Arta ca monument al despărțirii omului de Dumnezeu

Arta

Ierodiacon Savatie Baștovoi

Arta este ceea ce a înțeles omul din despărțirea sa de Dumnezeu. Ea este drama despărțirii și a însingurării noastre. Însingurarea este tema centrală în artă și în afară de asta arta nici nu poate fi concepută. Însingurarea însă este moarte. Eminescu surprinde genial genetica artei. „Nu credeam să învăț a muri vreodată, veșnic tânăr, înfășurat în manta-mi, fruntea mea înălțam visător la steaua singurătății”. Iată strigătul, dar și scâncetul, lui Adam celui proaspăt căzut: „Nu credeam să învăț a muri vreodată!” Stupefierea lui în fața morții. Iată arta: neîmpăcarea omului cu moartea, revolta împotriva ei, suferința din cauza ei. Dar și consolarea fără ieșire, „învățarea” pasivă „de a muri”. Omul abia „a învățat a muri”, că a și uitat locul lui Dumnezeu. Fruntea sa și-o înaltă „la steaua singurătății”.

Credem că anume această înălțare a frunții este arta. Fruntea, ca simbol al înțelepciunii și al puterii, nu se mai hrănește din Dumnezeu, ci din sine însăși. „Steaua singurătății” este mai degrabă o proiecție infinită a propriei singurătăți, o absolutizare a singurătății personale, care devine centru al unui cosmos docil și disperat. Această nouă stea, singulară și personalizată, elimină, prin importanta ei, în cazul dat, toate celelalte stele, devenind, pentru personajul nostru, singurul reper în tot universul, singurul „luminător” (Fac. 1, 14-17). „Fruntea mea înălțam la steaua singurătății”. Nu ochii, ci fruntea! Omul bâjbâie lumina cu fruntea. Ochii i-au orbit atât de demult, încât el nici nu-și mai amintește de ei. El nu-și mai acordă nici o șansă de a-i recăpăta. Ne închipuim chiar orbitele lui cicatrizate. De aceea el își înaltă fruntea. Iată arta. Pe care Dumnezeu, murind, a suspendat-o.

Cu ce a împodobit omul steaua singurătății sale? Ce lucru vrednic a numit el, pentru care ar merita să trăiești? Noi zicem că merită să trăiești numai pentru lucrurile pentru care merită să mori. Vom vedea că pentru artist lucrul acesta nu este un scop, ci o metodă. Haosul și moartea face ca scopul să-și piardă importanta și sensul. Absurdul inundă existența, fără scăpare. Secolul XX este secolul absurdului, se știe, de la Camus, Sartre, până la absurdul ionescian. Dar până a i se fi dat un nume, absurdul a mustit în toată arta universală, începând cu epopeea lui Ghilgameș și până la Romeo și Julieta sau alte opere din care lipsește Dumnezeu. Și din acest punct de vedere, oamenii au avut dreptate. Pentru că absenta lui Dumnezeu poate să fie doar absurdă. Moartea este ghilotina care uniformizează toate aspirațiile noastre, și pe cele nobile și pe cele meschine, fără deosebire. Singurul lucru care ne deosebește este ceea ce lăsăm în urma noastră. Deosebirea dintre omul religios și omul necredincios este că primul trăiește pentru a-și asigura un viitor – veșnicia, iar al doilea pentru a-și asigura un trecut, gloria deșartă. viața acestuia gravitează în jurul fricii de anonimat. Frica de anonimat este ceea ce îl determină pe omul necredincios să creeze. „Pe mine mie redă-mă”, zice omul necredincios. Credinciosul zice: „Pe mine Tie redă-mă”. De aceea credinciosul nu poate fi artist. Pentru el scopul – întâlnirea cu Dumnezeu – anulează metoda, adică arta. Omul necredincios nu are scop, și de aceea, ceea ce pentru credincios este metodă pentru necredincios devine scop. El se înfige în metodă ca într-o plasă de păianjen, o plasă pe care tot el a pregătit-o și de aceea nici nu-i sesizează pericolul. Arta [de dragul artei] este neputința de a vedea departe, neputința de a vedea pe Dumnezeu. Înțepenirea în sine însuși. Toată istoria artei nu este decât o paradă a unor oameni complexați. O paradă a neputinței. O luare cu asalt a „palatului de iarnă” a conștiinței noastre. O revoluție prin care conștiința este forțată să recunoască toate aceste complexe ca pe ceva deosebit și vrednic de luat în seamă. În scrierile sale despre artă Freud numește artiștii „nebuni pe scenă”. Pentru că aici are loc o descărcare de complexe, o defulare elementară. Bucuria pe care o resimt spectatorii la o piesă de teatru se datorează anume identificării lor cu artistul și coparticipării la unele sentimente și scene de care în mod normal s-ar rușina. La vremea când făcea Freud aceste deducții, a desfrâna pe masă în bucătărie sau în stația de tramvai încă nu era un act de emancipare, ci unul de rușine. Arta este fenomenul prin care complexele suportă un proces de înnobilare până la idealizare.

După trei mii de ani de istorie a culturii, omul nu mai are ce spune lumii. El se învârte în jurul acestui bolovan, numit istorie a culturii, și vede că el, de fapt, este cu mult mai mic decât așteptările sale. El este ca o strecurătoare de brânză, care, după ce a curs zerul, s-a făcut revoltător de mică, răsturnând toate socotelile celor ce s-au strâns să o mănânce. Și omul încearcă să scoată din acest bolovan sensuri care să-i sporească valoarea. Iau naștere criticii și teoreticienii de artă. Pentru ce? Pentru a scrie tomuri în care să te convingă că „la râpa Uvedenrode/ multe gasteropode/ supraponderale/ supramuzicale” de Barbu, de fapt, ascunde înțelesuri pentru care mintea omenească încă nu s-a copt? Iar „pelicanul sau babița” lui Urmuz e așa o replică pentru care merită să deschidem o nouă epocă? Care s-a și deschis! Dar aceste nimicuri nu sunt nici măcar zerul, din care s-ar mai putea fierbe un pumn de urdă, ci, să mă iertați, poate doar ceea după care își bagă ciobanul repede mâna în lapte și aruncă.

Atunci când Dumnezeu a fost scos din universul spiritual al omului s-a produs o catastrofă firească, prin care s-a încălcat legea gravitației. Într-o societate în care pierderea primei ediții a „Florilor răului” lui Baudelaire se predă în școli văzută ca un act de vandalism, iar despre proorocul David se învață după sculptura lui Michelangelo, credem că ceea ce a avut de suferit este în primul rând simțul realității. Alienarea personală a artistului se proiectează treptat asupra societății și devine alienare colectivă. Mâzgălelile postmoderniste care cu zece ani în urmă revoltau pe orice om normal, astăzi sunt pe toate copertele caietelor și manualelor școlare sau lipite ca abțibilduri pe frigider. Ba mai mult, tapetele cu astfel de motive, care imită zidurile sau gardurile mâzgălite din orașe, decorează cât se poate de natural camerele apartamentelor. Pe mașini abțibilduri care imită o pată de vopsea scăpată din greșeală. Nu mai vorbesc de hainele pe care le poartă nu numai tinerii, ci și pensionarii. Nu demult orice tânăr ar fi considerat o mare rușine să umble cu pantalonii rupți, astăzi și-i rupe singur. Nu doar femeile, ci și bărbații se vopsesc ca clovnii. Acum câțiva ani să ieși cu cârnatu-n stradă era un act de bădărănie, astăzi ies și cu cartofii prăjiți și se mândresc. Asta reprezintă pentru ei un statut social superior! Sub ochii noștri și cu noi înșine se petrece o alienare totală. Trăim printre panouri care promovează tampoane femeiești și prezervative. Ne uităm cu admirație cum o femeie la televizor își rade părul de pe picioare sau își găurește cariile. Ne-am coborât în mizeria pe care se rușina să o spună până și soția șotului. Douăzeci de ani în urmă, acestea ar fi fost scene de comedie franțuzească, astăzi ele sunt viața noastră. Ne-am îndobitocit atât de tare încât nu mai știm să ne folosim propria libertate. Despre ce libertate vorbește omul contemporan, atunci când zece ore pe zi se uită la filme în care prin hohote de râs i se dictează când să râdă? Unde e scara valorilor? Unde sunt idealurile? Da, omul a scăpat de sub „tirania religiei”! Arta a învins! A triumfat asupra religiei! Numai că, la rândul ei, a devenit ea însăși religie, o religie vicleană și tiranică. O religie a distrugerii. Trăim într-o societate tiranizată de artă.

Artistul ca erou care salvează sufletul încătușat de dogmele religioase este un produs al apusului, al Italiei catolice. Renașterea nu a apărut în Grecia ortodoxă, de exemplu, cultură care a suferit de antropocentrism până la creștinare, nu în mai mică măsură decât cea romană. Ortodoxia nu a asuprit niciodată cultura, ci dimpotrivă, a folosit-o în predica sa. Constantin cel Mare a fost un fin iubitor de cultură și și-a împodobit palatul cu lucrările artiștilor vremii. Să se vadă cuvântul Sfântului Vasile cel Mare către tineri, „despre felul cum să ne folosim de scrierile păgâne” și vom înțelege că în condițiile Bisericii canonice sufletul pur și simplu nu are de ce să se elibereze, căci toată libertatea i-a fost dată. În Ortodoxie nu există respingere, ci doar selecție. Nu cunoaștem în istoria Bisericii Ortodoxe nici un Savonarola. Credem că o întoarcere atât de ostentativă la motivele și idealurile artei romane de până la creștinare, adică la antropocentrismul și erotismul, cu scop pronunțat demitizant, cum a făcut-o arta Renașterii, a fost cu putință anume în contextul și datorită vieții dezordonate a clerului catolic din acea perioadă. Demitizarea s-a produs mai întâi în sânul așa-zisei biserici, prin încălcarea fecioriei impuse preoților (contrar învățăturii apostolice) și prin alte fărădelegi, cum ar fi ucideri, jafuri, vinderea indulgentelor, infailibilitatea papală etc. Iar faptul că Michelangelo pictează personajele biblice goale este, desigur, o formă de parodiere a stării bisericii catolice. Goliciunea este, de fapt, a preoților. Artiștii bat fără nici un fel de scrupule toate idealurile creștine, pentru că au văzut aceasta la preoții și cardinalii catolici. Artiștii se revoltă, dar nu corectează. Pentru că ei înșiși erau la fel. Ei erau stricați și așteptau un prilej bun pentru a da frâu stricăciunii. Și ei găsesc acest prilej: lupta împotriva minciunii. Dar sub masca nobleței ei vor săvârși răutate, atât pentru ceilalți, cât și pentru ei înșiși. Să nu uităm însă că acești artiști ai Renașterii, cât și mai târziu un Rousseau sau Diderot s-au revoltat și au căutat eliberare anume de mentalitatea catolică. Noi însă ne-am însușit ateismul lor pe nedrept, gratie abilității propagandei ateiste, care s-a străduit să prezinte creștinismul ca pe un amalgam al aberațiilor întâlnite în toate confesiunile, confesiuni pe care Biserica Ortodoxă le blestemă.

De cine ne eliberăm noi, ortodocșii? De propria libertate. De Dumnezeu. Ne revoltăm împotriva noastră. Dacă vom citi măcar trei pagini de dogmatică ortodoxă vom vedea că ne-am batjocorit pe noi înșine, fără să știm și, desigur, fără să vrem. Dogmele ortodoxe formulează năzuințele cele mai nobile pe care le poate avea un om și exprimă forma desăvârșită a gândirii logice. Atunci când Fericitul Augustin a cunoscut Biserica el s-a rușinat și a zis: „Mulțumesc Tie, Doamne, că ceea ce am hulit eu nu a fost Biserica Ta, ci numai închipuirea mea greșită despre ea”. Dacă omul-artist revoltat împotriva dogmelor Bisericii ar citi aceste trei pagini de dogmatică el ar afla că în Ortodoxie există dogma despre voința liberă a omului pe care nici măcar Dumnezeu nu poate s-o încalce. Există dogma despre asemănarea omului cu Dumnezeu, care presupune în om, pe lângă altele, și însușirea de a crea sau recrea. Ce va rămâne atunci din filosofia lui despre tirania dogmelor? Dogma vine și zice: „folosește-ți voința liberă, nu te lăsa tiranizat de ideea curentului X, nu zăbovi în neștiință, eliberează-te!” Omul se teme să afle că ceea ce a gândit el despre Dumnezeu este fals. Că Dumnezeu s-ar putea dovedi a fi bun. Omul se teme să meargă la întâlnire cu Cel pe care L-a vorbit de rău mai înainte de a-L fi cunoscut. Omul e mândru, el se teme să se întâlnească cu Creatorul. Pentru că el a furat hainele Lui și a mers cu ele la bal. El a furat numele Lui și a scos bani din bancă și a semnat afaceri care nu-i aparțin. Omul a făcut datorii enorme și s-a lăudat tuturor că este el stăpânul. Iar acum el a aflat că Adevăratul Stăpân l-a chemat la El și înnebunește de rușine. El își caută motive pentru a se mai retine. El inventează minciuni. El se împotrivește și vorbește de rău pe Stăpân. Pentru că el crede că Stăpânul îl cheamă ca să-l mustre. Stăpânul însă îl cheamă ca să-l facă moștenitor.

Artistul se revoltă cerându-și dreptul de a desena oameni pe hârtie. Dumnezeu, însă, ne cheamă să ne recreăm pe noi înșine, să zidim o făptură nouă. Artistul își cere dreptul de a-și imagina ce este dincolo de stele. Dumnezeu ne invită să ne facă puternici încât să mutăm cerul și pământul cu palma, cum a făcut Ilie. Artistul își cere libertatea de a bea rachiu de prune la un vernisaj cu femei stafidite, iar Dumnezeu îl invită să stea la sfat cu îngerii. Ce rău ne vrea Dumnezeu?

Lumea a sărăcit enorm datorită mentalității sale „artistice”. Omul modern suferă de sindromul Midas, totul de ce se atinge se preface în artă. viața însăși a devenit o artă, o artă proastă. Omul nu-și mai trăiește viața sa reală, ci o viață virtuală. El este tiranizat de idei care îl smulg realității. El este hărțuit de aceste idei, oricât de frumoase n-ar părea ele. Dar poate că ele sunt prea frumoase, inutil de frumoase? Nici măcar. Cum frumusețea și scumpetea aurului a devenit blestem pentru Midas, tot așa arta a devenit blestem pentru noi. Cum aurul în sine nu are nici frumusețe nici folos, ci numai prin ceea ce se poate obține pe el, prin convenție, este folositor, așa și arta este fără vreun folos. Și așa cum Midas ar fi dat un munte de aur pentru un pahar de apă, tot așa și noi va veni vremea când nu vom putea schimba toată frumusețea lumii pe un gât de „apă vie” (Ioan 4, 10) pe care ne-a adus-o Hristos.

Arta n-ar trebui să fugă de cunoaștere, așa cum se întâmplă în arta modernă, când aceasta s-a detașat de filosofie, adică de rațiune, și construiește un fals limbaj al emoțiilor și sentimentelor. Nu trebuie să fie nici ermetică și ocultă, cum propovăduiesc unii. Ci în toate trebuie să fie clară ca diamantul, prin aceasta să-și motiveze dreptul la existentă. În genere, nici o activitate umană n-ar trebui să fie îndreptată împotriva cunoașterii. Cunoașterea este cel mai nobil scop la care am fost chemați. „Cu cât cunoști mai mult, cu atât iubești mai mult”, spunea Da Vinci. Și ea începe de la a te cunoaște pe tine însuti. Înțeleptul Socrate, cunoscându-se pe cât i s-a putut, până la Hristos, „a cunoscut că nu cunoaște”. „Eu știu că nu știu”, iată începutul înțelepciunii, drumul smereniei. Căci după ce vom descoperi că în noi nu este plinătatea cunoașterii, ne vom îndrepta să o căutăm acolo unde ni s-a spus că este – în Dumnezeu. Iar după ce ne vom convinge că Dumnezeu este Cunoașterea, Îl vom aduce în inimile noastre, după cum El Însuși a făgăduit. Și așa vom ajunge să ne cunoaștem cu adevărat pe noi înșine, ca ființe capabile de îndumnezeire. Ca temple în care a iubit să se sălășluiască Dumnezeu, pentru a ne umple de putere și nemurire în veac!

Credința noastră Apologetică