Sectologie

Moștenirea lui Luther

„Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor depărta de credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi care sunt înfieraţi în cugetul lor.” (1 Tim. 4:1, 2)

„Între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare și, tăgăduind chiar pe Stăpânul care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor o grabnică pieire. Mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite și, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită. Din pofta de avere şi cu cuvinte amăgitoare vă vor momi. Dar osânda lor, de mult pregătită, nu zăboveşte şi pierzarea lor nu dormitează.” (2 Pet. 2:1-3)

„Ei vor face semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de ar fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.” (Mat. 24:24)

„Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.” (Mat. 8:15)

După ruperea oficială a Bisericii unice a lui Hristos în ramurile răsăriteană (Biserica Ortodoxă) și apuseană (Biserica Romano-Catolică) la anul 1054, inovaţiile religioase din Apus au condus ulterior la o nouă ruptură - Reforma - cu implicaţii şi aspecte care continuă şi în ziua de astăzi.

Curentul religios numit „protestantism” apare la anul 1517, prin germanul Martin Luther, care dorea să reformeze Biserica Catolică. Călugăr, om cult, el intră la un moment dat într-o criză interioară. Trebuind să înfrunte în propria fire porniri de mânie, ură şi necurăţie şi nereuşind să le biruiască, Luther trage concluzia superficială că legea creştină este impracticabilă, că pofta nu poate fi stăpânită, că Dumnezeu ne cere imposibilul şi că toate faptele omului sunt rele. Disperat, începe să caute îndreptarea nu înăuntru, ci în afara sa: Hristos care a luat păcatele mele asupra Sa - declară el - m-a eliberat de ele, iar eu sunt curat acum. Începe să propovăduiască mântuirea exclusiv prin credinţă.

Acest fel de „mântuire”, declarată verbal în urma unei rugăciuni şi nu realizată concret, faptic, reprezintă o înşelare pentru că, dincolo de mântuirea declarată de un predicator, păcatul poate continua nestingherit în viaţa personală. „Reforma” a avut, de altfel, un caracter care a oglindit viaţa personală a părintelui ei.

Conştient de păcatele sale, dar prea mândru ca să se supună întru totul lui Dumnezeu, Luther încearcă să schimbe cele exterioare lui, pentru a le adapta frământărilor lui interioare. Contestă, una după alta, învăţăturile romano-catolice, ajungând la virulenţa şi patima specifice celui care le priveşte pe toate prin prisma experienţei interioare, incapabil să înţeleagă în mod obiectiv o situaţie. Ocazia luptei exterioare îi este oferită de practica papală a vânzării indulgenţelor (certificate de iertare a păcatelor, vândute de Biserica Romei pentru a colecta bani pentru edificii religioase).

Chemat la Roma ca să se justifice, Luther refuză şi începe să atace şi învăţătura despre Tainele creştine. Pe 15 iunie 1520, Papa emite o bulă prin care condamnă 41 de teze susţinute de Luther legate de libertatea omului, păcat, credinţă, har, indulgenţe etc. La aceasta bulă, Luther răspunde cu o broşură intitulată „Contra bulei lui Antihrist”.

Excomunicat, Luther se ridică şi mai aprig împotriva Romei. Împăratul Carol al V-lea îl cheamă în fața dietei de la Worms şi printr-un edict îl exilează din imperiu, poruncind ca lucrările lui să fie arse. Luther se ascunde, găsind sprijin la umanişti şi la unii preoţi şi călugări care îşi părăsesc mănăstirile şi încep să propage cu entuziasm erezia luterană.

Căutând un principiu absolut după care să-şi poarte războiul personal cu papa de la Roma, Luther creează un nou concept - Sola Scriptura (numai Scriptura) - şi pretinde că tot ce nu se regăseşte în Biblie trebuie îndepărtat. În teribilismul lui, se apucă să retraducă Biblia, schimbând ordinea cărţilor din Vechiul şi Noul Testament în funcţie de preferinţele sale - cele care i se par lui neinspirate sunt aşezate la sfârşitul Scripturii. Despre Epistola Sfântului Iacob („credinţa fără fapte este moartă”) declară că e o „epistolă de paie” pentru că vorbeşte despre importanţa faptelor în viaţa creştinului. Mai multe cărţi din Scriptură devin pentru el „bune de aruncat în Elba”.

Trebuie menţionat că Luther nu este singurul „reformator”, el fiind însă cel mai activ şi vizibil. În aceeaşi perioadă, idei reformatoare sunt propovăduite şi de francezul Jean Calvin, elveţianul Huldrich Zwingli sau olandezul Menno Simons, dar şi de alţi predicatori de talie mai mică: Thomas Cranmer, Martin Chemnitz, Heinrich Bullinger, William Tyndale, John Knox... fiecare având câte ceva de schimbat la învăţătura romano-catolică. Toţi aceştia nu au apărut dintr-o dată sau în mod neanticipat; terenul dezbaterilor şi reformelor religioase fusese pregătit mai înainte de dizidenţii Jan Hus, Savonarola sau Peter Waldo...

Adepţii lui Luther se organizează în „Biserica Luterană” (confesiunea augustană, de la Augsburg), în timp ce adepţii lui Calvin şi Zwingli, în „Biserica Reformată” (confesiunea elveţiană).

Urmând exemplul lui Luther, apar şi alţi profeţi ai unei noi împărăţii cereşti, fiecare interpretând Biblia după capul lui. Confruntat cu concurenţa, Luther încearcă să ia atitudine împotriva lor, însă fără rezultat. Îl acuză pe diavol că vrea să-i distrugă lucrarea.

Noile învăţături se propagă cu iuţeală, mai ales în cetăţile imperiale care văd în noua mişcare religioasă o cale de emancipare de Roma.

În ciuda condamnărilor, principiile pre-reformatorilor Wycliffe şi Hus produseseră agitaţie în toate păturile sociale, dând naştere mai multor revolte în secolul al XV-lea şi al XVI-lea. Lui Luther însă i se datorează universalitatea şi violenţa extremă a revoluţiei din 1525, când ţărănimea şi nobilimea îşi dau mâna, cerând dreptul să-și aleagă singuri conducătorii religioşi care să predice Evanghelia „pură”. Numeroşi călugări şi preoţi catolici care nu acceptă luteranismul sunt omorâţi, iar mănăstirile şi bisericile lor arse.

În cele din urmă, revolta este înfrântă de principi. Acum Luther îşi schimbă atitudinea şi începe să scrie împotriva ţăranilor, pe care-i numeşte 'oameni fără credinţă', 'mincinoşi' şi 'răzvrătiţi', care îşi merită moartea trupului şi a sufletului. Principii, spune el, au dreptul să dispună şi asupra religiei cetăţenilor lor. În acest context, el cere ca puterea statală să pună bisericile în slujba Statului. Aşa apar bisericile naţionale ale „Reformei”. „Cuius regio eius et religio” devine noul principiu de conducere bisericească, principiu care îl face pe Luther - care se revoltase împotriva „tiraniei Romei” - să se confrunte acum cu tot atâţia tirani câţi principi erau în Germania. Deja în 1529 el începe să vadă roadele lucrării sale, scriind: „Cu Evanghelia în mână, fiecare face ce vrea. Evanghelicii noştri devin de şapte ori mai răi decât erau înainte”.

Când împăratul Carol al V-lea convoacă dieta de la Spira (1529) pentru a găsi o ieşire din situaţia deplorabilă în care se găsea Statul, principii luterani protestează, atrăgându-şi astfel denumirea de protestanţi. De la conflicte religioase se ajunge la războaie între principi - cărora le convine noua învăţătură - şi împărat. Conflictele continuă şi după moartea lui Luther (1546), culminând cu „războiul de 30 de ani”, război cu substrat religios între luterani şi cei care doreau o reformă şi mai radicală.

Ruptura primului val de protestanţi (luteranii, calvinii şi moravienii lui Hus) de biserica romano-catolică pune pe roate un duh de dezbinare perpetuă. Reforma Reformei devine o modă. Încurajaţi de principiul individualismului lansat de primii protestanţi („relaţie personală cu Dumnezeu”, „Domn şi Mântuitor personal”, „roagă-te şi Duhul Sfânt te va călăuzi”), tot mai mulţi oameni interpretează Scriptura după inima şi urechea lor. O rugăciune şi un sentiment cald în inimă le confirmă că sunt pe drumul cel bun. Acestea sunt considerate ca fiind insuflate de un Duh Sfânt care, în locuri şi la momente diferite, dă călăuziri diferite în probleme teologice identice. Se re-creează astfel un nou „Duh Sfânt”, unul care slujeşte omului în rătăcirile sale.

În mai puţin de o sută de ani de la Luther, cei ce doresc o reformă mai radicală încep să se organizeze în biserici separate de cele ale luteranilor. Neoprotestanţii din secolele 18 şi 19 pretind a fi mai 'biblici' decât predecesorii lor, cărora le reproşează o reformă incompletă. Biblia devine idol absolut, însă e interpretată într-o manieră discreţionară de la o grupare la alta, de la un individ la altul, iar numărul învăţăturilor „creştine” de pe piaţă se înmulţeşte. Tradiţia Bisericii devine pentru neoprotestanţi o sumă de porunci omeneşti inutile şi nebiblice, pe care le încalcă cu obstinaţie.

În America, secolul 19 este secolul nebunilor (și escrocilor) religioși. În timp ce în Europa piața religioasă locală este deja așezată, contextul social, politic și economic de peste ocean favorizează o efervescență religioasă cu apariția unei puzderii de inovatori care reușesc să atragă creduli în noile lor „biserici”. Noile secte nu se limitează la un misionarism în lungul și de-a latul țării (în vechile colonii, dar și în noile state din centrul țării și din Vestul Sălbatic), dar în scurt timp își trimit misionarii și în Europa, unde neoprotestanții locali se văd provocați de un nou val de „reformă”, de data aceasta mult mai fragmentată, diversă și năucitoare în ceea ce privește originalitatea ideilor religioase.

O consecinţă a spiritului individualist protestant a fost şi slăbirea conştiinţei comunitare. După ce, vreme de 1500 de ani, creştinul trăieşte integrat într-o comunitate religioasă şi viaţa lui gravitează pe coordonatele comunităţii respective, acum el, stârnit de mirajul „eliberării”, se rupe de comunitate, se individualizează şi începe să caute interesul propriu, atât în cele religioase, cât şi în cele lumeşti. În cele religioase, individul nu se mai mântuieşte în cadrul comunităţii, în Biserică (cu toate inovaţiile papilor, Biserica Romei păstra încă o parte din Ortodoxia Bisericii primare), ci pe cont propriu, printr-o relaţie foarte „personală” cu Dumnezeu. Noul „creştin” rupe părtăşia cu sfinţii înainte-mergători ai Bisericii, pe care îi reneagă acum, rămânând astfel fără modele.

Din Evul Mediu şi până astăzi, fiecare nouă „biserică” este contestată din interior de proprii reformatori. Cu întrebările lor, cei nemulţumiţi creează tulburări. O perioadă lucrurile merg bine, deoarece cei nemulţumiţi sunt puţini la număr şi este uşor să se spună despre ei că nu au lumină, că sunt rătăciţi şi că nu trebuie luaţi în serios. Diferenţele fireşti dintre oameni ies la iveală şi fiecare se luptă pentru a ocupa o poziţie cât mai bună. În Biblie scrie despre orânduială, deci principalul obiectiv este acela de a organiza noua biserică după model „biblic”. Sunt aleşi pastori, diaconi, un casier şi diverşi responsabili cu tinerii, cu femeile sau cu alte aspecte. Poziţiile de conducere sunt deţinute de persoanele cele mai active, care vorbesc bine, care au capacităţi şi renume, iar restul membrilor stau aşezaţi frumos în bănci. O adevărată democraţie - cei din bănci i-au ales pe cei de pe podium care, la rândul lor, trebuie să fie pe placul celor din bănci pentru a nu fi daţi jos la următoarele alegeri. Noua biserică trebuie să aibă şi un nume, deci se alege o denumire „biblică”, un nume pretenţios. Se întocmeşte procesul-verbal cu membri şi se porneşte la drum. Principalul obiectiv este creşterea numerică - cu cât se adună mai mulţi, cu atât creşte puterea şi renumele noii secte.

Totul se rezolvă prin vot democratic, mai puţin problema celor cu reforma în sânge. Nereuşind să-şi impună punctul de vedere, minoritatea încearcă să forţeze succesul prin felurite „descoperiri” de la Dumnezeu, contestate de majoritate. Însă noul profetul ad-hoc, care se ridică în biserică spre nemulţumirea conducătorilor, reuşeşte să strângă adepţi. Conducătorii aleşi democratic încearcă să-l liniştească, să rezolve conflictul incipient, însă mândria omului îl face să meargă până-n pânzele albe. În cele din urmă nemulţumiţii pleacă şi pun bazele unei alte secte. Acum au propria lor biserică şi, pentru ca lucrurile să meargă, modelul de organizare îl iau de la secta din care tocmai au ieşit. Urmează găsirea unui nume frumos şi toată procedura democratică de vot şi iată o nouă biserică, după modelul celei dinainte.

Aşa au apărut pe piaţa religioasă, unii din alţii, anabaptiştii (numiţi ulterior „baptişti”), menoniţii, arminienii, prezbiterienii, episcopalienii, puritanii, quaker-ii, shaker-ii, metodiştii, unitarienii, adventiştii, martorii lui Iehova, mormonii, penticostalii şi mulţi, mulţi alţii, fiecare cu ramurile şi subdiviziunile sale.

În secolul 20, din acelaşi duh se nasc „bisericile” carismatice, în care manifestări dubioase sunt luate ca daruri ale Duhului Sfânt. De asemenea, apar „bisericile” homosexualilor - secte în care sunt căsătoriţi bărbat cu bărbat şi femeie cu femeie. Aici Dumnezeu nu mai condamnă păcatul sodomiei; „Duhul Sfânt” le descoperă că, la Romani 1:18-28, Sf. Apostol Pavel vorbeşte despre orice altceva, numai despre homosexuali nu.

În cele lumeşti, spiritul individualist promovat de Reformă este, de altfel, un factor care contribuie la o anumită dezvoltare economică, dezvoltare care se face cu preţul ruperii de comunitate şi de Adevăr. Noul liberalism economic îi promite omului bogăţiile lumii, dar îi cere la schimb sufletul. „Nivelul de trai” şi „drepturile omului” devin noii idoli. Privind la ţările Reformei (Olanda, Danemarca, Scandinavia, statele protestante ale Americii...) vedem că nici una dintre ele nu a rezistat din punct de vedere moral. Spiritul Reformei, spiritul protestant le-a distrus. În ciuda nivelului de trai ridicat, moral şi spiritual sunt la pământ. Din avântul religios, dar superficial şi rupt de Tradiţia Bisericii, de acum câteva sute de ani nu a mai rămas nimic. Totul s-a redus la iniţiativa şi libertatea personală fără limite, decenţă sau discernământ. Copiii Reformei oficiază acum căsătorii între sodomiţi (homosexuali), au preoţi sodomiţi şi sunt supuşi întru totul duhului veacului acesta. Toţi sunt „evanghelici”, toţi sunt „biblici” şi, dacă stai să-i asculţi, toţi au argumente din Scriptură. Toţi urăsc însă practica şi învăţătura Bisericii milenare - Sfânta Tradiţie - singura în măsură să facă lumină în puzderia de învăţături „biblice” şi să arate care este dreapta învăţătură.

Ruptă de restul Tradiției, Biblia poate fi manipulată în orice chip şi folosită pentru susţinerea celor mai bizare învăţături: botezul pentru morţi și dumnezei cu neveste multiple (ca mormonii), ţinerea sâmbetei (ca adventiştii), un nou botez cu Duhul Sfânt (ca penticostalii), adresarea către Dumnezeu folosind un nume arbitrar (ca iehoviştii), căsătoriile între homosexuali şi altele...

În acelaşi timp, aceste grupări se află însă pe o poziţie inconsecventă: ele resping, pe de-o parte, învățăturile Părinților Bisericii, considerându-i apostaţi, pe de altă parte le acordă credit atunci când se folosesc de Biblia decisă de ei. De asemenea, grupările neoprotestante uită de contestările lor şi atunci când este vorba de data Naşterii Domnului, de învăţătura despre Sfânta Treime şi despre alte dogme ale Bisericii.

În ciuda acestui amalgam religios, neoprotestanţii din România se roagă în adunările lor pentru o „trezire” sau o Reformă în ţara noastră şi în Biserica lui Hristos (Ortodoxă). Dumnezeu nu le ascultă rugăciunile pentru că ei sunt în afara Bisericii şi sunt stricători ai Adevărului. Văzând ce roade a produs Reforma lui Luther în alte ţări, este vădit că o Românie reformată ar ajunge după o vreme în aceeaşi situaţie jalnică. (Neo)protestanţii din România ar trebui să îi fie recunoscători Bisericii Ortodoxe - stâlpul şi temelia Adevărului (1 Tim. 3:15) - pentru că aceasta, prin Duhul Adevărului pe care îl împărtăşeşte în societate, păzeşte România de stricăciunea care, în lipsa părtăşiei cu Sfinţii şi cu Duhul Adevărului, a mâncat acele ţări „reformate”.

După căderea comunismului în ţara noastră, scăpând de opresiunea ateistă, cultele neoprotestante s-au văzut confruntate treptat cu alte probleme, de altfel specifice acestui segment religios. În lipsa rădăcinilor adevărate, rupte fiind de Biserica lui Hristos, aceste culte au început să fie măcinate, în special după anul 2000, de frământări interne doctrinare, contestări ale unor lideri mai bătrâni, alegeri democratice contestate, divizări, de spiritul mereu reformator al unora şi de influenţelor unor secte nou sosite în România.

În încheiere, dăm mai jos o scurtă prezentare a principalelor grupări (auto-intitulate „biserici”) care alcătuiesc moştenirea lui Luther: