Despotatul dobrogean, de la Dobrotici la Mircea cel Bătrân

De la Dobrotici la Mircea cel Bătrân

Ştefan Ștefănescu, Magazin Istoric nr. 9, decembrie 1967

Așezată la țărmul Mării, la răscruce de mari drumuri, unde s-au întrepătruns civilizațiile dacă, greacă și romană și unde Bizanțul și-a exercitat mult timp stăpânirea, Dobrogea a fost - după expresia lui C. Brătescu - cea dintâi provincie a țării noastre care a intrat în lumina istoriei.

Teatru al unor importante evenimente, al unor crâncene încleștări de forțe politice diverse, teritoriul dintre Dunăre și Mare a cunoscut, în cursul zbuciumatei sale istorii, repetate încercări ale forțelor locale de a crea organisme politice proprii, capabile să le apare interesele, să înlăture sau să împiedice stăpânirile străine. În secolul al X-lea, după înfrângerea și supunerea Bulgariei estice, Bizanțul, înțelegând însemnătatea economică a regiunii de la gurile Dunării, importanța strategică și caracterul particular al dezvoltării ei, a organizat aci tema de graniță, Paradunavon sau Paristrion, care cuprindea, pe lângă Dobrogea, și o parte a Bulgariei de est dintre Dunăre și Balcani.

Renumita scriitoare bizantină Anna Comnena, povestind luptele tatălui ei, Alexios, cu pecenegii în regiunea Dunării, menționează existența pe teritoriul temei Paristrion, în a doua jumătate a secolului al XI-lea, a unor organizații politice conduse de Tatu, Saccea, Chalis și Seslav. Aceste organizații politice erau destul de puternice pentru a încerca să se desprindă de sub autoritatea bizantină. Ridicarea lor împotriva Bizanțului în anii 1086-1091 se înscrie în șirul frământărilor ce au zguduit imperiul după stingerea dinastiei macedonene și pe care el a reușit să le înfrângă cu mari eforturi și apelând la ajutorul cumanilor. Tendințele centrifugale au continuat însă să se manifeste, împărații bizantini și mai târziu conducătorii celui de al doilea țarat bulgar fiind obligați să respecte formele sub care se prezenta organizarea politică pe teritoriul dintre Dunăre și Mare.

Într-o diplomă acordată raguzanilor de țarul Ioan Asan al II-lea este amintită „țara Cavarnei” (Karvunska hora), nucleul viitorului stat dobrogean. Țarul Constantin Tich „recunoștea” caracterul particular al teritoriului Cavarna, formând din această unitate social-politică un apanaj special pentru principele Smilța.

În ultima treime a secolului al XIII-lea a fost reinstalată stăpânirea bizantină în Dobrogea de nord, a cărei viață economică era dominată de negustorii genovezi, instalați la Vicina, în alianță cu Hoarda de Aur. Criza manifestată la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea în sânul Hoardei de Aur a înlesnit extinderea stăpânirii țarului bulgar Svetislav în regiunea gurilor Dunării.

După moartea lui Svetislav (1321) se surprind din nou în Dobrogea tendințe de creare a unei unități politice proprii. În 1325, fosta „țară a Cavarnei”, ținutul dintre Varna și Caliacra, apare ca formațiune teritorial-politică distinctă, subordonată din punct de vedere religios Varnei.

Frământările din Bizanț și situația Dobrogei

În deceniul cinci al secolului al XIV-lea, frământările din Bizanț, generate de luptele pentru tron între Ioan al V-lea Paleologul și Ioan al VI-lea Cantacuzino, au permis consolidarea vieții autonome a formațiunii politice dobrogene. În 1346, conducătorul ei, Balica, intervenea în luptele din Bizanț. Rolul deosebit pe care-l va fi avut oastea trimisă de Balica în aceste lupte a făcut ca unul dintre comandanții ei, Dobrotici, să capete titlul de strateg (cel mai înalt grad în armata bizantină) și să se căsătorească cu fiica primului sfetnic al Paleologilor, Alexis Apokaukos. EI va deveni apoi despot - titlu ce conferea celui care-i deținea un mare prestigiu, recunoscându-i-se prin aceasta puterea politică reală - și va ocupa după moartea lui Balica scaunul „țării Cavarnei”.

Vasal Bizanțului, Dobrotici a căutat să extindă hotarele „despotatului” condus de el spre sud și sud-vest, înlăturând accesul la mare al țaratului bulgar de la Tîrnovo.

În prima perioadă a stăpânirii sale, Dobrotici a contribuit la întreținerea luptelor interne balcanice, stânjenind eforturile pe care le întreprindeau unii dintre stăpânitorii balcanici pentru unirea generală contra turcilor.

În epoca imediat următoare ocupării de către turci a peninsulei Galipoli și a schimbărilor intervenite în lumea balcanică au avut loc probabil diferende între împăratul Ioan al V-lea Paleologul și Dobrotici. Ca să împiedice înaintarea turcească și să readucă în imperiu fostele posesiuni bizantine din Peninsula Balcanică și de la Dunărea de Jos, împăratul Ioan Paleologul, după eșuarea negocierilor cu republicile maritime italiene și apoi cu Papa, a căutat să obțină sprijinul regelui Ludovic I, dornic de altfel și el să supună Peninsula Balcanică puterii sale. Împăratul a întreprins, în primăvara anului 1366, o călătorie la Buda, unde a avut loc o înțelegere între el și Ludovic I. La întoarcere, Ioan al V-lea Paleologul a fost prins și închis de Dobrotici. Expediția cruciată din 1366, inițiată de Papă împotriva turcilor și a cărei conducere o avea Amedeo de Savoia (Contele Verde), vărul împăratului, s-a transformat în expediție de eliberare a lui Ioan Paleologul. Amedeo de Savoia a atacat, în vara anului 1366, castelele stăpânite de Dobrotici pe malul mării, reușind să cucerească o parte din ele (Sozopol, Mesemvria, Anhialo, Rosocastro și Emona), nu însă și Varna, unde se afla împăratul prizonier. Amedeo de Savoia a fost nevoit să înceapă tratative cu Dobrotici. Acesta a eliberat pe împărat în schimbul recunoașterii autonomiei formațiunii politice dobrogene.

Politica de larg orizont dusă de Dobrotici

Odată situația rezolvată în sud, prin împăcarea cu Bizanțul, Dobrotici și-a îndreptat privirile spre nord, spre gurile Dunării, care-l ispiteau prin valoarea economică și unde intervenise un gol de autoritate politică ce facilita instaurarea stăpânirii sale.

În 1369, Dobrotici se afla în legături politice foarte strânse cu Vladislav-Vlaicu, domnul Țării Românești. În august 1369, el apare, alături de Vladislav-Vlaicu, garant pentru Srațimir din Vidin al păcii încheiate între acesta și regele maghiar Ludovic I.

În urma dispariției „principelui” Dimitrie, tătar de neam, dar care se asimilase în mediul local al stăpânilor de pământ și juca rol de protector al orașelor de la gurile Dunării, lui Dobrotici i-a revenit rolul de protector politic al autonomiei orășenilor dobrogeni, autonomie pe care Imperiul Bizantin nu putea s-o mai asigure. Aliindu-se cu negustorii italieni, cărora le acordase mari privilegii, și cu tătarii, Bizanțul lovise în interesele orășenilor și, în genere, ale populației de la Dunărea de Jos.

În calitate de protector al orașelor de la Dunăre, Dobrotici avea să ducă un îndelungat război cu genovezii, care în tendința de a-și asigura monopolul tranzacțiilor comerciale la Dunărea de Jos, comiteau tot felul de abuzuri ce creau o stare de nemulțumire în sânul populației locale. Ca să facă față împotrivirii negustorilor genovezi, aliați cu Imperiul otoman, Dobrotici a fost nevoit să desăvârșească organizarea formațiunii sale politice, care a devenit după 1371 unul din cei mai importanți factori în Peninsula Balcanică. După aprecierea unor însemnați oameni politici ai vremii, cum erau senatorii Veneției, Dobrotici era considerat un mare stăpânitor, care avea mijloace să înfăptuiască planuri mărețe. Curând după 1371, fiica lui Dobrotici s-a căsătorit cu fiul lui Ioan Paleologul, Mihail, care a fost instalat la Mesemvria. În 1376, Dobrotici propunea Bizanțului și Veneției un plan amplu de natură să ducă la creșterea prestigiului său. Folosindu-se de certurile genovezo-venețiene, contând pe cuscrul său și încrezător în forța militară pe care o avea, el a căutat să-l instaleze pe ginerele său Mihail în scaunul din Trapezunt, unde genovezii dețineau poziții importante și unde stăpâneau Comnenii. Planul n-a putut fi adus la îndeplinire datorită evenimentelor ce s-au petrecut în Bizanț. Genovezii, nemulțumiți că Ioan al V-lea Paleologul promisese Veneției insula Tenedos - mult disputată de cele două republici maritime italiene - au îndemnat pe sultanul Murad să intervină, au răsturnat din scaun pe Ioan Paleologul și l-au așezat în locul acestuia pe fiul său, Andronic al IV-lea Paleologul, dispus la concesii față de genovezi și de turci. Intervenind în luptele pentru tron, ce măcinau puterea bizantină, Dobrotici a sprijinit, împotriva lui Andronic, pe Ioan al V-lea Paleologul, căruia i-au venit în ajutor și venețienii. La 1 iulie 1379, Ioan al V-lea intra în Constantinopol, recâștigându-și tronul pe care-l va deține până în 1391.

Succesul acțiunii la care a participat Dobrotici, flota sa nedându-se în lături să înfrunte pe aceea a puternicei Genove, a adăugat noi fapte aureolei sale de iscusit diplomat, priceput strateg și viteaz comandant.

Impresionați de ridicarea pe arena vieții internaționale a unei forțe capabile să-și spună cuvântul în marile evenimente ale vremii, căpeteniile de state, diplomații, cronicarii au numit ținutul dintre Dunăre și Mare cu, numele, devenit vestit, al conducătorului său. Același lucru s-a întâmplat, de altfel, și cu Țara Românească și Moldova, desemnate adesea în izvoare cu numele „întemeietorilor” lor: Țara Românească - Țara Basarabească (Țara Basarabilor - de la Basarab) și Moldova - Bogdania (de la Bogdan I).

Întărirea statului dobrogean lovea în interesele negustorilor genovezi, obligați să cedeze din pozițiile câștigate la Dunăre și Marea Neagră. De aceea ei s-au hotărât ca, folosindu-se de turci, să-l înlăture pe Dobrotici și să lichideze statul condus de acesta.

Ultimele două decenii ale secolului al XIV-lea au cunoscut întărirea alianței negustorilor italieni cu turcii. Prin pacea de la Torino, din 8 aprilie 1381, mediată de Amedeo de Savoia, s-a pus capăt conflictului dintre Genova și Veneția. După această dată, prin politica lor de pactizare cu turcii, au înlesnit căderea popoarelor din sud-estul Europei sub stăpânirea otomană.

În 1383, turcii au dezlănțuit o mare ofensivă de cuceriri în Peninsula Balcanică, lovind între alte state și pe cel dobrogean.

Nu se știu împrejurările în care statul dobrogean a trecut de la Dobrotici la fiul său Ivanco, cunoscut și el în izvoare cu titlul de „despot”.

Deși nori tot mai amenințători se anunțau pentru statul dobrogean, Ivanco a căutat să se folosească de situația politică nou creată pentru a păstra stăpânirile pe care le organizase tatăl său. Semn al poziției sale de independență, Ivanco a bătut, se pare, o monedă proprie de aramă cu legenda în limba greacă.

Conștient de imposibilitatea unei rezistențe prelungite împotriva turcilor, Ivanco a acceptat, în 1386, pacea cu Imperiul otoman, iar în anul următor (1387), la Pera, a încheiat un tratat de pace și de comerț cu genovezii. Aceasta se explică prin faptul că după împăcarea Veneției cu Genova, statul dobrogean a trebuit să se acomodeze noilor relații economice și politice stabilite între Bizanț, orașele italiene și Imperiul otoman.

Faptul că Ivanco, ca de altfel și țarul Şișman de la Tîrnovo, nu a răspuns cererii sultanului Murad de a se alătura oștii otomane în expediția ei contra sârbilor, soldată cu eșecul de la Plocnic (1387), a provocat răzbunarea sultanului.

Mircius Dei gratia...

În 1388, Murad I a organizat împotriva lui Ivanco și Şișman o mare expediție, condusă de vizirul Ali-Pașa. În cursul expediției, Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești, văzând situația grea în care se aflau cei doi stăpânitori, neputința lor de a rezista turcilor, a trecut Dunărea, la chemarea localnicilor, și a ocupat mai multe cetăți, ca ele să nu cadă sub stăpânirea semilunii.

După aceea, în urma victoriei repurtate împotriva oștilor otomane, lăsate în Dobrogea de marele vizir, Mircea cel Bătrân a scos de la turci, cu ajutorul populației locale, Dobrogea cu Silistra, unind-o cu Țara Românească. Prin aceasta, el adăuga gloriosului său titlu pe cel de despot al ținuturilor lui Dobrotici și de domn al Silistrei. În tratatul încheiat la 20 ianuarie 1390 cu regele Poloniei, Vladislav Jagello, Mircea cel Bătrân se intitula: „Mircius Dei gratia Woiewoda Transalpinus, Efogoras et Omlas dux, Severini comes, terrarum Dobrodicii despotus et Tristri dominus”.

Trecută în preajma luptei de la Nicopole în stăpânirea turcească, Dobrogea va fi recucerită de Mircea cel Bătrân în 1404.

Descoperirile de tezaure monetare, în care se află monede de la Mircea cel Bătrân, răspândite pe întreg teritoriul Dobrogei, sunt grăitoare pentru starea de prosperitate a provinciei în vremea marelui voievod, pentru traficul intens de mărfuri ce se realiza aci și pentru rolul însemnat pe care-l avea în schimburile comerciale moneda românească.

Țara lui Mircea cel Bătrân

În 1417, Dobrogea a căzut, pentru mai mult de patru secole și jumătate, sub stăpânirea otomană.

Menținerea, în tot cursul acestei lungi stăpâniri, a unor permanente legături între populația din Dobrogea și cea din celelalte provincii românești, a întărit vitalitatea elementului românesc dobrogean, fapt ce a hotărât, când împrejurările politice au permis, în secolul al XIX-lea, viitorul politic al provinciei.

Magazin istoric Credința noastră Apologetică