu mă refer la sondajele care ne îmbată de bucurie spunând că peste 90% din populația României crede în Dumnezeu. Dacă am face distincție între credincioșii de bună voie și nesiliți de nimeni și cei așa zisi practicanți, rămân poate vreo 20%; iar dacă dintre aceștia alegem pe cei ce postesc toate posturile, se împărtășesc la 40 de zile, se roagă mai mult de câteva minute dimineața și seara, iartă din inimă, au milă și simt că pot fi mereu mai buni, atunci cu ce rămânem? Cu o mână de creștini împrăștiați într-o Românie ce se mai consideră a fi o țară ortodoxă.

Îmi permit să fiu unul din cei ce îndrăznește să nu respecte liniștea și confortul cititorilor și de ce nu, să-i pun pe gânduri. Acesta-i și rostul postului în care am intrat (poate nu știați dar suntem în Postul mare), să vă invit la cugetare, pentru că uitarea, indiferența și lenea sunt cei trei uriași care merg înaintea păcatelor. Dacă am pătrunde în profunzimea tainelor ce ni le descoperă Crăciunul sau Sfintele Pasti și am simți cu adevărat mireasma lor, am lepăda imediat desfătările efemere și petrecerile deșarte din aceste sărbători. Am reveni la sânul Bisericii Mame, dorind a-l întâlni pe Hristos, care pentru mântuirea noastră „a sărăcit de bunăvoie”, coborând în lumea aceasta săracă de El, ca într-o iesle de dobitoace și „pentru a ne îmbogăți” pe noi a suferit atâtea, până și moarte pe cruce. Am înțelege atunci mărimea și bucuria sărbătorii Învierii, care se săvârșește cu fiecare Sfântă Liturghie. Altfel înțelese, sărbătorile se transformă în târguri de cadouri și reclame, petreceri și distracții de week-end.

Si atunci apare întrebarea: de ce le mai sărbătorim de două mii de ani?

Sărbătoarea, aflăm din Ghidul sărbătorilor românești, are ca ingrediente miezul de sfințenie, timpul bun, locul curat, sufletul primenit, cuvântul, gestul și lucrul potrivit. Unde se mai păstrează astăzi asemenea reguli de tinere a sărbătorii? Răspunsul este: la sat! Excepțiile, chiar dacă sunt, întăresc regula. Aici omul știe că orice nepotrivire de gesturi și cuvinte îi face rău, nu numai lui, ci și grupului, ba chiar și lui Dumnezeu. Ei bine, au nimicurile asemenea ingrediente?

De ce este sărbătorit Sfântul Valentin? Pentru că este un sfânt mai de viată, zic tinerii; dacă ar fi toți sfinții așa n-ar mai fi oameni care să nu vină la Biserică, dar așa, voi cu slujbele și posturile voastre împiedicați oamenii să vină către Dumnezeu. Iar în viitor nu o să mai vină nimeni la Biserică, cel puțin tinerii nu pot accepta o credință pentru moși și pentru babe. De ce nu faceți ca popoarele orientale, putină yoga, ceva kama-sutra și bisericile ar fi pline? Că doar Dumnezeu a lăsat dragostea ca să o trăim, nu ca să ne călugărim… Cam așa arată discursul remixat pe care diavolul l-a șoptit Evei în Rai.

De aceea tocmai, în Noul Testament, prieteniile dintre persoanele de sex opus sunt puțin indicate. Aceasta nu pentru că Mântuitorul le-ar fi interzis oamenilor comunicarea, ci tocmai pentru că orice comunicare de acest fel se reduce la un singur lucru, căci suntem „neam viclean și desfrânat”, după cum ne ceartă Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „este un alt fel de a te uita la o femeie, așa cum se uită cei cu inima curată. De aceea Hristos n-a oprit uitatul, ci uitatul cu poftă”. Dacă cineva consideră ajuns la această măsură, să sărbătorească sărbătoarea îndrăgostiților, aici pe pământ și în cer.

Acum, pentru că ne aflăm în post, hai să ieșim din nimicuri și deșertăciuni. Să devenim responsabili și conștienți de menirea noastră și să ne procurăm ingredientele pentru sărbătoarea Învierii Domnului; să-l înviem pe Hristos în viața noastră plină de dihănii și în sufletul nostru obosit. Să ne numărăm printre curajoșii și nebunii Crucii și să facem numai voia lui Dumnezeu, oriunde ne-am afla și cu oricâte roșcove am fi îmbiați prin cocinile lustruite ale acestui veac.

Credința noastră Apologetică