Mausoleul anticomunist geme de eroi anonimi

Rezistența anticomunistă armată din munți

Claudiu Târziu

Argument

„Am 28 de ani și mi-aș fi dorit să pot strânge mâna acestui om. Din păcate, nu am știut niciodată de acest mare om; citesc pentru prima dată despre el.” Acesta este comentariul lăsat de un tânăr la articolul de pe Internet despre moartea lui Ion Gavrilă-Ogoranu, figură emblematică a rezistenței anticomuniste armate.

Materialul de față este un răspuns pentru toți tinerii care nu știu mai nimic, sau chiar nimic, despre rezistența armată anticomunistă. Episodul luptelor din munți lipsește din memoria colectivă a românilor. Mărturiile unor foști luptători au fost tipărite în tiraje nesemnificative, iar manualele școlare expediază rezistență anticomunistă armată în câteva fraze. Puținele lucrări ale unor istorici sunt cunoscute numai de inițiați. La decenii de la prăbușirea comunismului și în lipsa unei rezistențe intelectuale consistente față de acel regim, e oarecum de mirare că acest episod este tratat cu atâta indiferență.

O posibilă explicație ar putea sta într-o prejudecată care, bine sădită în deceniile de comunism prin propagandă și prin filme cu „securiști buni” și „bandiți”, a continuat să lucreze și asupra autorităților de după 1989. Iar această prejudecată este legată de Mișcarea Legionară. În lupta anticomunistă armată însă, foștii legionari au deținut doar majoritatea, nu exclusivitatea. Mulți dintre ei erau foarte tineri, abia dacă apucaseră, precum Gavrilă-Ogoranu, să activeze în Frățiile de Cruce.

Însă legislația românească privitoare la foștii deținuți politici a fost croită pe baza aceleiași prejudecăți: îi exclude de la orice formă de recunoaștere pe toți cei care au avut o mai mare sau mai mică tangență cu Mișcarea Legionară. A operat și operează încă un alt fel de lustrație, care le-a refuzat atâtor oameni recunoașterea faptului că au avut puterea să pună mâna pe arme și să lupte împotriva sovietizării.

Ultimii „bandiți”

Odată cu plecarea dintre noi a ultimilor „bandiți”, au dispărut martorii prețioși ai rezistenței armate anticomuniste. Datoria păstrării vie a memoriei lor ne aparține acum nouă, cei ce am apucat să-i cunoaștem. Cinste lor și veșnică pomenire!

Vatamaniuc de la Suceava

În anul 1948, sergentul major de Jandarmerie Gavril Vatamaniuc a intrat în conflict cu locțiitorul politic și a fost dat afară din armată și pus sub urmărirea Securității. În toamna lui 1949 a scăpat de arestare, s-a înarmat cu un automat german Daimler Puch și a fugit în pădurile Suceviței. În vara anului 1950, i s-au alăturat doi consăteni, frații Ion și Gheorghe Chiraș, urmăriți și ei de Securitate, înarmați cu puști ZB. Tactica adoptată de grup a fost așteptarea și folosirea armelor strict pentru apărare, niciodată pentru atac. Activitatea politică a constat în tipărirea și răspândirea de manifeste, distrugerea manifestelor de propagandă comunistă din Sucevița, propaganda de la om la om și chiar la grupuri de muncitori forestieri. În timp ce Gavril Vatamaniuc explica muncitorilor cine sunt și ce vor, frații Chiraș îi asigurau spatele.

În anul 1954, grupul se întărește prin alipirea lui Vasile Motrescu, venit din Făgăraș, după ce acesta reușise să-i salveze pe cei din grupul lui Ion Gavrilă-Ogoranu. În ianuarie 1955, Motrescu și Vatamaniuc, singurii care rămăseseră în munte, au fost la un pas de a cădea în mâinile Securității. Au reușit să fugă omorând trei securiști. La 18 iulie 1955, Securitatea află locul unde se ascundeau partizanii. În lupta care s-a dat, frații Ion și Gheorghe Chiraș au fost împușcați mortal, aproape simultan. Vatamaniuc a fost arestat la 18 octombrie 1955 și condamnat la muncă silnică pe viață. A fost eliberat în 1964, cu toți ceilalți deținuți politici. A încetat din viață pe 29 februarie 2012 în localitatea Frasin - Suceava.

O cazemată pentru toată Moldova

Petre Baciu, partizani anticomunist din munti

Locul numit Uturea, la 12 kilometri nord de Moinești, în județul Bacău, trebuia să devină cel mai puternic centru de rezistență din Moldova. În septembrie 1947, un grup de 13 tineri elevi și studenți, conduși de legionarii Gheorghe Ungurașu și Petre Baciu, au construit un adăpost-buncăr la Uturea. El era destinat depozitarii armamentului și muniției, dar se putea folosi și ca loc de refugiu și centru de rezistență în caz de nevoie. Situat pe Valea Trotușului, în cazul izbucnirii războiului între americani și ruși, grupul de „partizani” constituit aici ar fi împiedicat trecerea trupelor sovietice către apus, dar și retragerea lor. În buncăr a fost depozitat armament din abundență: puști ZB, mitraliere, grenade, pistoale, muniție.

În arestările masive de legionari din noaptea de 14/15 mai 1948 au căzut și unii participanți la construirea buncărului. Scăpați cu greu, Gheorghe Ungurașu și Petre Baciu s-au retras în munți împreună cu oameni din satele vecine. Urmăriți de Securitate, au plecat la Bucuresti la 15 noiembrie 1948, dar au fost trădați și arestați. Aproape toți din grupul Uturea au pierit în anchete, în temnițe sau au fost împușcați. Singurul rămas în viață, după 16 ani de închisoare comunistă, este Petre Baciu. Singura mângâiere că le-a supraviețuit camarazilor săi a fost aceea că a mărturisit despre jertfa lor în volumul „Răstigniri ascunse”. S-a stins din viață pe 21 august 2017.

„N-am fost politicieni, ci soldați”

Coleg de școală și prieten de la 10 ani cu Ion Gavrilă-Ogoranu, Gheorghe Cornea nu a făcut parte din același grup de rezistență cu acesta. A fost membru al Grupului „Vultanul”, care a luptat, încă din 1944, pe versantul nordic al Munților Făgăraș. Echipa sa a fost organizată de învățătorul Ioan Prodan. Pe 30 decembrie 1947, studentul de atunci Gheorghe Cornea și încă trei camarazi au fost depistați de trupele de Securitate. Au scăpat cu greu din încercuire. Cornea a fugit la Cluj, renunțând pentru moment la rezistență. Și-a terminat studiile și a devenit medic chirurg. S-a căsătorit și a profesat în Târgu Mureș. Acolo a fost recrutat de o altă grupare de rezistență. Evenimentele din Ungaria, din 1956, au fost pentru acest grup semnul că trebuie să acționeze. Însă, înainte cu o zi de declanșarea ostilităților au fost trădați și arestați. Dr. Cornea a fost condamnat la 18 ani de muncă silnică, din care a executat opt.

Dr. Cornea, fost președinte al Fundației „Luptătorilor din Rezistența Armată Anticomunistă”, mai avea o singură dorință: ca „partizanii” să fie asimilați militarilor din trupele regulate și, prin aceasta, să li se confere recunoașterea publică binemeritată. „Am propus un proiect de lege în acest sens. Însă autoritățile nu vor să ne recunoască lupta, temându-se să nu se creadă că astfel aduc un elogiu legionarilor, care au fost majoritari în rezistență. Dar în munți nu a contat nici o clipă apartenența politică. A contat doar că ne consideram cu toții adevărata armată a țării”, ne-a declarat dr. Cornea.

Mausoleul verticalității este plin de martiri necunoscuți

Partizanii anticomunisti din munti

Mișcarea de rezistență armată anticomunistă s-a desfășurat între anii 1944 și 1962.

Specialiștii CNSAS au identificat 19 centre de rezistență, din Obcinile Bucovinei până în Banat și din Maramureș până în pădurea Babadag. Între anii 1945 și 1959, au acționat cel puțin 1.196 de grupuri de „bandiți” - cu efective de la 20 la 120 de luptători -, ajutate de mii de persoane, organizate în rețele în jurul munților. Cu unele excepții, grupurile nu aveau un program politic articulat, ci erau contra regimului comunist și a URSS. N-au avut o conducere comună, lipsa de unitate fiind deopotrivă o slăbiciune, dar și un punct forte - au fost mai greu de distrus. Luptătorii nu-și spuneau „partizani” - căci nu apărau vreun partid -, ci „haiduci”, fiindcă luptau împotriva sistemului. Scopul lor era să reziste până la izbucnirea unui nou război mondial, considerat iminent, între anglo-americani și ruși. Atunci ar fi ajutat ofensiva anglo-americană la eliberarea țării.

Posturile de radio occidentale au încurajat rezistența, iar SUA au antrenat exilați români, pe care i-a parașutat în țară. Așa a fost alimentată speranța că va izbucni un război izbăvitor. România fusese însă de mult abandonată.

Bucovinenii au fost primii

Primii care s-au împotrivit comunismului cu arma în mână au fost bucovinenii. În vara lui 1944, în fața ofensivei trupelor URSS, sute de familii din Bucovina s-au retras în munți, s-au înarmat și s-au organizat pentru o rezistență de lungă durată.

Numite după conducătorul lor, s-au constituit grupurile de „partizani”: Vladimir Macoveiciuc, Vladimir Tironiac, Ion Vatamaniuc, Constantin Cenușă, Petre Maruseac. Grupurile inițiale, alcătuite în mare parte din țărani, au fost îngroșate cu ofițeri care luptaseră pe frontul de răsărit, urmăriți „pentru crime de război”, foști funcționari din administrația antonesciană, considerată „fascistă”, membrii partidelor istorice, numite „fasciste”, foștii legionari etc.

Partizanii anticomunisti din munti

Ultimul „partizan” bucovinean

Unul dintre cele mai active grupuri a fost cel condus de Vladimir Macoveiciuc, care era format din 47 de membri și care luptase împotriva sovieticilor în perioada 15 mai - 30 septembrie 1944. Urmărit de NKVD, Macoveiciuc a fost constrâns să rămână în clandestinitate împreună cu fiul său și alți câțiva consăteni. A stabilit legături cu organizațiile paramilitare „Sumanele Negre”, „Graiul Sângelui”, „Garda Albă”, „Ovidiu Găină”, „Organizația Naționaliștilor Ucraineni” etc. Infiltrate cu agenți ai Securității, acestea au fost lichidate pe rând. Macoveiciuc a fost neîndurător cu trădătorii, pe care i-a judecat și i-a executat conform legilor nescrise ale „partizanilor”. În noaptea de 7 spre 8 iulie 1946 a fost trădat, dar nu s-a predat jandarmilor, știind că va fi predat NKVD-ului. S-a sinucis, prin împușcare. Grupul său a fost lichidat în 1947 și a fost judecat de trei ori, pentru activitate antisovietică și înaltă trădare.

Ultimul „partizan” bucovinean, Vasile Motrescu, a fost executat la 29 iulie 1958. Motrescu a făcut parte din grupul „Constantin Cenușă”, lichidat în 1952, și din grupul Gavril Vatamaniuc, despre care vom vorbi mai încolo.

„Vrancea” fraților Paragină

În vara anului 1948, frații Ion și Cristea Paragină, legionari din comuna Crucea de Sus - Vrancea, au constituit un grup de rezistență anticomunistă numit „Vrancea”.

Ei conduceau 30 de luptători, care voiau să protejeze drepturile țăranilor vrânceni în fața colectivizării forțate. Frații Paragină și oamenii lor se aflau sub ascultare față de pr. Ștefan Marcu, fost șef al Mișcării Legionare pe județul Putna. Pr. Marcu a ținut legătura cu comandamentul legionar de rezistență din exil și cu diferite grupuri din țară. De asemenea, le procura „partizanilor” hrană și îmbrăcăminte și le oferea adăpost. În aprilie 1949, pr. Marcu a fost arestat și condamnat la 15 ani de temniță. A supraviețuit închisorii, dar a murit în toamna lui 1989, după ce a fost lovit de o mașină în fața casei sale.

În noaptea de 17 spre 18 octombrie 1949, grupul Paragină a fost înconjurat de trupele de Securitate, fiind trădat. Majoritatea „partizanilor”, în frunte cu Ion Paragină, au fost prinși de Securitate după o luptă crâncenă. Condamnat la muncă silnică pe viață, Ion a fost eliberat în 1964 și a trăit într-un sat vrâncean până acum câțiva ani. Cristea Paragină a mai luptat până în primăvara lui 1950, când a fost împușcat. Alți șapte partizani din Grupul Paragină au fost urmăriți și arestați pe rând, până în 1953.

Opt ani de haiducie în Făgăraș

Nicolae Ciolacu si Gavrila-Ogoranu, partizani anticomunisti din munti

Grupul lui Ion Gavrilă-Ogoranu din Făgăraș este unul dintre cele mai cunoscute. Timp de aproape opt ani, „banda Gavrilă” a luptat cu trupele de Securitate de câteva zeci de ori. Iarna, membrii organizației, niciodată mai mulți de 30, se refugiau pe la casele unor țărani de la poalele munților. Rar, unii au iernat și în munte, dar era mult mai periculos, pentru că hrana era puțină, se cunoștea orice urmă pe zăpadă, iar copacii erau desfrunziți și plutoanele de Securitate puteau să-i găsească mai lesne pe „partizani”. Pentru sprijinirea Grupului Gavrilă, învățătorul Olimpiu Borzea, din Viștea de Jos - Brașov, a organizat o rețea de sute de oameni.

Până în 1955, aproape toți oamenii lui Gavrilă au fost omorâți sau prinși prin trădare.

Gavrilă a fost singurul din grup care a scăpat, evitând în ultimul moment o capcană în care căzuseră ultimii opt camarazi. Un om de legătură, care se dovedise a fi năimit de Securitate, le-a promis că-i scoate peste graniță. Gavrilă a refuzat să plece din țară, iar după ce a aflat ce pățiseră ceilalți s-a ascuns, pentru 21 de ani, la Ana Săbăduș, din Galțiu - Alba. Cei doi s-au căsătorit în secret. Gavrilă-Ogoranu a murit pe 1 mai 2006, în urma unei boli incurabile.

Partizanii anticomunisti din munti

„Haiducii Muscelului”

Tot în Făgăraș, dar pe versantul sudic, în primăvara lui 1949 s-a constituit o organizație de rezistență numită „Haiducii Muscelului”, sub comanda colonelului Gheorghe Arsenescu și a fraților Toma și Petre Arnăuțoiu. Ca și Arsenescu, Toma Arnăuțoiu era ofițer. Grupul a avut în jur de 20 de membri, constant, însă era sprijinit de sate întregi. Pentru prinderea lor, Securitatea a prigonit cel mai mult satul Nucșoara, a cărei figură de legendă a rămas, prin dăruirea și puterea de rezistență la tortură de care a dat dovada, Elisabeta Rizea. În primul an de rezistență, Arsenescu a părăsit grupul și s-a ascuns până în 1960, când a fost prins și executat.

În 1958, după ce reușiseră să scape de multe ori din încercuiri și capcane, frații Arnăuțoiu și alți „partizani” au fost capturați de Securitate, prin trădare. Pe 21 iulie 1959, la Jilava, au fost executați cei 17 „partizani” considerați liderii mișcării de rezistență de la Nucșoara, în frunte cu Toma și Petre Arnăuțoiu. Alte câteva sute de persoane, care îi ajutaseră, au fost arestate și condamnate la ani grei de temniță.

Banat: Sacrificiul colonelului Uță

Colonelul Ion Uță, membru al PNȚ-Maniu și fost prefect de Severin în 1943-1944, s-a retras în munți, în mai 1947, împreună cu inginerul Aurel Vernichescu. Acesta din urmă s-a stabilit în zona Vârciorova, unde a format o grupare anticomunistă din 29 de luptători. Uță și-a fixat cartierul general în Munții Banatului, având alături 20 de „partizani”. Trădat, grupul colonelului Uță a fost atacat în noaptea de 7 spre 8 februarie 1949. Au scăpat numai opt „partizani”, care s-au regrupat și au continuat lupta, unii până în 1954. Comandantul lor a murit asigurându-le retragerea. În lotul grupului Uță au fost arestați 86 de oameni. Grupul Vernichescu a fost distrus tot prin trădare.

Țărăniștii și legionarii, umăr la umăr

Leon si Teodor Susman, partizani anticomunisti din munti Leon si Teodor Susman, partizani anticomunisti din munti

Cu o lună înainte, Securitatea desființase alte două grupuri care activau tot în Banat, din 1947: Gheorghe Ionescu (PNȚ-Maniu) și Spiru Blănaru (Mișcarea Legionară). În noaptea de 12/13 ianuarie 1949, Gheorghe Ionescu s-a înțeles cu Spiru Blănaru să-și unească forțele și să atace postul de jandarmi Teregova, spre a elibera un membru al Grupului Ionescu arestat de jandarmi. Atacul reușește, fără victime, după care cele două grupuri reunite s-au retras în pădurile din apropiere. Grupul Blănaru avea 12 membri, iar grupul Ionescu 18. Din păcate, arestatul fusese interogat și divulgase deja Securității membrii și sprijinitorii Organizației Ionescu. La 22 februarie, în locul numit Pietrele Albe, „partizanii” de sub comanda lui Ionescu și Blănaru au dat ultima bătălie cu trupele de Securitate. Între cei puțini scăpați atunci a fost și Spiru Blănaru, care însă a fost capturat pe 12 martie 1949, tot prin trădare. Odată cu membrii grupurilor Ionescu și Blănaru au fost arestați și 124 de oameni care îi ajutau.

„Corpul de Haiduci”

Maiorul Nicolae Dabija, Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” și văr cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, a organizat „Frontul Apărării Naționale - Corpul de Haiduci” în februarie 1948. În cazul așteptatei declanșări a războiului între Occident și URSS, voia să blocheze defileurile Mureșului, Someșului, Oltului, Prahovei și Dornei. În februarie 1949, grupul și-a stabilit „fortăreața” pe Muntele Mare (cota 1.825 m), în Apuseni. Peste 400 de oameni au fost implicați în activitatea grupului.

În noaptea de 3/4 martie 1949, 150 de soldați ai Securității au atacat tabăra lui Dabija, omorând cinci partizani și arestând paisprezece. Maiorul Dabija a scăpat, dar a fost trădat și prins pe Valea Dobrei. Pe 28 noiembrie 1949, la Sibiu, Nicolae Dabija și încă șase camarazi ai săi au fost executați. Pe 2 aprilie 1950, alți cinci „partizani”, care fuseseră condamnați la muncă silnică pe viață, au fost asasinați de Securitatea Cluj. Alte 150 de persoane care avuseseră legături cu grupul au fost întemnițate.

Rezistența din Dobrogea

Rezistența din Dobrogea a fost pornită în 1948, sub comanda fraților Nicolae și Dumitru Fudulea și a lui Gogu Puiu. Lor li s-a alăturat Nicolae Ciolacu, acesta conducând mișcarea în centrul Dobrogei. Numeroși localnici răzvrătiți și-au pierdut viața în zeci de confruntări cu trupele de Securitate, alte zeci de familii au fost deportate. În iulie 1949, „partizanii” au fost descoperiți de securiști și atacați. Gogu Puiu s-a sinucis cu o grenadă. Logodnica sa, care era însărcinată, a fost arestată și a născut o fetiță în închisoarea Mislea, în decembrie același an: Zoe Rădulescu.

În 1950, 38 de luptători dobrogeni au fost ridicați din pușcării și asasinați. La 9 martie 1950, în pădurea Babadag, securiștii l-au răpus pe Dumitru Fudulea și l-au arestat pe Nicolae Fudulea. Acesta a evadat, în septembrie 1950, dar a fost rănit și prins în comuna Calfa, pe 30 martie 1952.

Monumentul „partizanilor” de la Sâmbăta de Sus

Grupul Ogoranu, partizani anticomunisti din munti

În vara fiecărui an, la mănăstirea Sâmbăta de Sus - Brașov are loc comemorarea „partizanilor” uciși în munți sau în închisori.

După slujba religioasă, supraviețuitorii rezistenței anticomuniste îi evocă pe cei căzuți în luptele cu Securitatea. Vreme de 15 ani, ceremonia a fost organizată de Ion Gavrilă-Ogoranu. După ce acesta s-a stins, comemorarea tradițională a fost organizată de nepotul său, Coriolan Baciu.

Ion Gavrilă a fost inițiatorul pomenirii de la Sâmbăta, împlinindu-și astfel, în parte, un legământ făcut cu camarazii săi, în prima zi de Paști a anului 1952, la Mănăstirea Brâncoveanu. Atunci au jurat ca acei care vor supraviețui le vor aduna rămășitele pământești ale celor uciși de comuniști și le vor îngropa la mănăstire, pentru a le cinsti cum se cuvine. După 1990, lângă mănăstire, Gavrilă, ajutat de alți foști deținuți politici, a ridicat o cruce înaltă de marmură albă pe care a scris numele celor care s-au jertfit în munți. Oasele camarazilor nu le-a mai găsit.

Am participat de mai multe ori la această întrunire și cu gândul de a-i cunoaște pe unii dintre eroii luptei anticomuniste. Acolo l-am văzut pe părintele Nectarie, care, sub numele de mirean, Nicolae Ciolacu, a fost unul dintre conducătorii rezistenței din Dobrogea și singurul dintre aceștia care a supraviețuit.

Tot la Sâmbăta l-am cunoscut pe învățătorul Olimpiu Borzea, șeful rețelei de sprijin a Grupului Ion Gavrilă. Cu informațiile, hrana, îmbrăcămintea și găzduirea oferite de rețea au reușit „partizanii” lui Gavrilă-Ogoranu să reziste opt ani în munți. Borzea a fost arestat în 1955 alături de câteva zeci de oameni ai săi și condamnat la moarte. Pedeapsa lui Borzea a fost comutată în muncă silnică pe viată chiar în momentul în care acesta era în camera de execuție. A fost eliberat în 1964, cu decretul de amnistie generală, și a trăit în Viștea de Jos până la sfârșitul vieții.

Au existat și români în România

Octavian Paler

L-am cunoscut bine pe Ion Gavrilă-Ogoranu, dispărut cu discreție dintre noi (căci altele sunt „modelele” contra-istoriei pe care o trăim azi, favorabilă țoapelor cu bani și politicienilor cu obraz gros). De câte ori venea în Bucuresti, trecea și pe la mine pe-acasă. Depănam amintiri, fiind născuți în sate învecinate. Îmi povestea ce mai găsise, la CNSAS, în dosarele masive pe care Securitatea le întocmise despre „banda lui Gavrilă” ce acționase în munții Făgăraș între 1948 și 1957.

Nu se lăuda cu ceea ce demonstraseră partizanii (între care s-a aflat și cineva din Lisa): că în România au existat și români (nu numai ei, evident) pentru care n-au intrat în „specificul” nostru nici blestemul din „Miorița”, nici tarele lumii lui Caragiale. De fapt, nu se mira foarte tare că lupta lor, idealistă și tragică, era (cum este și azi) ignorată. Înțelegea foarte bine de ce oficialilor postcomuniști nu le păsa (cum nu le pasă nici azi) că prima rezistență anticomunistă (una armată), din țările ocupate de Stalin, a avut loc în România. Înțelegea și tâlcul acestei nepăsări, deloc străină de mitul „mămăligii” care ar fi explodat abia în decembrie 1989. Ion Gavrilă-Ogoranu o spune foarte explicit undeva în finalul volumului al doilea din „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”. Doar „o clipă (zice el despre „ei”) și-au pierdut cumpătul când căruța comunismului, pe care o considerau veșnică, s-a sfărâmat. Apoi, s-au dezmeticit și s-au regrupat, convinși că tot lor le revine să construiască și capitalismul.”

Ceea ce înțelegea mai puțin, adică ezita s-o facă (deși unul din capitolele cărții sale are un titlu lămuritor: „În țara noastră există mai multe cozi de topor decât topoare”), era altceva. Oare comunismul s-a servit de niște metehne naționale sau doar le-a stimulat?”

Îl obsedau niște „întâmplări istorice” și se întreba dacă au fost simple „întâmplări”. Îl citez: „L-au vândut proprii lui căpitani pe Tudor, dându-l legat pe mâna eteriștilor, să-l arunce într-o fântână!

L-au vândut cei de-un neam pe Horea pentru câțiva arginti, ajutând cătanele să-l prindă. L-au alungat pe Bălcescu ca să piară în străinătăți, într-o groapă comună. L-au lăsat pe Iancu să cutreiere satele, să-și găsească moartea pe o bancă, în ploaie și-n vânt. L-au părăsit pe Eminescu într-o casă de nebuni, pentru a fi ucis cu o cărămidă în cap.”

Într-o zi, venind de la CNSAS mi-a arătat o copie a unui document despre care vorbise în carte. Era o „cerere” trimisă Securității în 1979, la doi ani după ce Securitatea îl pusese în „libertate controlată” pe Ion Gavrilă-Ogoranu. Iată cum suna cererea: „Noi, locuitorii comunei Sântimbru, satul Galțiu, cetățeni devotați ai Republicii Socialiste România, vă rugăm să mutați din această localitate pe numiții Ion Gavrilă și Ana Gavrilă, fiind foarte periculoși. Ion Gavrilă a fost bandit în munți, luptând împotriva orânduirii noastre socialiste, iar soția lui este văduva doctorului Petru Săbăduș, dușman al poporului și mort la închisoare.”

Motivul acestei „cereri” nu era unul „ideologic”. Câțiva consăteni voiau să pună mâna pe casa în care locuia familia Gavrilă! Și au ales o cale care li se părea mai sigură, găsind sprijinitori inclusiv printre vecini! După așa ceva, e chiar incredibil că un om care a dormit în munți, opt ani, cu mâna pe pușcaș și a fost căutat de Securitate, direct și prin intermediari, alți douăzeci, până ce din cauza unei „vânzări” a fost prins, se mulțumește să se întrebe: „Să nu dorești uneori să nu mai fii, să nu mai vezi și să nu mai auzi nimic?” Și își răspunde: „Cine a prezis o mlaștină a deznădejdii în istoria acestui popor a știut ce-a prezis!”

Moartea lui Ion Gavrilă-Ogoranu a fost anunțată numai de două ziare: „Ziua” și „Cotidianul”. Nu știu dacă numele lui va figura în sinteza cerută de domnul Băsescu pentru a se convinge ce crime a comis comunismul în timp ce domnia sa se afla pe mare, cu ospătar personal. Alături de martiriul unor Mircea Vulcănescu sau George Brătianu și al tuturor celor care au ajuns în iadul pușcăriilor comuniste, de unde mulți nici n-au ieșit, rezistența armată care a pătat cu sânge munții României, dar i-a și legat de un sentiment nu foarte răspândit la noi, cel al onoarei („Cerem iertare țării că am cutezat să luptăm și să murim pentru ea” e concluzia mărturiilor lui Ion Gavrilă-Ogoranu), mă determină, azi, să-mi pun mai multe întrebări. Nu cumva, pentru a ne acoperi propriile lașități, ne grăbim să ignoram modelele care ne-ar putea rușina? Probabil, nu ne e dat tuturor să putem spune „brazii se frâng, nu se îndoiesc”, dar, măcar, să-i admiram pe cei care au putut să și creadă, nu s-ar cuveni? Sau „aluatul” din care au fost alcătuiți oameni ca Ion Gavrilă-Ogoranu nu mai există?

Mă frământă și alte întrebări (la care nu știu dacă poate răspunde vreo „comisie”!) de când văd, îngrozit, cum ne trăim libertatea și ce forme ia „democrația” pe malurile Dâmboviței. Oare eram integri sufletește când teroarea a început să schilodească destine și mentalități? În ce măsură „a doua poliție”, frica pe care contau cei ce ne-au înfricoșat, a colaborat, involuntar, cu comunismul? Nu cumva mai important decât ce a făcut istoria din noi e ceea ce am făcut noi cu ceea ce a făcut istoria din noi?

Notă Bogdan Mateciuc: Filmul „Portretul luptătorului la tinerețe”, lansat în anul 2010, este dedicat luptei partizanilor anticomuniști. Filmul prezintă o succesiune de evenimente reale în care a fost implicat grupul Ogoranu în deceniul șase al secolului trecut.

Magazin Credința noastră Apologetică