Tragicul sfârșit al Brâncovenilor

Sfârșitul Sfinților Brâncoveni

C. Ucrain, N. Loghin, Magazin Istoric nr. 1/10, ianuarie 1968

Într-o zi de la începutul lunii martie 1714, pe străzile înguste și pline de străini ale vestitei mahalale a Fanarului din Constantinopol, prin furnicarul de oameni adunați aici din toate colțurile lumii, se deslușea silueta zveltă a unui om îmbrăcat în straie europene. Cu pași repezi, vioi, cu ochelarii pe nas și cu nelipsita lui geantă de piele de Cordoba, medicul levantin Antonio Corea se îndrepta către unul din pacienții săi. Antonio Corea era o figură puțin cunoscută la Constantinopol. Până a se stabili în metropola de pe malul Bosforului, venind din Roma, medicul cutreierase câteva țări. Poposind și pe la București, petrecuse câțiva ani la curtea lui Constantin Brâncoveanu, cu care a discutat însemnate subiecte de cultură și artă. Prinsese simpatie pentru domnul român, care îl uimise prin cultura vastă și multilaterală, prin gustul său pentru frumos.

Poate că medicul nici nu și-ar fi adus aminte de Constantin Brâncoveanu, dacă n-ar fi intervenit un fapt, pe cât de banal, pe atât de hotărâtor pentru viața domnitorului. Aflat la pacientul său, Antonio Corea asistase la discuția purtată între pacient și un prieten al casei, secretar al marelui vizir. Nu cunoștea prea bine limba turcă, însă a putut să înțeleagă că „Vlahbeiul”, cum îl numeau sfetnicii sultanului pe Constantin Brâncoveanu, ieșise din grațiile Porții. Fiind declarat rebel, urma să fie mazilit, să i se confiște toate averile și să fie întemnițat, cu întreaga sa familie, la Istanbul.

Pe timpul călătoriilor sale, Antonio Corea văzuse și auzise multe, și bune și rele, dar ceea ce îi fu dat să audă acum era nemaipomenit. Îl cunoștea prea bine pe Brâncoveanu pentru a fi sigur că se comitea o groaznică nedreptate. Ieșind din casa pacientului său, Corea alergă la un grec din Fanar, cunoscut ca om de încredere al domnului Țării Românești. Întocmi împreună cu acesta o scrisoare despre primejdia ce-l aștepta pe Constantin Vodă în cel de al 26-lea an al domniei lui. Apoi, în mare taină, o expedie la București.

...Când a primit scrisoarea, Brâncoveanu se afla în palatul său, înconjurat de sfetnici.

Șezând pe tronul său acoperit cu catifea roșie de Persia, domnul dădu citire, cu voce tare, rândurilor scrise de bunii prieteni din Constantinopol. La auzul înfricoșătoarei vești, pentru a-l liniști pe Vodă, boierul Crețulescu, cum susține Del Chiaro, secretarul personal al lui Brâncoveanu, a exclamat: „Maria ta, Paștele e pe aproape, i-o fi trebuind grecului bani de sărbători și a întrebuințat mijlocul acesta pentru a-ți stoarce galbeni”.

Mânios, Vodă a rupt scrisoarea în văzul tuturor, spunând cu amărăciune: „Ducă-se dracului, cobitor de vești rele”.

Mai grijulie, doamna Maria își rugă soțul să plece din nou la Târgoviște, căci, spunea ea, acolo, spre Transilvania, se va afla mai în siguranță decât la București. Poate că Vodă ar fi dat ascultare rugăminților ei dacă o boală n-ar fi țintuit la pat pe fiica lor Stanca, văduva lui beizadea Radu Ilieș. Orice leac folosit pentru însănătoșirea ei se dovedi de prisos. Într-una din zile, domnița Stanca, prinsă în mrejele morții și chinuită de halucinații, își chemă mama și surorile. Înainte de a-și da sfârșitul, cu ochii tulburați, ea arătă pe peretele din fața palatului, cum o ceată de turci îl prind pe domn și-l pun în lanțuri, pentru a-l duce la Istanbul. Să fi fost oare, cum zice Del Chiaro, „semnul unei iminente nenorociri”?

O nuntă care n-a mai avut loc...

Pieirea lui Vodă Constantin Brâncoveanu fusese plănuită încă din anul 1711, după bătălia de la Stănilești. Dacă înfăptuirea ei a fost tărăgănată încă trei ani, aceasta s-a datorat faptului că sultanul voia să aibă cât mai multe dovezi împotriva domnului Țării Românești. Desigur, temeiurile hotărârii luate de Poarta otomană au fost puternic influențate de plângerile invidioase ale fugarilor sau de dușmănia ce i-o purta contele Poniatowski, omul lui Carol al XII-lea, or de ura ce o nutreau Talaba, agentul lui Rakoczi, Mihai Racoviță sau Nicolae Mavrocordat, care râvneau la tronul țării, precum și mulți alții, care stăteau pe capul sultanului și al marelui vizir, pentru a isprăvi o dată cu „bogatul” și „trădătorul” de Brâncoveanu.

De existența unor bogății la curtea domnească se dusese vestea atât în Europa, cât și în Orientul Apropiat. Monumentalitatea și frumusețea palatelor ridicate de Constantin Brâncoveanu la București și Mogoșoaia, la Potlogi și Brâncoveni, bogăția, eleganța și gustul cu care erau împodobite interioarele acestora, au uimit și au stârnit invidia multora. La Istanbul, „Vlahbeiului” Constantin Brâncoveanu i se spunea „Altîn-Bey”, adică „Prințul aurului”.

Evenimentele din vara anului 1711, care au culminat cu războiul ruso-turc și bătălia de pe malurile Prutului, de la Stănilești, au făcut ca activitatea politico-diplomatică a lui Brâncoveanu să sufere un eșec. De altfel, acestui eșec i se datora atribuirea, de către dușmani, a celui de al doilea calificativ. Dar care a fost motivul pentru care „prințul aurului” a fost considerat „trădătorul” Porții otomane?

Îngrijorat pentru soarta țării sale, aflată la mijlocul drumului, unde urmau să se ciocnească armatele Rusiei și Turciei, Constantin Brâncoveanu scrisese, în preajma bătăliei amintite, lui Petru cel Mare - care se întorcea victorios de la Poltava - o scrisoare de felicitare, făgăduindu-i, totodată, că îl va ajuta cu provizii pe timpul războiului antiotoman. Pe de altă parte, pentru a nu știrbi cu nimic încrederea Porții, expedia din când în când, prin emisari, la Constantinopol, zeci de pungi cu galbeni, blănuri și alte daruri de preț.

Cum de ambele părți pregătirile de război erau în toi, Constantin Brâncoveanu își adună și el oastea în tabăra de la Urlați, pentru a fi cât mai aproape de Moldova. Hotărâse, însă, să nu întreprindă vreo acțiune, decât în momentul în care aceasta ar sluji intereselor Țării Românești. Un eveniment neprevăzut îi strică însă toate planurile lui secrete. Un grup de boieri, în fruntea cărora se afla vărul voievodului, spătarul Toma Cantacuzino, comandantul oștii, îl părăsi înaintea bătăliei și trecu în tabăra lui Petru cel Mare. Nu ar fi fost, poate, mare lucru dacă cele petrecute s-ar fi oprit aici, însă Petru îi încredință lui Toma 12.000 de oameni, iar acesta, într-un iureș năvalnic, participă la atacul și cucerirea cetății Brăilei, care era raia turcească.

Desfășurarea evenimentelor următoare a căpătat o altă întorsătură. Bătălia de pe malurile Prutului s-a încheiat cu înfrângerea armatelor ruse, iar Petru cel Mare a trebuit să încheie, cu marele vizir Mehmed Baltagi, pace. Nici una din cele două mari puteri nu pierdea, ci tot țara peste care se purtase războiul. După terminarea bătăliei, turcii n-au vrut să creadă că trecerea spătarului Toma și a celorlalți boieri de partea țarului Rusiei s-a petrecut fără știrea domnului Țării Românești. Convingerea turcilor a fost întărită de Constantin Cantacuzino „cilibiul”, „mult învățatul”, „scriitorul”, despre care mulți se îndoiesc și astăzi că ar fi otrăvit pe Şerban Cantacuzino, fratele său, dar despre care nu se îndoiește nimeni că a fost acela care a canalizat ura sultanului împotriva nepotului său. Pe bună dreptate, Radu Popescu scria: „Numai hoțul cel bătrân, Constantin Stolnicul, numai el știind toate, avându-l ca pe un unchi și ca pe un tată, au știut și cărțile de la nemți și de la muscali... și luându-le de unde au fost le-a dat turcului”.

Neștiind ce se urzea la Constantinopol și necunoscând că firele caierului tuturor amărăciunilor sale plecau chiar din curtea palatului domnesc de la București, Constantin Brâncoveanu, cu câteva zile înaintea groaznicelor întâmplări, avusese cu totul alte preocupări. Dorea să-l vadă însurat pe Radu, fiul cel mai mare. Cum mireasa, fața lui Antioh Vodă Cantemir și nepoata lui Dimitrie Cantemir, se afla la Constantinopol, Brâncoveanu trimise pe domnița Bălașa, cea mai mică dintre cele șapte fiice ale sale, și pe soțul ei, Manolache Lambrino, să ducă marelui vizir, în dar, o blană de samur și 4.000 de galbeni, cerându-i încuviințarea acestuia pentru oficierea căsătoriei. În scrisoarea care însoțea darurile, Constantin Brâncoveanu scria că „are teamă ca proiectata însoțire să nu fie rău privită de Poartă, în care caz ar fi gata să anuleze căsătoria”.

„Nu știu ce să cred de voievodul Valahiei - zise Ali Pașa, vizirul, când citi scrisoarea - să-l apreciez ca pe un om bun, deoarece îmi trimite daruri, sau văzând toate pârele adunate împotriva lui, să cred că e om rău. Va trebui totuși supravegheat, pentru a lua măsurile cuvenite”.

Până la punerea în aplicare a măsurilor hotărâte, Vodă Constantin nu trebuia să intre la bănuială, de aceea Ali Pașa îi răspunse: „Să celebrezi nunta cu fastul și veselia cuvenită, căci este Padișahul, prin mila lui Allah, în pace cu toți vecinii și n-are deci nici Beiul Valahiei a se teme de nimic. Să se bucure toți în liniște”. Această bucurie n-au apucat s-o trăiască nici unul din Brâncoveni. În locul nunții, care nu s-a oficiat niciodată, familia lui Constantin Brâncoveanu a trăit momentele unei cumplite tragedii.

Semnificația unei năframe...

În orășelul lui Bucur, marți 22 martie 1714, la vreme de chindie, o veste neplăcută făcu repede ocolul mahalalelor: în oraș își făcuseră apariția niște turci. Din gură în gură, știrea a ajuns până la curtea domnească. Nedumeriți, oamenii se întrebau: Ce-o fi iar?... Război?!... Domnie nouă?!... Nimeni nu putea da vreun răspuns. Nici Vodă, care trebuia să afle primul, nu putea să se dumirească. De aceea și-a trimis pe ulițele orașului iscoade, care să afle pricina sosirii turcilor. La căderea serii, informatorii se dovediră atotștiutori. Venise Mustafa Aga, capugiul, unul din cei mai vechi prieteni ai domnului. Potolindu-se zarva care domnea la curte, Constantin Brâncoveanu a trimis îndată câțiva boieri pentru a-i ura bun venit și a-l întreba dacă are trebuință de carete pentru a veni la curte.

Șiret, Mustafa Aga răspunse domnului că se află numai în trecere prin București și va veni să-l vadă, a doua zi dimineață, înainte de a-și continua drumul spre cetatea Hotinului.

În acea seară, palatul Brâncovenilor a fost luminat până după miezul nopții. Somnul nu prinsese pe nimeni. Doamna Maria se afla cu fetele la Mogoșoaia, însă fiii și ginerii ei, copiii de casă și funcționarii domnești de la curte, slujnicele și slugile roboteau fără pic de zăbavă. Retras în iatacul său, pentru rugăciune, domnul își petrecu ultima lui noapte liniștită. Abia după primul cântat al cocoșilor, luminările fumegânde au început să fie stinse și palatul se cufundă, încetul cu încetul, în beznă.

Miercuri, 23 martie 1714, Vodă Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani. În această zi, alaiul domnesc îl conduse pe Mustafa Aga, cu fastul cuvenit, la curte. Domnul îl primi în spătăria mare, iar în semn de respect, în ciuda anilor ce-i avea, se ridică cu vioiciune de pe tron și-l întâmpină de la jumătatea camerei. Urându-i bun venit, îl rugă să se așeze pe o sofa de catifea rubinie. Dar Constantin Brâncoveanu rămase surprins când Mustafa capugiul îi răspunse pe un ton puțin obișnuit că nu e timp de șezut. Apoi Mustafa îi explică, pe ocolite, lui Brâncoveanu, că-i pare rău, dată fiind prietenia veche care-i leagă, să-i aducă o veste rea; dar fiind voința padișahului și deci și a lui Allah, beiul trebuie să se supună... Uitându-se în ochii celui care, uluit, începuse a desluși rostul celor îndrugate, capugiul continuă autoritar: „Nu-i așa că te supui?”. Brâncoveanu, șoptind un „da” pe care trimisul sultanului mai mult îl ghici decât îl auzi, se pomeni deodată cu năframa neagră de mătase pe umăr. Era semnul mazilirii. Sub povara atâtor gânduri ce-l năpădiseră, amețit de veste, Brâncoveanu voi să se așeze. Dar fu trezit la realitate, atunci când Mustafa îl îmbrânci energic, apostrofându-l că locul lui nu mai e acolo. Sărind la una din ferestrele palatului, Brâncoveanu încercă să strige: „Slujitori! Slujitori! Unde sunteți? Nu mă lăsați!” Dar nu răspunse nici unul, peste tot era o tăcere surdă. Porțile curții, ușile spătăriei, toate erau păzite de ieniceri. Del Chiaro, nelipsit de la ceremonialele curții, dorind să se înfățișeze, ca de obicei, domnului pentru a-i oferi serviciile, fu oprit de străjile capugiului.

Câțiva turci au fost trimiși în oraș să cheme la curte pe boierii divaniți și pe mitropolitul țării. Sosind, au fost invitați în spătărie, unde din apropierea tronului pe care cu câteva ore înainte stătuse Constantin Brâncoveanu, Mustafa Aga dădu citire firmanului împărătesc, în virtutea căruia domnul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu Basarab, era declarat hain și mazilit, iar boierilor li se cerea ca prin semnături cu aplicarea sigiliilor lor să răspundă cu viața de averea Brâncovenilor. După acest scurt și formal ceremonial, capugiul, însoțit de oamenii lui, sigilă vistieria unde se afla tezaurul țării și cămara unde se afla averea domnului.

Vestea crudă adusese de la Mogoșoaia și pe doamna Maria cu fiicele ei.

Pe drumul pieirii...

Trecuseră doar două zile de la venirea nepoftitului Mustafa Aga la București și localnicilor le-a fost dat să audă numai vești rele. Joi 24 martie se zvonise că 12.000 de turci se îndreaptă dinspre Giurgiu spre București. Într-adevăr, către amiază, imbrohorul, însoțit de câteva sute de spahii, nu câteva mii cum se auzise, își făcu apariția în capitală. Întâmpinat de boieri la Bariera Giurgiului, așa cum era obiceiul, el fu condus cu mare alai la casa vornicului Şerban Cantacuzino, nepotul stolnicului Constantin Cantacuzino. Mulțumind pentru primirea făcută, imbrohorul porunci ca după două ore boierii să se înfățișeze din nou, pentru a pune la cale alegerea noului domn.

De mult nu cunoscuse casa vornicului prezența atâtor fețe simandicoase și nici nu fusese vreodată martora alegerii domnului țării. Cronica Țării Românești a consemnat însă pentru posteritate și acest eveniment desfășurat cu totul neobișnuit. Alegerea se făcu repede, ca și cum totul fusese pregătit dinainte. Mai întâi, imbrohorul puse scurt întrebarea dacă boierii vor să-l aibă ca domn pe Mihail Racoviță, fostul voievod al Moldovei. Știa bine că răspunsul va fi negativ, însă i se datora și lui Racoviță măcar această cinste de a fi propus, dat fiind rolul activ ce-l jucase în mazilirea lui Constantin Brâncoveanu. Într-un singur glas, boierii răspunseră că vor domn pământean. Fără a fi surprins, imbrohorul își roti ochii împrejur și întrebă: „Care e marele spătar, Ştefan Cantacuzino?”. Fiul stolnicului Constantin Cantacuzino ieși dintre boieri și făcu câțiva pași spre imbrohor. Acesta, punându-i mâna pe umăr, îi zise: „Ești bei” și neavând la îndemână caftanul de domnitor, îl scoase pe al său și i-l puse pe umeri. Apoi porunci boierilor să-și ducă voievodul la Mitropolie, pentru a-l unge ca domn.

Pregătirile pentru drumul calvarului fuseseră terminate în ziua de vineri, 25 martie. Puținele bagaje, îngăduite să însoțească pe prizonieri, au fost rânduite cu grijă în cele 5-6 carete, trase pe una din aleile grădinii. Apoi, unul câte unul, cei 12 Brâncoveni își ocupară locurile. Ultimul care părăsi palatul, pe care nu avea să-l mai vadă vreodată, a fost Constantin Brâncoveanu. Înainte de a urca în caretă, îi spuse lui Ştefan Cantacuzino, care-l însoțea: „Finule Ştefan, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui, însă dacă sunt fructul răutăților omenești, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei”.

În noapte, sub paza oamenilor lui Mustafa capugiul, Constantin Brâncoveanu, doamna Maria, cei patru fii, patru gineri și una din nurori, Anița Balș, fata marelui vornic Ioniță, soția lui Constantin, cu micuțul ei fiu, numai de 7 luni, au ieșit pe Șoseaua Giurgiului, pornind calea lungă, dar bătătorită, a Istanbulului.

Peste trei săptămâni a durat călătoria. La 17 aprilie, trăsurile au intrat în orașul frumoaselor moschei, l-au tăiat de-a curmezișul și s-au oprit la poarta vestitei închisori Edicule. Despuiat până și de haina care-i acoperise trupul ostenit, fostul domn al Țării Românești fu aruncat împreună cu fiii și ginerii săi în cea mai întunecoasă celulă a temniței. Doamna Maria și jupâneasa Anița Balș cu copilul ei au fost închise într-o cameră luminoasă a unuia din turnuri. În aceeași zi au început caznele pentru a-l face pe Brâncoveanu să mărturisească unde-i sunt averile, la ce bănci și în ce țări are bani depuși. Aproape două luni au ținut torturile: fier roșu pe piept, cercuri de metal înroșite în jurul capului, și toate acestea în fața copiilor și soției.

Pe la sfârșitul lui iunie, a fost transferat într-un palat, construit la Constantinopol, în Vlahserai. Încrezător, Constantin Brâncoveanu mai nădăjduia că va putea recăpăta domnia. Își aminti chiar că în anul 1703, refuzând să dea 50 de pungi cu galbeni muftiului Fiez Effendi, care-și mărita fata, mai fusese chemat la Constantinopol. În locul celor 50 de pungi dăduse 250, însă, spre necazul dușmanilor săi, se întorsese la București, cu domnia confirmată pe viață. Speranțele îl făcură să creadă că același lucru s-ar fi putut petrece și acum. De aceea căută de îndată să reînnoade firul legăturilor lui de afaceri cu Apostol Manu din Sibiu, în privința unor sume de bani aflate la băncile din Viena și Amsterdam, precum și a averii pe care o mai deținea într-o mănăstire știută numai de ei.

Dar scrisorile au fost interceptate de turci și speranțele fostului domn se năruiră în câteva zile. La 28 iunie, întreaga familie a fost din nou întemnițată la Edicule și torturile au reînceput. Sub caznă, au fost mărturisite din nou alte averi. Dar oricât de multe ar fi fost declarate, turcii nu mai dădeau crezare lui Constantin Brâncoveanu.

La 14 august i se făgădui eliberarea imediată și poate și domnia, dacă va arăta unde sunt depuse cele 20 000 de pungi cu galbeni pe care sultanul bănuia că le are. Cerându-i-se imposibilul și sătul de atâtea chinuri, Constantin Brâncoveanu avu un moment de revoltă sufletească. Blestemă cu voce tare atât pe marele vizir, cât și pe sultan, umbra lui Allah pe pământ. Acest lucru făcu ca în aceeași zi să i se semneze sentința condamnării la moarte.

La orele 9, în dimineața de 15 august, piața de pe malul Cornului de Aur, pe care mai târziu Kemal Pașa o va transforma în grădină publică, era plină de musulmani. De jur împrejurul pieței, șiruri de ieniceri, cu iataganele lor strălucitoare, căutau să mențină ordinea în mulțimea adunată să ia parte ia unul dintre cele mai barbare spectacole.

Peste drum de Galata, într-unul din chioșcurile Seraiului, se aflau sultanul și sfetnicii lui apropiați. Privirile tuturor erau ațintite către mijlocul pieței unde se găsea călăul, cu sabia în mână, gata a îndeplini poruncile padișahului, ale muftiului sau ale marelui vizir, Ali Pașa. Lângă el, cei șase condamnați. Un semn din partea sultanului și sângeroasa tragedie începu fără nici un alt ceremonial. În aceeași clipă Brâncoveanu își îmbărbăta fiii, spunându-le: „Fiți viteji, fiii mei. Am pierdut tot ce am avut, măcar sufletele să ni le mântuim”.

Căzu mai întâi capul lui Văcărescu, sfetnicul apropiat al voievodului, apoi urmă al lui Constantin, al lui Ștefăniță și al lui Radu. Îngrozit, Mateiaș, fiul cel mai mic care abia împlinise 14 ani, se aruncă în genunchi rugând pe sultan să fie iertat. „Dă-mi voie să-mi trăiesc tinerețea - spuse el - mai bine vreau să fiu mahomedan, decât să mor nevinovat”. Schițând un gest de generozitate, sultanul îl întrebă pe fostul domn dacă îngăduie fiului său să-și schimbe religia, pentru a-și păstra viața. Împietrită de atâta durere, inima bătrânului tată nu putu fi înduplecată: „Nu - răspunse el răspicat - din sângele Brâncovenilor nimeni nu și-a pierdut credința. Să plătească nenorocitul acesta cu viața cinstea pe care voia s-o piardă”.

Rămas ultimul, Constantin Brâncoveanu își plecă singur gâtul sub paloșul călăului. După prima lovitură, capul rămase pentru o clipă spânzurat de trupul care-l purtase timp de 60 de ani. Tragedia Brâncovenilor luă sfârșit printr-un ceremonial, destul de folosit în acea vreme la Istanbul. După ce trupurile au fost aruncate în apele zbuciumate ale Bosforului, cele șase capete au fost așezate în vârfuri de sulițe și purtate pe străzile orașului până seara târziu.

Aproape 200 de ani locuitorii orașului București n-au știut că mormântul lui Constantin Brâncoveanu se află în mijlocul Capitalei. În biserica Sf. Gheorghe, ctitoria fostului domn, există două pietre funerare fără nici un fel de inscripții. Deasupra lor strălucesc două candele de argint. Una din ele păstra taina celui care-și odihnește oasele în acest lăcaș. În anul 1914, cercetările profesorului V. Drăghicescu au dat la iveală frazele încrustate cu multă migală, pe una din candele, de argintarii curții domnești: „Această candelă, ce s-au dat la Sfântul Gheorghe cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului domn Constantin Brâncoveanu-Basarab voievod și iaste făcută de doamna Măriei Sale - Maria - care și Maria Sa nădăjduiește în Domnul, iarăși să i se odihnească oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7228” (1720).

Când și cum ajunsese corpul decapitat al fostului domn în această biserică și de ce piatra nu poartă nici o inscripție? Filele îngălbenite de vreme ale cronicilor ne informează sumar. Cert este, însă, că, prin grija Patriarhiei ortodoxe din Constantinopol, trupurile celor șase martiri au fost pescuite în mare secret și duse cu greutate la Halky, una din insulele Prinkipo ale Mării Marmara, în vechea mănăstire zidită de împăratul bizantin Ioan Paleologul.

Doamna Maria, după ce fusese o bună bucată de timp sclavă în seraiul sultanului și apoi timp de 7 luni din nou închisă în temnița din Bostangi Bașa, reuși să se elibereze în martie 1715, în schimbul a 100 de pungi cu galbeni, împrumutate de la câțiva zarafi din Constantinopol.

După un exil de peste un an de zile pe țărmul Mării Negre, la Kutais în Caucaz, în toamna anului 1716, o dată cu moartea marelui vizir Ali Pașa sub zidurile cetății Peterwardin și încheierea păcii rușinoase pentru turci de la Passarowitz, căpătă permisiunea să se reîntoarcă la București. Străbătu Marea Neagră, într-o corabie cu pânze, debarcă la Varna și, la 17 octombrie, în drum spre Giurgiu, se întâlni la Răzgrad cu noul domn al Țării Romanești numit de turci, dragomanul Ion Mavrocordat. Venind împreună la București, cu învoirea acestuia, a adus trupul soțului ei și l-a îngropat în mare taină, în iulie 1720, în biserica unde se afla și astăzi.

Magazin istoric Credința noastră Apologetică