Biserica în vremea lui Constantin cel Mare

Biserica Creștină și împăratul Constantin cel Mare

Bogdan Mateciuc

Împăratul Constantin cel Mare (337-377) este una din personalitățile de seamă din istoria universală. Până la el, Biserica a îndurat grele persecuții din partea împăraților romani. Convertirea lui la Creștinism a însemnat o mare cotitură în istoria acestuia, căci, prin publicarea edictului de toleranță religioasă de la Milano din ianuarie 313, Constantin a asigurat Bisericii deplina libertate în tot Imperiul Roman. Biserica intră, de acum înainte, într-o perioadă de înflorire și propășire, în „secolul ei de aur”.

Înaintea lui Constantin cel Mare, Galeriu, grav bolnav, dăduse la 30 aprilie 311, la Sardica, un edict de toleranță pentru creștini, în acord cu Constantin și Liciniu, care cuprinde permisiunea existenței creștinilor – ut denuo sint cristiani et conventicula eorum = să existe din nou creștini și să țină adunările lor. Galeriu a murit la scurt timp, la 5 mai 311, iar edictul său s-a aplicat doar parțial.

E greu de cunoscut în intimitatea ei evoluția religioasă a împăratului Constantin, dar, odată declarat pentru Creștinism, el a progresat continuu pe această cale, începând cu lupta dintre el și Maxențiu de la Pons Milvius (Podul Vulturului), lângă Roma, din 28 octombrie 312, până la botezul lui din mai 337.

După istoricii creștini Eusebiu și Lactanțiu, în ajunul luptei cu Maxențiu, Constantin a văzut pe cer, ziua în amiaza mare, o Cruce luminoasă deasupra soarelui cu inscripția In hoc signo vinces = Prin acest semn vei învinge (Lactanțiu, De mortibus persecutorum). Noaptea, în timpul somnului, i s-a arătat Iisus Hristos cu semnul Crucii pe care-l văzuse ziua pe cer, cerându-i să-l pună pe steagurile soldaților, spre a-i servi drept semn protector în lupte. Acesta este monograma lui Hristos - HP - pe care Constantin l-a pus pe un steag numit labarum.

Că împăratul Constantin a fost convins de apariția minunată a Sfintei Cruci ne-o confirmă faptul că pe arcul de triumf al lui Constantin, care se păstrează până azi la Roma, el afirmă că a câștigat victoria asupra lui Maxențiu instinctu divinitatis = prin inspirație divină.

La câteva luni de la victoria asupra lui Maxențiu, Constantin, împreună cu Liciniu, devenit prin căsătoria cu una din surorile sale, cumnatul său, publică edictul de la Milano din ianuarie 313, prin care se acordă libertate religioasă deplină Creștinismului, care devine religio licita = religie permisă în Imperiu. Totodată, se anulau toate hotărârile anterioare luate contra creștinilor și se retrocedau Bisericii lăcașurile de cult și posesiunile confiscate de împărații precedenți.

Edictul de la Milano are o importantă epocală prin hotărârile și urmările lui. Din religie nepermisă și persecutată, Creștinismul devine religie permisă, ba chiar favorizată, cum arată actele ulterioare ale împăratului Constantin.

Din nefericire, Valeriu Liciniu (308-324), la început pe deplin asociat la politica religioasă a împăratului Constantin, s-a depărtat de aceasta, devenind din 316 reprezentantul declarat al păgânismului în Orient, unde erau mulți creștini, și a început persecutarea lor între 320-323.

În urma înfrângerii suferite de Liciniu în bătălia cu Constantin din 18 septembrie 324, la Chrysopolis, lângă Calcedon, pe coasta apuseană a Asiei Mici, în fața Constantinopolului, și a unor uneltiri contra lui Constantin, Liciniu este condamnat la moarte și executat la Tesalonic în 324. Acum, Constantin rămâne singurul împărat al vastului Imperiu Roman, până la moartea sa în 22 mai 337.

Rămas singurul stăpânitor, Constantin adoptă față de Creștinism o atitudine binevoitoare, fără a ofensa însă păgânismul greco-roman, care are numeroase și puternice rădăcini. Împăratul însuși păstrează aproape tot timpul domniei demnitatea supremă păgână de Pontifex Maximus și nu se leapădă de păgânism decât prin botezul săvârșit cu câteva zile înainte de moarte, în mai 337.

Trebuie să recunoaștem, însă, că păstrarea titlului păgân de Pontifex Maximus îi dă dreptul și posibilitatea de a supraveghea și ține în frâu păgânismul, în interesul Creștinismului însuși. Dacă împăratul ar fi renunțat atunci la el, și-ar fi ridicat un rival periculos, care ar fi putut să restabilească situația de mai înainte a păgânismului, încă puternic prin numărul credincioșilor lui, prin influența și situația înaltă a senatorilor, aristocraților și funcționarilor superiori.

În luarea de măsuri favorabile Bisericii, Constantin procedează treptat și cu mult tact.

Politica lui religioasă este caracterizată mai ales prin câteva fapte de importanță majoră: actul de libertate religioasă de la Milano, din ianuarie 313, alegerea unei noi reședințe imperiale și convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325.

Imediat după edictul din 313, împăratul scutește pe clericii creștini de obligația grea și costisitoare a funcțiunilor municipale. Scutește Biserica de dări, drept de care nu se bucurau templele păgâne, și îi returnează tot ceea ce îi fusese confiscat, acordându-i și dreptul de a primi legate și donații. Totodată, el acordă ca ajutor episcopilor sume importante din tezaurul statului, pentru ridicarea de biserici și întreținerea clerului. El acordă Bisericii dreptul de eliberare a sclavilor și dă episcopilor dreptul să judece pe cei ce n-ar voi să fie judecați după legile statului.

Constantin cel Mare a intervenit și în dreptul penal, pe care a încercat să-l umanizeze, înlăturând din legile penale dispoziții și pedepse contrare spiritului creștin, ca răstignirea, zdrobirea picioarelor, arderea cu fierul roșu. S-a îmbunătățit tratamentul din închisori. S-au adus restricții luptelor de gladiatori și s-au trimis condamnații la mine, în loc de lupte. S-a modificat, in spirit creștin, legislația referitoare la căsătorie, la părinții fără copii, s-a îngreunat divorțul, s-a pedepsit adulterul și violul, s-a interzis aruncarea copiilor și vinderea lor, prin ajutoare date părinților săraci. S-au luat măsuri de protecție și ajutor pentru săraci, orfani, văduve și bolnavi.

Prin legea din 321, Constantin cel Mare generalizează duminica ca zi de odihnă în Imperiu.

Încă din 317, împăratul începe să bată și monede cu monograma lui Hristos.

În funcțiile înalte, el numește de preferință creștini, dar păstrează și păgâni, cărora le interzice însă să aducă jertfe.

Cultul împăratului își pierde sensul religios, păstrând mai mult semnificația lui politică: cinstirea autorității împăratului ca exponent al puterii Imperiului Roman; templele dedicate lui devin localuri publice, fără statui și fără jertfe.

În unele locuri, unde creștinii sunt majoritari, ei iau templele păgâne și le transformă în biserici sau le închid.

Împăratul și membrii familiei sale – mama sa, Elena, soția sa, Fausta, sora sa, Anastasia, fiica sa, Constantina, dăruiesc episcopilor ajutoare pentru a repara bisericile sau pentru a construi altele noi. La Ierusalim, în Antiohia, Tyr, Nicomidia, Roma și Constantinopol se ridică biserici mărețe. La Constantinopol, el înalță Catedrala Sfinții Apostoli, care devine necropola împăraților bizantini. În cadrul unor festivități mărețe, se sfințește la 14 septembrie 335, Catedrala Sfântului Mormânt, ridicată prin râvna și pe cheltuiala lui Constantin.

Cultul creștin și pelerinajul la Locurile Sfinte iau o mare dezvoltare. Mama împăratului, Sfânta Elena, descoperă la Ierusalim lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul. La Roma, împăratul donează episcopului fostul palat imperial – Lateranul.

Voința lui Constantin cel Mare de a susține Creștinismul s-a văzut și din alegerea unei noi capitale pe țărmurile încântătoare ale Bosforului. Încă din timpul lui Dioclețian (284-305), Roma nu mai era capitala unică a Imperiului Roman, căci acesta o mutase la Nicomidia, în Asia Mică. Roma rămăsese un oraș păgân, în care templele, monumentele, Senatul Roman, aristocrația aminteau și păstrau vechea religie păgână.

Constantin se hotărăște să părăsească Roma păgână, spre marea nemulțumire a episcopilor Romei, și să întemeieze un nou oraș ca reședință imperială. Acesta a fost Bizanțul, pe Bosfor, care a primit numele de Constantinopol = orașul lui Constantin, început în 324 și inaugurat la 11 mai 330. Constantin a făcut din Bizanț capitala unui Imperiu creștin, care trebuia să arate aceasta prin bisericile, monumentele și atmosfera sa.

Mutarea capitalei la Constantinopol a avut consecințe importante în istoria Imperiului Roman și a Bisericii. Prin aceasta mutare s-au pus temeliile Imperiului Roman de Răsărit care a durat până la 29 mai 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de turci, sub conducerea lui Mahomed al II-lea Cuceritorul (1451-1481).

În Constantinopol, numit „Noua Romă”, se ridică un oraș cu mare viitor politic și bisericesc. Episcopii de Constantinopol devin egali în rang de cinste cu episcopii Romei, prin canonul al 3-lea al Sinodului al II-lea ecumenic de la Constantinopol, din 381, și canonul 28 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon din 451.

Convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325 constituie unul dintre meritele deosebite ale împăratului Constantin. Văzând tulburarea crescândă provocată de erezia lui Arius din Alexandria, Constantin se decide să convoace pe episcopii Imperiului într-un sinod general sau ecumenic spre a defini împreună adevărurile de credință și a asigura unitatea Creștinismului. Ca om de stat experimentat, Constantin și-a dat seama că unitatea Creștinismului și pacea și liniștea Bisericii constituie elementul de viață și de rezistență al Imperiului Roman universal. În locul pluralității zeilor păgâni, era de preferat existența unei singure credințe în Imperiu, cea creștină, căci ea asigura și unitatea lui politică.

Este interesant de constatat că Constantin însuși, deși nu primise încă botezul, deschide sinodul ecumenic printr-o cuvântare adresată episcopilor, asigurându-i că el se consideră „împreună slujitor cu ei” (Eusebiu, Viața fericitului împărat Constantin). Cu alt prilej, după mărturia lui Eusebiu, el afirmă că se consideră episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afară (ale Bisericii) (Eusebiu, ibidem).

Este adevărat că politica religioasă inaugurată de Constantin cel Mare a avut și unele urmări defavorabile. Biserica a avut în persoana împăratului un ocrotitor, dar, în același timp, și un stăpân. Împărații s-au amestecat în chestiunile religioase, impunându-și voința. Unii au susținut arianismul, monofizismul, monotelismul, au persecutat pe ierarhii ortodocși, au înlăturat din scaune, exilându-i, ierarhi merituoși.

Ca om de stat, Constantin a făcut și greșeli, pe care istoria nu i le trece cu vederea. În unele din actele sale de suveran, el a pedepsit sângeros pentru motive de infidelitate politică și acte de trădare de stat. Astfel, fiul său, Crispus, moștenitorul de drept al tronului imperial, pe care Constantin și-l asociase la domnie în 317, cu titlul de Cezar, fiind implicat într-un complot de stat, este ucis în 325; la puțin timp, soția sa cea de a doua, Fausta, este ucisă în baia sa la Roma.

În materie de politică bisericească, după Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325, el s-a lăsat influențat de curtezani lingușitori și de arieni, ceea ce a provocat confuzie în sufletele credincioșilor.

Cu toate aceste căderi, este în general admis că Constantin cel Mare a fost bine intenționat în actele sale și el a făcut Creștinismului, ca prim împărat creștin, cel mai mare serviciu dintre împărații romani, asigurându-i libertatea prin edictul de la Milano din 313. Convertirea sa la Creștinism a dat un nou curs istoriei universale, prin încercarea de a armoniza interesele superioare ale Imperiului Roman cu interesele Bisericii.

Îmbolnăvindu-se grav, Constantin se botează în vila sa de la Ancyrona, la marginea Nicomidiei, de episcopul semi-arian Eusebiu de Nicomidia și alți clerici, cu câteva zile înainte de Rusalii, în luna mai 337. Moare la scurt timp după aceea, la 22 mai 337, în Duminica Rusaliilor și este îngropat cu mare fast în biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa.

Pentru meritele sale deosebite și mai ales pentru marile servicii aduse Creștinismului, după lunga perioadă de persecuții, Biserica îl cinstește în chip deosebit, trecându-l în rândul Sfinților și numindu-l Cel întocmai cu Apostolii.

Politica lui religioasă, în general, a fost urmată de fiii și succesorii lui, cu excepția împăratului Iulian Apostatul (361-363), nepotul său, care a reintrodus pentru scurt timp păgânismul ca religie favorizată în Imperiul Roman, persecutând Creștinismul. Spre sfârșitul secolului al IV-lea, sub împăratul Teodosius cel Mare (379-395), Creștinismul devine din religie tolerată, iar Ortodoxia devine confesiunea oficială a Imperiului. Din timpul lui Teodosius cel Mare, Imperiul Roman devine imperiu creștin.

Magazin istoric Credința noastră Apologetică