Naționaliști de talie universală

Naționaliști

Dan Ciachir, 22 martie 2006

Nu știu cum se face, dar cea mai mare parte din românii care au ajuns la o consacrare universală în secolul XX și care au fost foarte legați de tradiția culturală națională, ba s-au ales cu eticheta de „naționalist”, ori chiar cu aceea de „extremist naționalist”.

Mai întâi a fost N. Iorga, care a pus temeliile unei mișcări literare tradiționaliste, „Sămănătorul”, strâns legată de lumea noastră rurală, mișcare socotită desueta în epoca interbelică. Generațiile tinere habar n-au de articolele din tinerețe ale lui Iorga, publicate în „Neamul romanesc”, sau de faptul că pe 13 martie 1906 Iorga a mers împreună cu studenții săi să zădărnicească - și a reușit - reprezentarea, pe scena Teatrului National din București, a unei piese pe care urma s-o joace în limba franceză un grup de tineri din protipendadă. Aceleași generații nu cunosc vocabularul virulent al numeroase articole ale lui Iorga. Daca le-ar fi citit, l-ar fi situat la reversul „corectitudinii politice” sau l-ar fi considerat literalmente șovin. Cu toate acestea, „sămănătoristul” Iorga a scris o Istorie a poporului romanesc în limba germană, apărută la Gotha, în 1905, în două volume, a redactat studii în franceză și a rostit conferințe în italiană - îndeosebi la Veneția -, performanțe de care campionii modernismului interbelic, inclusiv cel literar, au rămas străini. Cât privește locul lui Iorga în istoriografia universală contemporană, îndeosebi ca bizantinolog, acesta nu poate fi contestat de nimeni. În mod paradoxal, oameni cu vederi opuse lui Iorga, ideologii din vremea sa, precum E. Lovinescu, Pompiliu Eliade sau Stefan Zeletin, n-au avut nici un fel de penetrație intelectuală în străinătate.

L-am comparat pe părintele Stăniloae, în octombrie 1993, când a trecut la cele veșnice, cu Iorga: un Iorga al teologiei ortodoxe contemporane. Și aceasta pentru că, întocmai ca Iorga, și-a editat (tradus) singur izvoarele, întocmind corpusul filocalic romanesc adnotat cu mii de scolii. Părintele Stăniloae a fost legat de reviste „Gândirea” și de cercul ei și a fost socotit un neînduplecat tradiționalist - ceea ce nu e deloc un lucru de rușine - respingând însă ferm orice apropiere de Mișcarea Legionară. Într-un proces comandat, comuniștii l-au condamnat la ani grei de temniță, neuitând să-i reproșeze „naționalismul”. După ieșirea din închisoare, părintele Stăniloae a devenit cel mai tradus teolog român, recunoscut ca o autoritate teologală în mediile catolice și protestante, a făcut parte din Comisia de Dialog ortodoxo-catolic, alături de Joseph Ratzinger - viitorul Papă Benedict XVI - care-i aprecia germana impecabil vorbită și scrisă. Însă părintele Stăniloae nu a făcut rabat nici învățăturii ortodoxe, nici profundelor sale sentimente românești, spre deosebire de atâția alți teologi romani ajunși doctoranzi sau profesori în institute catolice sau protestante, ori anosti funcționari ecumenici în Consiliul Mondial al Bisericilor sau în Conferința Bisericilor Europene (KEK), îndeosebi după căderea comunismului, fără să se distingă prin nimic deosebit.

De peste un deceniu, un scandal ideologic ține în actualitate numele lui Emil Cioran și Mircea Eliade, incriminați pentru atașamentele lor legionare de tinerețe. Și când spui legionar, înțelegi naționalist. E de prisos să insiști asupra performanțelor stilistice ale lui Cioran în franceză. Cred că știu despre ele și elevii de scoală elementară. La fel și cu notorietatea și autoritatea lui Mircea Eliade în materie de istoria religiilor...

Un alt exemplu este Vintilă Horia, legat și el de cercul revistei „Gândirea”, așadar... naționalist, care, odată refugiat în străinătate, a scris în trei limbi, a predat în universități europene, a publicat în franceză o carte celebră intitulată „Dumnezeu s-a născut în exil”, încununată în 1960 cu premiul Goncourt, pe care autorul a trebuit să-l refuze din cauza antecedentelor sale ideologice de dreapta. Succes comercial în Occident a repurtat tot un om de dreapta, preotul Constantin Virgil Gheorghiu, cu romanul „Ora 25”, ecranizat cu Anthony Quinn și Virna Lisi în rolurile principale... În afară de Eugen Ionescu, care nu avea convingeri politice de dreapta, dar era un anticomunist mărturisit, cam toți romanii consacrați cultural în străinătate în secolul trecut au fost „naționaliști” și, implicit, au avut vederi politice de dreapta. Nici unul n-a fost marxist sau om de stânga. Cine știe, poate de-acum încolo o sa primească Premiul Nobel vreun Paulescu feminist care va descoperi leacul frigidității sau un panaceu asemănător.

Credința noastră Apologetică