Dezacorduri între Sf. Părinți, învățătura Bisericii și Sfânta Scriptură

Presupuse contradicții între Sf. Părinți, învățătura Bisericii și Biblie

Bogdan Mateciuc și Radu Hagiu

„Nu dați sfintele câinilor, nici lepădați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce cu picioarele lor și, întorcându-se, să rumpă pre voi.” (Matei 7:6)

Titlul de mai sus aparține unui material cu pretenții academice, publicat pe unele site-uri neoprotestante. Materialul nu este semnat, autorul fiind inspirat și punându-se la adăpost de stupoarea și hazul provocate de scriitura lui persoanelor care cunosc cât de cât lucrurile discutate aici. Vom prezenta acest material paragraf cu paragraf, însoțit de observațiile noastre. Am ales să păstrăm ortografia și punctuația pe alocuri greșite folosite de autorul (traducătorul?) articolului.

Unii susțin că „și învățăturile prin viu grai ale Domnului Iisus, ale Apostolilor și tradițiile Bisericii au fost păstrate în scris. Pentru aceasta avem scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii, scrierile Sfinților, ale patriarhilor, papilor și ale conciliilor Bisericii. Acestea fiind scrise acum, noi credem că ele sunt folosite de Duhul Sfânt pentru a ne vorbi” (o parafrază extinsă).

Acesta este punctul de pornire al autorului: nu un citat exact, ci o parafrază. Nu ni se spune nici de unde provine și nici cine a formulat așa ceva. Autorul crede că înțelege despre ce este vorba în citatul respectiv și se aventurează să-l parafrazeze. Citatul autorului aduce pe undeva cu un adevăr al Bisericii: învățăturile prin viu grai ale Domnului Iisus și ale Apostolilor au fost păstrate în scris și de aceea ele sunt utile pentru călăuzire în viața creștinească.

Parafraza făcută de autor trădează predispozițiile lui religioase și aversiunea lui față de ceea ce înțelege el prin Biserică și față de conducătorii acesteia. Aceasta se poate vedea din punerea laolaltă a „sfinților, papilor și conciliilor Bisericii”, fapt ce trădează un clișeu neoprotestant destul de des întâlnit, ce face confuzie și asimilează Biserica Ortodoxă Sobornicească cu cea a Papei, romano-catolică, socotindu-le a fi cvasi-identice.

La suprafață, o asemenea afirmație poate părea un argument puternic. Însă studiind istoria Bisericii, vedem că multe din învățăturile părinților bisericii și ale sfinților se contrazic profund. De exemplu, părintele Origen (185-254 d.H.) a susținut idei contrare conceptului biblic trinitarian, prilej folosit astăzi de Martorii lui Iehova pentru a afirma că doctrina Trinității a fost ilegitim introdusă abia la un conciliu ulterior, în timp ce alți părinți ai bisericii susțineau că Trinitatea este negreșit o doctrină biblica. Unul dintre aceștia a fost Tertulian (160-220 d.H.), care la rândul lui sprijinea învățăturile eretice ale montaniștilor.

Autorul continuă în același duh și, folosind un limbaj neobișnuit unui creștin ortodox, asimilează pe toți scriitori creștini ai primelor veacuri „Sfinților Părinți”. Astfel, aflăm cu surprindere că ereticul Origen a fost un „Părinte al Bisericii” – al unei Biserici care l-a lepădat și anatemizat pentru ereziile sale care au dus pe mulți din cei de după el în rătăcire. E interesant că autorul vorbește despre studierea istoriei Bisericii, însă dovedește că nici nu s-a apropiat de așa ceva. Ar fi putut afla că Origen, după ce inițial a scris o lucrare împotriva ereticului Celsus, a ajuns să susțină învățături contrare Scripturii, motiv pentru care a fost anatemizat. Mai mult, Origen nu a fost nici măcar preot sau monah și s-a scopit după ce a interpretat greșit versetul din Scriptură care spune că „sunt fameni cari s-au scopit ei înșiși pentru împărăția cerurilor.” (Matei 19:12)

Un alt lucru surprinzător este că autorul îl face pe Origen vinovat de apariția sectei iehoviștilor în secolul 19. Problema este că, asemenea sectei din care face parte autorul, nici iehoviștii nu acceptă vreo altă scriere în afară de Biblie, ei neavând deci cum să se inspire, pentru învățăturile lor, tocmai din scrierile lui Origen.

Un alt „Părinte” vizat de autor este Tertulian. Tertulian este criticat pentru că susținea învățăturile montaniștilor. În realitate, Tertulian a fost un istoric și un apologet creștin, care doar spre sfârșitul vieții a fost atras de secta montaniștilor. El nu a fost niciodată considerat Părinte al Bisericii, dar unele din scrierile lui reprezintă adevărate tratate de apologetică creștină. Pe de altă parte, din cartea pastorului baptist J. M. Carroll, Cărarea de sânge, aflăm că montaniștii au fost de fapt precursori ai neoprotestanților de astăzi, adevărați creștini prigoniți de Biserica oficială pentru credința lor. J. M. Carroll este frate bun de credință cu autorul articolului de fată. Se pune întrebarea: pentru neoprotestanți, montaniștii au fost eretici sau au fost chiar strămoșii lor?

Părintele sf. Iustin Martirul (a murit în 165 d.H.) a exprimat o admirație deosebită pentru mulți dintre filozofii păgâni ai Greciei. Astfel el a afirmat că, filozofii păgâni greci, Socrate și Heraclit, au fost în realitate niște „creștini mai dinainte de Hristos”. Sf. Iustin a spus: „Noi am fost învățați că Hristos este întâiul născut al lui Dumnezeu, și am arătat mai sus că El este logosul la care toată rasa umană este părtașă, iar aceia care trăiesc după el sunt creștini, chiar dacă aceștia sunt considerați atei. Dintre greci, aceștia au fost Socrate și Heraclit, și mulți asemenea lor…”

Părintele bisericii sf. Clement din Alexandria (150-aprox.215 d.H.) a avut și el o opinie excepțională despre filozofia greacă. Astfel el a spus că, „Dumnezeu este sursa tuturor lucrurilor bune, mai ales a unora din testamentele vechi și nou, dar și prin urmare, a filozofiei. Se poate că intr-adevăr filozofia să le fi fost dată grecilor până ce Domnul urma să-i cheme. Căci filozofia le-a fost un ‘îndrumător’ pentru a aduce gândirea greacă la Hristos la fel cum Legea i-a adus pe evrei. Astfel, filozofia a fost o introducere, pregătind calea desăvârșirii în Hristos.”

Probabil ideile exprimate de Sf. Mucenic Iustin Filosoful și de Sf. Clement al Alexandriei sunt prea înalte, prea duhovnicești pentru autorul articolului. Îi sugerăm să facă exerciții de înțelegere duhovnicească cu cuvintele Sf. Apostol Pavel referitoare la „cei fără Lege, dar care fac cele ale Legii din fire.” Cine înțelege cuvintele lui Pavel va înțelege desigur și cuvintele Sfinților citați.

Autorul e constant în a-și exprima antipatia față de Sfinți și față de Părinții Bisericii, scriind „părintele sf.” în fața fiecărui nume. O exprimare ciudată și pur personală, fără a mai vorbi de „Sfântul” scris cu literă mică – probabil o recrudescență a străvechii antipatii protestante față de romano-catolicism și de toate dogmele sale, care a dus la respingerea a tot ce ține (aparent) de acestea. Pesemne că autorul nu înțelege nici conceptul Ortodox al Sfințeniei, pentru care „Unul [este] Sfânt, unul [este] Domn, Iisus Hristos, întru Slava lui Dumnezeu-Tatăl” (cf. cântărilor Dumnezeieștii Liturghii), iar cei pe care îi numim Sfinți sunt cei care, prin viețuirea și străduințele lor, au fost învredniciți de Dumnezeu a se împărtăși de Dânsul, făcându-se Teofori (adică „Purtători de Dumnezeu”) – concept opus celui apusean romano-catolic, în care sfințenia este doar o „desăvârșire morală” a omului, fără nici o intervenție a Harului Necreat al lui Dumnezeu.

Ideea că unii Părinți ai Bisericii ar fi avut „o admirație deosebită” față de filosofii greci e forțată. Acești Părinți nu au făcut altceva decât să aplice metoda Sf. Apostol Pavel, aceea de a le arăta necreștinilor că înșiși învățații lor preferați aveau unele lucruri inspirate de Dumnezeu. Să nu uităm că Sf. Apostol Pavel chiar citează în acest sens un poet păgân. Autorul articolului vrea însă să-i zugrăvească pe Părinții Bisericii ca fiind preocupați mai mult de filosofia păgână decât de învățătura lui Hristos.

De asemenea, legat de acuza de neognosticism și păgânism adusă unor scriitori și sfinți ai Bisericii, putem cita punctul de vedere ortodox al Sf. Serafim din Sarov (sec. 18): „[După căderea lui Adam, nu se poate spune că] Duhul lui Dumnezeu nu era în lume deloc, ci doar că prezența Sa nu era așa de vădită. Se manifesta doar în afară, și au fost cunoscute de oameni doar semnele prezentei Sale în lume. Astfel, de pildă, după căderea lor, multe taine au fost dezvăluite lui Adam și Evei, legate de mântuirea ce va veni a neamului omenesc. Lui Cain, în pofida lipsei de cinstire și a neascultării sale, i-a fost ușor să înțeleagă glasul care purta harul și dumnezeirea, prin cuvintele acuzatoare. Noe a vorbit cu Dumnezeu. Avraam L-a văzut pe Dumnezeu și ziua Sa, și s-a bucurat (cf. Ioan 8:56). Harul Duhului Sfânt, lucrând în afară, s-a mai reflectat și în toți prorocii Vechiului Testament și sfinții Israilului. După aceea, iudeii au întemeiat osebite școli prorocești, în care fiii prorocilor erau învățați să cunoască semnele lucrării lui Dumnezeu, a Îngerilor, și să deosebească lucrările Duhului Sfânt de fenomenele firești, obișnuite, ale vieții pământești lipsită de Har. Simeon, care L-a ținut pe Dumnezeu în brațele sale, bunicii lui Hristos, Ioachim și Ana, și nenumărați alți slujitori ai lui Dumnezeu au avut parte de felurite înfățișări dumnezeiești, descoperiri și au auzit glasuri, însoțite de întâmplări minunate vădite. Cu toate că nu cu aceeași putere precum la poporul lui Dumnezeu, prezența Duhului lui Dumnezeu a lucrat, totuși, și în păgânii care nu-L cunoșteau pe Dumnezeul cel adevărat, căci, chiar și printre aceștia, Dumnezeu a aflat oameni aleși. De pildă, au existat fecioarele-prorocițe numite Sibile, care și-au închinat fecioria unui Dumnezeu necunoscut, unui Dumnezeu, Ziditor al universului, atotputernicul conducător al lumii, așa cum era El închipuit de păgâni. Cu toate că filozofii păgâni au rătăcit și ei în întunericul necunoașterii lui Dumnezeu, au căutat totuși adevărul, care este iubit de Dumnezeu. Pentru această căutare plăcută lui Dumnezeu, ei s-au putut bucura de Duhul Domnului. Se spune că neamurile care nu-l cunosc pe Dumnezeu îndeplinesc din fire cerințele legii și fac ceea ce este plăcut Lui (cf. Romani 2:14). Domnul laudă astfel adevărul, încât spune El însuși despre acesta, prin Sfântul Duh: „Adevărul din pământ a răsărit și dreptatea din cer a privit.” (Psalmul 84:12)

Însă părintele bisericii sf. Tertulian s-a aflat intr-un dezacord puternic cu părinții mai sus menționați, ce au simpatizat păgână filozofie greaca. El a spus: „Această filozofie constituie de fapt (centrul) subiectul de discuție al înțelepciunii lumii acesteia. Ea este interpretul nelegitim al ordinii și naturii divine. De fapt, înseși ereziile sunt născute de această filozofie…” (Tertulian, „De praescriptione haereticorum”). În aceeași scriere, acest părinte al bisericii a atacat pe unii dintre cei mai faimoși filozofi greci ai antichității, pe Plato, Zeno, Heraclit (omul despre care sf. Iustin Martirul a spus că era un creștin mai înainte de Hristos!) și pe Aristotel. În același fel, Tertulian a mai criticat aspru amestecul învățăturilor creștine cu cele ale filozofilor păgâni greci. El este cel ce a spus, „să piară orice perspectivă a unui Creștinism stoic, platonic sau dialectic.” Cuvântul „dialectic” se referă la metoda prin care se învață în școlile filozofice grecești din antichitate, și anume aceea de a pune întrebări în clase și de a se răspunde pe baza logicii umane.

Iată-l citat aici pe „părintele bisericii sf. Tertulian”. De fapt, lucrurile spuse aici de Tertulian sunt perfect adevărate, însă se referă la întreaga filosofie a grecilor, pe când Părinții citați anterior vorbeau numai de unele aspecte din filosofia grecilor. Citatul din Tertulian nu contravine cu nimic citatelor anterioare. Pentru o mai bună înțelegere, poetul păgân citat de Sf. Pavel în Scriptură avea și el unele aspecte bune în scrierile lui, însă asta nu făcea că tot ce scrisese el să fie acceptabil din punct de vedere creștin.

Iarăși, cine înțelege „fără Lege, dar făcând cele ale Legii din fire” va înțelege și „creștin înainte de Hristos”.

Părintele bisericii, sf. Grigorie de Nazianz (330-390 d.H.) a spus că nu era recomandabil să se boteze copii mici înainte de vârsta de 3 ani, când, spune el, „ei sunt capabili să asculte și să răspundă la unele cuvinte sfinte”. Sf. Grigorie este acum considerat de către bisericile ortodoxe unul dintre cei mai importanți Părinți ai Bisericii, iar de către Biserica Romano-Catolică, unul dintre cei mai „mari” învățători ai acesteia. Cu toate acestea, în mod contrar părintele bisericii sf. Origen a susținut că botezul copiilor era un obicei pe care bisericile l-au primit de la Apostoli și care era necesar pentru eliberarea copilului de păcatul originar.

E o problemă pentru neoprotestanți să înțeleagă cine și ce au fost acei oameni pe care Biserica îi numește azi „Sfinți” sau „Părinți ai Bisericii”. Neoprotestanții au o părere exaltată despre ei și cred, în mod eronat, că aceștia reprezintă un fel de mici dumnezei în Biserica Ortodoxă. În realitate, Biserica a atribuit aceste titulaturi unor oameni care prin viața lor reprezintă modele de urmat pentru creștinii de azi. Acești Sfinți și Părinți ai Bisericii au formulat uneori păreri personale care nu au coincis cu învățătura Bisericii, însă nu au făcut din ele dogme și nici nu le-au răspândit ca fiind neapărat adevărate. Există unele învățături greșite formulate de unii Părinți ai Bisericii, însă Biserica le-a trecut cu vederea întrucât autorii lor le-au prezentat doar ca păreri personale.

Învățătura oficială a Bisericii nu a fost formulată de persoane individuale. Biserica este numită „sobornicească”, în sensul că ea nu este condusă în chip văzut de o persoană, ci în mod colectiv, iar în chip nevăzut, de însuși Hristos, Capul Bisericii, prin Duhul Său cel Sfânt. Învățătura ei a fost stabilită de comun acord de Părinții Bisericii în cadrul sinoadelor ecumenice. Numai acele puncte de vedere personale care erau în duhul învățăturii ale Bisericii au ajuns să facă parte din învățătura Bisericii, fiind folosite pentru explicarea și detalierea unor adevăruri fundamentale. În concluzie, învățătura Bisericii e un lucru, iar opiniile separate ale unor Părinți alt lucru. Acestea nu sunt necesarmente identice. Este ceea ce Ortodocșii numesc „cugetul Bisericii”, adică învățăturile de credință care au fost mărturisite în același fel, neschimbat, din vremea Sfinților Apostoli, până în ziua de astăzi.

Legat tot de anumite neconcordante între scrierile feliuriților părinți și scriitori bisericești, îndeosebi cei din vechime, trebuie ținut cont și de sursele din care sunt citați. Se cunoaște despre interpolările introduse în texte de felurite grupări eretice, de-a lungul vremii, în unele manuscrise, spre a-și întemeia doctrina pe un nume bine-cunoscut și cinstit în Biserică, sau chiar de scrie cărți în numele vreunei personalități, în același scop (de pildă, recentele scrieri publicate sub numele Sfântului Isaac Sirul, care colportează idei gnostice).

Alegoria „Păstorul lui Hermas” a fost scrisă în jurul anului 150 D.H. de către un om pe nume Hermas. El a învățat ideea ridicolă că credincioșii drepți care au murit fără a fi botezați în apă, urmau a fi botezați în apă, în iad (!!) de către Apostoli. Dar, această concepție nu avea girul restului părinților bisericii.

„Păstorul lui Hermas” este o carte necanonică. Despre toate cărțile necanonice, Biserica afirmă că nu pot fi folosite pentru învățătură publică, dar pot fi citite în particular deoarece conțin unele îndemnuri utile. Cartea menționată aici vorbește despre necesitatea pocăinței de păcate, despre urmările pe care le pot avea păcatele personale. În plus, conține o minunată alegorie a Bisericii, de la început până la sfârșitul veacurilor.

De ce această carte a fost declarată necanonică de Biserică, chiar autorul articolului dă răspunsul: ea conține lucruri neacceptate de Biserică.

Sf. Tertulian afirma că prin botezul în apă omul primește iertarea păcatelor, devine o nouă făptură în Hristos Iisus și un copil al lui Dumnezeu. Cuvintele lui asupra acestui subiect sunt frecvent citate de către teologii catolici, ortodocși, și chiar de unii protestanți, ca fiind chipurile, inspirate de Dumnezeu. Dar tot Tertulian este același care a spus că botezul în apă al noilor născuți este greșit și că este dăunător atât copilului, cât și nașilor lui. Asupra acestui din urmă punct mulți părinți ai bisericii s-au aflat în dezacord.

Iarăși, voit sau nu, autorul se leagă de numele unor apologeți creștini timpurii și îi pune în conflict cu învățătura universal acceptată a Bisericii și propovăduită de Sfinții Părinți ai acesteia, de-a lungul a 2000 de ani. Pentru a nu insista foarte mult pe tema botezului copiilor, căci acesta nu este nici tema articolului comentat, vom aminti doar că, chiar în Faptele Apostolilor, se pomenește cum Apostolii primeau în Biserică, prin Sfântul Botez, pe catehumeni, „dimpreună cu toată casa lor” (adică întreaga lor familie, de la prunci la adulți), lucru confirmat apoi și de scrierile care ni s-au păstrat din perioadele ulterioare. Dispute asupra vârstei Botezului au mai existat, dar nu între Părinții și Sfinții Bisericii. Dacă sunt atât de „mulți părinți ai Bisericii în dezacord”, autorul ar fi trebuit să-i menționeze măcar pe unii mai însemnați.

Sf. Augustin și sf. Origen au învățat amândoi că Maria nu a avut relații cu Iosif după ce l-a născut pe Iisus, iar Augustin a susținut că nici măcar nașterea lui Iisus nu i-a deschis Mariei pântecele (punct asupra căruia medicina are mai multă autoritate decât el!), rămânând „pururea fecioara”, pe când Origen nu a fost de acord cu el. Tertulian a susținut idei contrare lui Augustin și Origen, în chestiunea virginității Mariei după nașterea lui Iisus, învățând că ea a avut relații cu Iosif.

Cine a avut dreptate în această chestiune? Nu se cade atunci să ne întrebăm, „dar ce spune Biblia despre acest lucru?”

E ciudat faptul că deși autorul susține Scripturile Biblice ca un loc de autoritate supremă asupra unor chestiuni în discuție, nu le întrebuințează ca atare.

Este ciudată folosirea predilectă de către bisericile protestante și neoprotestante, ca versiune de traducere a Bibliei, a textului masoretic, evreiesc, text alterat în veacurile de după venirea lui Hristos de rabinii îi care tăgăduiau venirea (fapt confirmat în ultima vreme prin descoperirea manuscriselor la Qumran – Marea Moartă, ce se dovedesc a fi fidele textului Septuagintei). Este bine-cunoscută schimbarea introdusă prin secolul al IV-lea în prorocia lui Isaia 7:14: „Fecioara în pântece va lua și va naște Fiu și vei chema numele Lui - Emmanuel” cu „tânăra”.

Iarăși, fără a dori se deschidem un subiect asupra căruia se poate scrie mult, nesocotirea Fecioarei Maria ca Născătoare de Dumnezeu atacă însăși credința în întruparea lui Hristos de la Duhul Sfânt. Rămân fără comentarii afirmațiile de genul cum că „medicina are mai multă autoritate” decât Fericitul Augustin (și, am adăuga noi, decât Părinții Bisericii, Apostolii, și chiar Însuși Hristos) – căci cum ar fi putut a veni în lume Dumnezeu, decât în chip mai presus de fire, printr-o minune? Ce ar mai fi vestit steaua Magilor?

Liderii de biserică care susțin că tradiția, așa cum este transmisă prin scrierile părinților Bisericii, ale conciliilor Bisericii ș.a.m.d., reflectă voia lui Dumnezeu chiar dacă se contrazic cu mărturia scrisă a Scripturilor, nu fac altceva decât să selecteze părți din aceste scrieri și să nu le prezinte în întregime. De ce? Este aceasta o dovadă de obiectivitate? Sau este de fapt o slăbiciune și o recunoaștere a faptului că acestea nu sunt consecvente, ci prezintă contradicții? Ei nu iau fiecare cuvânt scris sau rostit de aceștia ca fiind voia lui Dumnezeu, ci doar preiau acele părți ale scrierilor părinților sfinți (ai Bisericii) sau ale conciliilor care par să sprijine propriile lor ideii, teorii și interese ecleziastice.

Autorul atribuie niște false afirmații „liderilor de biserică”. Niciodată Biserica nu a afirmat că tot ce au scris Sfinții Părinți e infailibil. Sfinții Părinți au avut fiecare, unii mai mult, alții mai puțin, contribuții la învățătura Bisericii. Autorul creează false probleme ca apoi să formuleze întrebări retorice pe baza lor. „E ușor a scrie versuri, când nimic nu ai a spune.” (M. Eminescu)

Apoi, în Biserica Ortodoxă a lui Hristos, nu există o contradicție între „mărturia scrisă a Scripturilor (sic!)” și scrierile și învățăturile Sfinților. Există, poate, o neînțelegere a celor scrise în Scriptură, care nu poate fi înțeleasă prin sine, ci împreună cu cei care au scris-o și au viețuit potrivit celor lăsate de Mântuitorul Hristos, urmând învățăturilor Sale. De asemenea, se poate ca autorul să fi găsit contradicții între Biblie și scrierile unora pe care Biserica nu îi recunoaște ca fiind Părinți ai ei, precum Toma din Aquino, Anselm din Canterbury s.a.

Întrebarea care trebuie să se pună este, „Care parte a scrierilor sfinților părinți, ale conciliilor bisericii, ale papilor, sfinților și patriarhilor sunt considerate voia lui Dumnezeu, dacă nu tot ce au spus și au scris este inspirat de Dumnezeu? Cum putem știi că ceea ce spun intr-un loc revelează voia lui Dumnezeu mai mult decât ceea ce au spus în alt loc (din scrierile lor)? Cum putem fi siguri că nu citim o pagină a scrierilor lor care susține lucruri contrare voii lui Dumnezeu?”

Pentru a-și rezolva dilema și a înțelege rostul scrierilor persoanelor citate, îi recomandăm autorului să citească cele scrise mai sus despre învățătura oficială a Bisericii. Referitor la „ce spune Biblia despre acest lucru”, un studiu atent al Scripturii arată că „frații Domnului” – expresie din Scriptură – se referă la niște veri ai Domnului Iisus Hristos.

Sf. Ioan Gură de Aur - De exemplu, în unele din scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur (Patriarh al Constantinopolului intre anii 397-403 d.H.), acesta afirmă multe lucruri cu care sunt de acord mulți lideri catolici și ortodocși, dar cu toate acestea atât catolicii cât și ortodocșii spun că Ioan Gură de Aur a greșit învățând că mama lui Iisus nu a fost desăvârșită, deoarece ei susțin acum că Maria s-a născut fără păcat și a rămas fără păcat. Această doctrină este cunoscută sub numele de „Concepția imaculată a Mariei” la catolici și „veșnica feciorie a Mariei” la ortodocși. Iată cum astfel nu sunt ascultați sfinții părinți pe care-i venerează atât de mult!!

Autorul comite o greșeală gravă confundând credința Bisericii în Nașterea minunată a Mântuitorului din Fecioara Maria, cu dogma romano-catolică a „Imaculatei Concepțiuni”. Aceasta se referă la așa-zisa zămislire fără-de-păcat a Fecioarei Maria din părinții ei, Sf. Ioachim și Ana, căci, conform învățăturilor romano-catolice, era cu neputință ca o făptură omenească păcătoasă să poarte în pântece pe Făcătorul a toate (dogma provenită de neînțelegerea lucrării Harului necreat al lui Dumnezeu în Născătoarea de Dumnezeu). Doctrina catolică privind „concepția imaculată a Fecioarei Maria” a fost formulată foarte târziu (sec. al 19-lea) și nu a fost nicidecum bazată pe învățăturile Sf. Ioan Gură de Aur sau pe ale vreunui alt Sfânt al lui Dumnezeu. Autorul își trădează încă o dată ignoranța și pseudo-cultura în acest domeniu.

Sf. Grigore de Nisa - Unele din scrierile părintelui bisericii sf. Grigore de Nisa (335-394 d.H.) sunt considerate de mulți episcopi ortodocși și catolici, cât și de unii protestanți, ca fiind inspirate de Dumnezeu. În ciuda acestui fapt, ei sunt în dezacord cu învățătura afirmată de el că în cele din urmă toți oamenii vor fi împăcați cu Dumnezeu și că nimeni nu va fi despărțit de Dumnezeu pe veșnicie - doctrina mântuirii universale sau eroarea universalismului.

Trebuie ținut cont de faptul că unele idei exprimate în scrierile Sfinților Părinți pot fi înțelese cu adevărat doar în ansamblul credinței ortodoxe și de cei care au subtilitatea necesară a gândirii – cum este și cazul scrierilor Sf. Grigore al Nissei, acuzat de gânditorii și teologii apuseni că susținător al apocatastazei, din neînțelegerea formulărilor și termenilor folosiți de aceasta, precum și ai contextului teologic în care le folosește.

Sf. Chiril din Alexandria - În scrierile părintelui bisericii, sf. Chiril din Alexandria (a murit în 444 d.H.) a afirmat corect că Iisus nu are două personalități, una de om și una de Dumnezeu, susținând separarea celor două naturi în Persoana lui Hristos, și punând la îndoială unitatea Persoanei Lui. Multe din cuvintele lui Chiril privitoare la acest subiect (combătând „nestorianismul”) sunt socotite de către patriarhii ortodocși, de episcopii catolici, cât și de unii lideri protestanți, a fi exprimări inspirate ale așa-numitei „tradiții apostolice”, însă se opun afirmației sale că Iisus ar avea o singură natură (monofizismul și eutichianismul) și susțin corect că Domnul Iisus a avut două naturi ce au fost unite „hipostatic” într-o singură persoană. Acești patriarhi ortodocși și episcopi catolici spun că această concepție a sf. Ciril nu este o exprimare a „tradiției apostolice”, în timp ce episcopii Bisericilor Ortodoxe Copte (tipii cu țuguiul ăla negru în cap, un fel de Ku-Klux-Klan, pe negru!!!) spun că această opinie este o exprimare a „tradiției apostolice”.

Autorul are o exprimare deficitară. Nu se înțelege din relatarea lui ce anume a susținut Sf. Chiril din Alexandria. Dincolo de formularea încâlcită, relevantă pentru ținuta autorului este viziunea pe care o are față de creștinii copți și de portul tradițional al acestora. Oare cum ar descrie vesmântul tradițional al musulmanilor sau de kippa purtată de evrei când se roagă? O persoană care descrie în astfel de cuvinte ceva ce nu înțelege e puțin probabil să poată pricepe învățăturile mai duhovnicești ale credinței creștine.

Problema în sine provine, ca și în exemplul dat mai sus, cu scrierile Sf. Grigorie al Nissei, tot din neînțelegerea și neinterpretarea scrierilor Sf. Chiril în contextul învățăturii și tradiției Bisericii. Este ceva asemănător cu scoaterea unui verset din Biblie din contextul său și a întrebuința cuvintele respective pentru a dovedi un anume lucru.

După care standard obiectiv putem noi să determinam care dintre învățăturile Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfântului Grigore din Nisa, sf. Ciril din Alexandria, sf. Irineu, sf. Hipolit, etc., sunt corecte, dacă nu acceptam tot ce spun aceștia ca fiind inspirat de Duhul Sfânt? Dacă nu tot ce au spus și scris noi recunoaștem că este insuflat de Dumnezeu? Pe ce bază facem selecția învățăturilor lor?

„Standardul obiectiv” de care întreabă autorul este, pentru creștinul ortodox, tocmai „cugetul Bisericii”, „pleroma Sfinților” (gândirea lor la unison în problemele fundamentale ale credinței). Evident, ne referim la Biserica Ortodoxă și la Sfinții care învață ortodox, nu la cei romano-catolici, copți, armeni ș.a.m.d. „Selecția învățăturilor lor” o facem comparându-o cu ceea ce „au grăit Prorocii, au învățat Apostolii, a încuviințat Biserica, au învățat Dascălii, precum a primit lumea, precum a luminat Harul, precum a descoperit Adevărul, precum a pierit minciuna, precum a arătat Înțelepciunea, precum a biruit Hristos”, căci „aceasta este Credința Apostolilor, aceasta este Credința Părinților, aceasta este Credința Ortodocșilor, aceasta este Credința care a întemeiat Lumea!” (cf. Sinodikonului Ortodoxiei).

O cale ușoară de ieșire din această dilemă este cea aleasă de mulțime: „Să decidă liderii bisericii în locul nostru!” „Să spună ei care părți din aceste scrieri conțin adevărul lui Dumnezeu!” Dar cine poate să ne spună dacă acești lideri de biserici care nu acceptă Sfintele Scripturi ca autoritate supremă în Biserică și criteriu final determinarea adevărului, nu vor fi influențați de erorile ce au fost amestecate cu adevărurile inspirate de Dumnezeu pe care le-au citit în scrierile Părinților Bisericii, Consiliilor Bisericii, Patriarhilor, Sfinților, teologilor, papilor, etc.?

Autorul dovedește o țară neo-protestantă, aceea de a nu reuși să facă deosebire între Biserica Ortodoxă și romano-catolicism, punând laolaltă „Concilii”, Papi, teologi, pe de o parte, Patriarhi, Sfinți Părinți pe de alta.

Se mai face confuzie între „liderii” bisericii (probabil că autorul se gândește la „lideri” de genul „Vicarius Christi”, Locțiitorul lui Hristos pe pământ, care își arogă infailibilitatea ca dogmă) și conducătorii Bisericii (Ortodoxe), episcopii și sinoadele lor (atunci când „învață drept cuvântul Adevărului” lui Dumnezeu – cf. ecteniei Dumnezeieștii Liturghii), care sunt obligați și făgăduiesc atunci când sunt aleși să păzească Biserica și „turma mică” a credincioșilor de învățăturile care duc la pierzanie, la rătăcirea de Hristos și de Mântuirea Sa.

Autoritatea de care trebuie să asculte orice creștin este Biserica. „Dacă nu te ascultă, spune-l Bisericii, și dacă nu ascultă nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân și ca un vameș.” Nici un cuvânt în plus despre asta.

Pe de altă parte, în timp ce Biserica are de la începuturile ei o învățătură oficială unitară, afirmată și susținută în mod ecumenic și sobornicesc de către toți conducătorii ei de-a lungul vremii, în sectele neoprotestante fiecare predicator are învățătura lui pe care o propagă de la amvon. Nu este un lucru rar să întâlnești în aceeași adunare neoprotestantă doi sau mai mulți predicatori care să susțină puncte de vedere diferite. Cine decide în aceste adunări care e opinia corectă? Practic fiecare membru este lăsat să aleagă ce vrea și ce-i place din predicile auzite. „Și-au făcut învățături plăcute urechilor lor și (...) de aceea Dumnezeu i-a lăsat în voia poftelor lor.” Autorul articolului nu are nici o problemă cu puzderia de interpretări ale Scripturii din adunările neoprotestante. El este însă muncit de contradicțiile din scrierile „sfinților” Tertulian și Origen.

Însă această atitudine nu este conformă responsabilității pe care Dumnezeu a dat-o fiecărui individ de a cunoaște adevărul Sau și de a-l separa de eroare! De altfel, această responsabilitate revine personal fiecărui credincios creștin care calcă, fie pragul acestei biserici, fie al alteia, deoarece Dumnezeu este direct interesat ca acesta să păstreze „credința care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna” (Iuda 3), să „cerceteze toate lucrurile, să păstreze ce este bun și să ferească de orice se pare rău” (1Tes. 5:21-22) și să cerceteze Scripturile în fiecare zi pentru a vedea dacă ce i se spune este așa (Fapte 17:11).

În timp ce este adevărat că fiecare creștin trebuie să cunoască adevărul Său, „credința care a fost dată odată pentru totdeauna sfinților” este credința... Sfinților, nu a sectelor apărute în ultimele sute de ani.

Noi nu suntem liberi să interpretăm Sf. Scripturi după cum ne place, ci trebuie să le interpretăm așa cum ne-au învățat Sf. Părinți, ca unii care, asemenea Sfinților Apostoli, insuflați fiind de același Duh Sfânt, le-au tâlcuit. Mulți au căzut ușor în cursa acceptării propriei “înțelepciuni” în locul învățăturii Sf. Părinți. Dacă vom asculta de învățăturile lor, în loc de a gândi că suntem suficient de înțelepți pentru a-i învăța pe alții din propria noastră “înțelepciune”, atunci nu ne vom rătăci. Trebuie să lăsăm la o parte preconcepțiile noastre despre interpretări “alegorice” sau “literare” și să vedem cum ne învață Sf. Părinți să citim Sf. Scriptura.

Singura cale de ieșire din această dilemă în care ne-au lăsat părinții Bisericii, …este de a face ceea ce vedem că a făcut Domnul Iisus în Marcu 7:1-13. El a verificat dacă învățăturile tradiționale ale liderilor religioși a vremii Sale, ale teologilor și așa-numiților sfinți, se află în acord cu Sfintele Scripturi.

Fariseii și câțiva cărturari, veniți din Ierusalim, s-au adunat la Iisus. Ei au văzut pe unii din ucenicii Lui prânzind cu mâinile necurate, adică nespălate. Fariseii, însă, și toți Iudeii nu mănâncă fără să-și spele cu mare băgare de seamă mâinile, după datina [predania] bătrânilor. Și când se întorc din piață, nu mănâncă decât după ce s-au scăldat. Sunt multe alte obiceiuri pe cari au apucat ei să le țină, precum: spălarea paharelor, a ulcioarelor, a căldărilor și a paturilor. Și Fariseii și cărturarii L-au întrebat: „Pentru ce nu se țin ucenicii Tai de datina bătrânilor, ci prânzesc cu mâinile nespălate?” Iisus le-a răspuns: „Fățarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, după cum este scris:,Norodul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învățături cari nu sunt decât niște porunci omenești.` Voi lăsați porunca lui Dumnezeu, și țineți datina așezată de oameni, precum: spălarea ulcioarelor și a paharelor, și faceți multe alte lucruri de acestea.” El le-a mai zis: „Ați desființat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să țineți datina voastră. Căci Moise a zis: „Să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta;” și: „Cine va grai de rău pe tatăl său sau pe mama sa, să fie pedepsit cu moartea.” Voi, dimpotrivă, ziceți: „Dacă un om va spune tatălui său sau mamei sale:,Ori cu ce te-as putea ajuta, este corban, adică dat lui Dumnezeu [Dar este aceea cu care te-ai fi folosit dela mine, în Biblia de la 1914], face bine; și nu-l mai lăsați să facă nimic pentru tatăl sau pentru mama sa. Și așa, ați desființat Cuvântul lui Dumnezeu, prin datina voastră. Și faceți multe alte lucruri de felul acesta!”

Iisus s-a confruntat cu aceeași problemă cu care se confruntă mulți oameni din zilele noastre - aceea de a încerca să afle care interpretare a Scripturii este cea corecta. Atunci Iudeii au încercat să stăvilească potopul de interpretări subiective, angajând două metode diferite. Odată, că (1.) tradițiile (datinile) bătrânilor lor, ale marilor lor învățători religioși sau ale teologilor lor, ale așa-numiților oameni sfinți ai trecutului (în cazul lor, farisei), și apoi, (2.) învățăturile actuale ale preoților (în acest caz, ale saducheilor), îndeosebi ale Marelui Preot, ce au fost folosite pentru a determina care era interpretarea corectă a Sfintelor Scripturi.

[Se repetă citatul de mai sus!] Marcu 7:6-13 „Norodul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învățături cari nu sunt decât niște porunci omenești. Voi lăsați porunca lui Dumnezeu, și țineți datina așezată de oameni, precum: spălarea ulcioarelor și a paharelor, și faceți multe alte lucruri de acestea.” El le-a mai zis: „Ați desființat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să țineți datina voastră. Căci Moise a zis: „Să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta;” și: „Cine va grai de rău pe tatăl său sau pe mama sa, să fie pedepsit cu moartea.” Voi, dimpotrivă, ziceți: „Dacă un om va spune tatălui său sau mamei sale:,Ori cu ce te-as putea ajuta, este corban, adică dat lui Dumnezeu, face bine; și nu-l mai lăsați să facă nimic pentru tatăl sau pentru mama sa. Și așa, ați desființat Cuvântul lui Dumnezeu, prin datina voastră. Și faceți multe alte lucruri de felul acesta!”

Matei 15:1-20 „…Degeaba Mă cinstesc ei, învățând ca învățături niște porunci omenești… Lăsați-i: sunt niște călăuze oarbe; și când un orb călăuzește pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapa…”

Domnul Iisus Hristos se referă în Scriptură la unele obiceiuri iudaice care încălcau flagrant Legea scrisă a lui Moise. În cazul învățăturii de ansamblu a Bisericii, aceasta nu contravine în nici un fel Sfintelor Scripturi. Numai persoanele superficiale afirmă că există contradicții, aceste persoane interpretând la literă Scriptura, după principiul „caniche se scrie, caniche se citește.”

Autorul, afectat și el de închipuirea specifică sectelor neoprotestante, citează versete din Scriptură și le folosește profetic la adresa Bisericii. Sectele neoprotestante comportă o anumită patologie religioasă.

Însă așa cum Iisus a arătat aceste „metode” la care au recurs iudeii religioși nu numai că nu au rezolvat problema interpretărilor ci au creat o mai mare și mai gravă problema. Și anume, aceea a anularii Cuvântului lui Dumnezeu, a uzurpării autorității cu care Dumnezeu a înzestrat Cuvântul scris, cât și a negării suficientei Lui.

Ideea că „tradiția apostolica”, „tradiția bisericii”, sau „sfânta tradiție”, exprimate prin scrierile părinților bisericii, învățăturile doctorilor bisericii, deciziile consiliilor bisericii, învățăturile papilor și ale patriarhilor, opiniile majoritare ale mulțimilor de membrii, ceremoniile religioase, ș.a.m.d., reprezintă interpreți legitimi ai Sfintelor Scripturi poate părea foarte atrăgătoare unora. Dar aceasta este capcana în care au căzut farisei și saduchei zilelor lui Iisus, pe care Acesta a denunțat-o cu asprime pentru că desființa autoritatea Cuvântului.

Atunci când prezintă învățătura Bisericii, Sfinții Părinți nu se contrazic unul pe altul, chiar dacă pentru puțina noastră putere de înțelegere par a exista unele contraziceri între ei. Raționalismul academic este cel care așază un Părinte în opoziție cu altul, caută “influențe” ale unuia aspra altuia, îi împarte pe “școli” și “facțiuni” și găsește “contradicții” intre ei. Toate acestea sunt străine de înțelegerea creștină ortodoxă a Sfinților Părinți. Pentru noi, învățătura ortodoxă a Sfinților Părinți este una și, deoarece este evident că întreaga învățătură ortodoxă nu poate fi găsită la un singur Părinte (toți Părinții fiind oameni și deci limitați), găsim părți din ea la un Părinte și alte părți la un altul, un Părinte explicând ce este mai dificil la un alt Părinte. Nu este foarte important pentru noi cine ce a zis, atâta timp cât este ortodox și în armonie cu întreaga învățătură patristica.

În timp ce Biserica are o învățătură unitară, afirmată pe baza Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții, nu același lucru se poate spune despre sectele neoprotestante, care sunt cu adevărat în situația fariseilor și saducheilor din zilele lui Iisus.

Fariseii credeau că „tradițiile /datinile bătrânilor” (Mișna, Talmudul, etc.) erau de fapt lucrurile pe care Moise le-a transmis verbal, fără să le scrie, și că acestea conțineau interpretările corecte ale versetelor Vechiului Testament. Astfel, fariseii erau convinși că tradițiile lor au fost inspirate de Dumnezeu, la fel de mult cum cred astăzi liderii Bisericilor Ortodoxe, Romano-Catolice și ai unora Protestante, că tradițiile transmise de conciliile bisericii, învățăturile sfinților părinți și patriarhilor sunt inspirate de Dumnezeu, singurele îndreptățite să interpreteze Scriptura, dar mai ales, că ele completează Cuvântul. De aceea, la fel cum fariseii, rezervând dreptul tradiției de a interpreta Scriptura, nu au putut să înțeleagă sensul real al cuvintelor Scripturii și ale interpretărilor pe care Iisus le-a adus acestora, astăzi mulțimilor de credincioși le sunt ascunse sensurile versetelor și ale cuvintelor Domnului. Pentru închinarea lor, pentru practica lor, aceștia trebuie să recurgă la tradiție. Prin rânduirea „datinilor lui Moise” ca adevărații interpreți ai Scripturilor, mințile fariseilor erau deja modelate după diversele interpretări false și nu au putut să accepte ceea ce Iisus spunea despre alte părți ale Scripturilor.

În concluzie, autorul articolului are o ținută academică extrem de îndoielnică, iar analizele pe care încearcă să le facă cu privire la scrierile Sfinților Părinți denotă ignorantă și incapacitate de a înțelege unele lucruri duhovnicești. El creează false probleme și încearcă apoi să dovedească pe baza lor dilemele în care s-ar zbate Biserica lui Iisus Hristos.

Articolul este alcătuit cu un singur scop de căpătâi: acela de a semăna în mintea creștinului ortodox mai simplu și mai nepriceput confuzia și neîncrederea în învățătura mântuitoare a Bisericii și de a-l atrage spre interpretările neo-protestante ale Bibliei, împreună cu toate cele ce au derivat din acestea. Tratarea însă a subiectului dovedește însă și neînțelegerea și necunoașterea deplină de către autor a celor ce sunt puse în discuție.

Sfânta Tradiție Credința noastră Apologetică