Canonul Noului Testament

Cum și când s-a format Noul Testament

Bogdan Mateciuc

Noul Testament, a doua parte a Bibliei sau Sfintei Scripturi, este o colecție de 27 de cărți: cele patru Evanghelii care cuprind învățăturile și faptele Domnului Iisus Hristos, urmate o serie de epistole ale Sfinților Apostoli adresate unor biserici locale din primul secol, și de cartea Apocalipsei.

Cuvântul „testament” din denumirea celor două secțiuni ale Scripturii are înțelesul de „legământ”, în sensul că, în perioada Vechiului Testament, Dumnezeu a făcut un legământ cu poporul evreu, poporul ales pentru a-l da pe Mântuitorul lumii, iar după venirea Lui, Dumnezeu a făcut un noul legământ, de data aceasta cu toți cei ce cred în Iisus Hristos, pentru primirea binecuvântărilor dumnezeiești și a vieții veșnice.

Structura ambelor Testamente - ce cărți intră în aceste două colecții de scrieri - a fost decisă, pentru Vechiul Testament, pe baza tradiției iudaice, iar în cazul Noului Testament, pe baza Tradiției Bisericii din primele secole creștine.

În cazul evreilor, înainte de a exista scrierile din Testamentul lor, relatările respective au circulat pe cale orală și ulterior au fost așternute în scris.

În ceea ce privește cărțile Noului Testament, deși Biserica primară folosea Vechiul Testament, Sfinții Apostoli nu au lăsat în urma lor un set definit de cărți care să fie folosite în Biserică. Asemenea Vechiului Testament, Noul Testament s-a dezvoltat în timp.

La început, în primele comunități creștine, alături de Vechiul Testament circulau și scrierile Sfinților Apostoli. Epistolele Sfântului Pavel deja circulau împreună spre sfârșitul primului secol. La începutul secolului al doilea, Sf. Iustin Martirul vorbește despre „memoriile Apostolilor”, pe care creștinii le numeau „Evanghelii” și cărora li se acorda aceeași valoare ca și Vechiului Testament.

Începând din secolului al doilea însă, s-a conturat o problemă care în timp a devenit tot mai mare: sectele paralele cu Biserica lansau scrieri care, la un moment dat, au ajuns să producă confuzie printre creștini întrucât unele erau semnate cu numele Sfinților Apostoli.

În același timp, de la sfârșitul primului secol și în secolele 2 și 3, urmașii Apostolilor scriseseră și ei cărți de învățătură, așa încât în primele secole se aflau în circulație prin bisericile locale multe numeroase scrieri, unele ortodoxe, altele neortodoxe. Această situație a condus la necesitatea stabilirii unui canon care să delimiteze cărțile bune de cele ne-bune.

În treacăt fie spus, înșelătoriile religioase prin scris au continuat mult timp în istorie. După perioada tulbure a Bisericii primare, în epoca modernă au răsărit alți inițiați care au pretins că scriu texte sfinte inspirate de Dumnezeu. Două exemple sunt „profetul” mormon Joseph Smith la anul 1840 (autor al Cărții lui Mormon), și ungurul transilvănean Edmond Szekely care a scris în anul 1937 „Evanghelia eseniană a păcii”, citată frecvent pe site-urile de nutriție ezoterică.

Primul care a încercat să stabilească un canon al Noului Testament a fost Origen din Alexandria, în preajma anului 200. El a fost un învățat, cunoscător deopotrivă al credinței creștine, dar și al filosofiei păgâne. Origen a alcătuit un canon care cuprindea toate cărțile actuale din Noul Testament, cu excepția a patru: Iacov, 2 Petru și 2 și 3 Ioan. Totodată, canonul lui Origen includea Păstorul lui Herma care la acea vreme era folosită în multe comunități creștine.

Trebuie menționat că în acea perioadă circulau și numeroase Evanghelii, unele conținând relatări și învățături vădit eretice cu privire la persoane și viața Mântuitorului. Numărul Evangheliilor în circulație în secolul al doilea era de aproape o sută.

Cele patru Evanghelii devenite ulterior canonice au fost indicate pentru prima oară de Sf. Irineu, în jurul anului 160. În preajma anului 200, fragmentul Muratorian ne arată că exista un set de scrieri creștine similar cu Noul Testament de astăzi, care includea patru Evanghelii. Astfel, deși discuțiile privind canonului creștin au continuat și în secolul patru, deja la aceea dată se cunoșteau mare parte dintre cărțile componente. Cu toate acestea, o hotărâre finală a Părinților Bisericii nu exista încă.

În epistola sa de Paști, în anul 367, Sf. Atanasie din Alexandria oferă o listă a cărților care aveau să devină Noul Testament, și folosește, cu privire la ele, expresia „[sunt] canonizate” (kanonizomena).

Sinodul african de la Hippo, din 393, a aprobat Noul Testament așa cum îl cunoaștem astăzi, împreună cu versiunea Septuaginta (traducerea greacă) a Vechiului Testament, hotărâre care a fost întărită de sinoadele din Cartagina din anii 397 și 419. Aceste sinoade s-au desfășurat sub conducerea Fericitului Augustin, care a considerat că problema canonului Noului Testament este de acum rezolvată. Papa Damasus I, la sinodul de la Roma din 382, emite și el o listă a canonului, identică cu cea confirmată la Cartagina. În 405, Papa Inocențiu I îi trimite unui episcop din Galia o listă identică a canonului Noului Testament. Oricum, toate aceste menționări și sinoade nu au făcut altceva decât să confirme Tradiția Bisericii în privința cărților de citit și folosit în Biserică. Astfel, în secolul al patrulea, problema canonului era deja decisă în partea apuseană a Imperiului Roman, în timp ce în răsărit problema a fost rezolvată un secol mai târziu, când cartea Apocalipsei a fost acceptată definitiv în Sfânta Scriptură.

Așa cum am arătat, necesitatea stabilirii unui canon a izvorât din cauza numărului mare de scrieri din epocă și a confuziei pe care acestea o creau în rândul credincioșilor. Sectele nou apărute nu se abțineau de la nici o contrafacere pentru a-și răspândi ereziile, ajungând chiar să le semneze, în unele cazuri, chiar cu numele Sfinților Apostoli.

Scrierile în circulație în acea perioadă se pot încadra în trei categorii generale:

a. Scrierile apostolice

b. Scrierile Părinților ante-niceeni

c. Scrierile false sau eretice

Dacă scrierile apostolice au fost scrise în primul secol, în cazul scrierilor din categoria a doua și a treia nu exista o delimitarea temporală clară. Începând din secolul al doilea înflorește o literatură creștină din ce în ce mai variată, incluzând învățături atât ortodoxe, cât și eretice.

Mai mult, unele liste ale scrierilor canonice, întocmite în acea perioadă, conțineau și alte cărți decât cele canonice de astăzi, și lăsau pe dinafară scrieri considerate canonice acum.

Un exemplu este Codex Sinaiticus care, alături de scrierile canonice de astăzi, includea și Păstorul lui Herma și Epistola lui Barnaba. La fel, Codex Claromontanus includea, pe lângă Păstorul lui Herma, și Faptele lui Pavel.

Epistolele întâia și a doua ale lui Clement, Păstorul lui Herma, Didahiile, Epistola lui Barnaba, Apocalipsa lui Petru, Proto-Evanghelia lui Iacov și a Treia Epistolă către Corinteni au fost considerate canonice multă vreme, unele ieșind din uzul Bisericii destul de târziu, abia spre secolul al optulea.

Dintre cărțile din a doua și a treia categorie, voi menționa aici pe cele mai cunoscute.

Evanghelii

1. Evangheliile copilăriei lui Iisus. Lipsa informațiilor despre copilăria Mântuitorului a condus la apariția multor scrieri care încercau să completeze golul:

- Evanghelia copilăriei a lui Iacov (Proto-Evanghelia lui Iacov)

- Evanghelia copilăriei a lui Toma

- Evanghelia lui Pseudo-Matei (Evanghelia copilăriei a lui Matei sau Nașterea Mariei și copilăria Mântuitorului - o combinație a celor două de mai sus)

2. Evanghelii creștine iudaice. Scrieri produse de grupări timpurii iudaizante, cu un mare accent pe ținerea tradițiilor evreiești:

- Evanghelia evreilor

- Evanghelia nazarinenilor

- Evanghelia ebioniților

3. Evanghelii rivale Evangheliilor canonice. Acestea reprezentau versiuni ale Evangheliilor, corectate de diferite secte:

- Evanghelia lui Marcion

- Evanghelia lui Mani

- Evanghelia lui Apeles

- Evanghelia lui Vardesanis

- Evanghelia lui Vasilide

- Evanghelia lui Cerint

4. Evangheliile zicerilor (parabolele sau spusele lui Iisus). Cea mai cunoscută este Evanghelia lui Toma.

5. Evangheliile patimilor. Acestea detaliau prinderea, răstignirea și învierea Mântuitorului:

- Evanghelia lui Petru

- Evanghelia lui Nicodim (Faptele lui Pilat)

- Evanghelia lui Bartolomeu

- Învierea lui Iisus Hristos (se afirmă în ea că este după Bartolomeu)

Scrieri gnostice

În epoca modernă au fost descoperite numeroase scrieri de inspirație gnostică, cele mai cunoscute fiind cele de la Nag Hammadi. Acestea erau menite să transmită viziunea gnostică asupra învățăturilor Mântuitorului, precum și forma gnostică a credinței creștine.

- Apocrifa lui Iacov (Cartea secretă a lui Iacov)

- Cartea lui Toma Necredinciosul

- Dialogul Mântuitorului

- Evanghelia lui Iuda

- Evanghelia Mariei (Magdalena)

- Evanghelia lui Filip

- Evanghelia greacă a egiptenilor (diferită de Evanghelia coptă a egiptenilor)

- Înțelepciunea lui Iisus Hristos

- Evanghelia Adevărului

- Apocalipsa gnostică a lui Petru (diferită de Apocalipsa lui Petru)

- Pistis Sophia

- Al doilea tratat al lui Set cel Mare

- Apocrifa lui Ioan (Evanghelia secretă a lui Ioan)

Fapte

Acestea prezintă fapte din viața Apostolilor și abundă în relatări supranaturale. Se pare că aproape jumătate dintre acestea au fost scrise de Leucius Carinus, aparent un însoțitor al Sf. Apostol Ioan.

- Faptele lui Andrei

- Faptele lui Barnaba

- Faptele lui Ioan

- Faptele martirilor

- Faptele lui Pavel

- Faptele lui Pavel și Tecla

- Faptele lui Petru

- Faptele lui Petru și Andrei

- Faptele lui Petru și Pavel

- Faptele lui Petru și a celor doisprezece

- Faptele lui Filip

- Faptele lui Pilat

- Faptele lui Toma

Epistole

- Epistola lui Barnaba*

- Epistolele lui Clement (I și II)*

- Epistola corintenilor către Pavel

- Epistola lui Ignatius către smirneeni*

- Epistola lui Ignatius către tralieni*

- Epistola lui Policarp către filipeni*

- Epistola către Diognet*

- Epistola către laodiceeni (semnată Pavel)

- Epistola către Seneca cel Tânăr (semnată Pavel)

- A treia epistolă către corinteni - acceptată de unii din Biserica Armeană

Apocalipse

- Apocalipsa lui Pavel (diferită de Apocalipsa coptă a lui Pavel)

- Apocalipsa lui Petru (diferită de Apocalipsa gnostică a lui Petru)

- Apocalipsa lui Pseudo-Metodiu

- Apocalipsa lui Toma (Descoperirea lui Toma)

- Apocalipsa lui Ștefan (Descoperirea lui Ștefan)

- Prima apocalipsă a lui Iacov (Prima descoperire a lui Iacov)

- A doua apocalipsă a lui Iacov (A doua descoperire a lui Iacov)

- Păstorul lui Herma*

Diverse

- Constituțiile apostolice*

- Canoanele Apostolilor

- Peștera comorilor

- Literatura clementină*

- Didahiile* (foarte probabil primul catehism scris)

- Liturghia Sf. Iacov*

- Martiriul lui Policarp*

- Pocăința lui Origen

- Rugăciunea lui Pavel

Fragmente

- Evanghelia secretă a lui Marcu

Din lista de mai sus, Biserica le consideră pe cele marcate cu asterisc (*) ca fiind „bune de citit”, dar fără autoritate dogmatică. Celelalte sunt considerate eretice. Pentru o prezentare mai amplă a apocrifelor Vechiului și Noului Testament, apăsați aici.

Există astăzi secte care încearcă să facă din Sfânta Scriptură dreptarul absolut al învățăturilor și practicilor creștine. Realitatea arată însă că, ruptă de restul Tradiției, Biblia poate fi manipulată în orice chip și folosită pentru susținerea celor mai bizare învățături: botezul pentru morți (ca mormonii), ținerea sâmbetei (ca adventiștii), un nou botez cu Duhul Sfânt (ca penticostalii), adresarea către Dumnezeu folosind un nume (ca iehoviștii), justificarea sodomiei și căsătoriile între sodomiți (homosexuali) și altele... Asemenea idei, toate „biblice”, sunt propovăduite astăzi de un număr tot mai mare de secte.

În același timp, aceste grupări sunt pe o poziție inconsecventă: pe de-o parte, ele resping Biserica din vechime, considerând că aceea a căzut de la credința corectă după moartea Apostolilor, pe de altă parte se folosesc de Biblia decisă de acea Biserică, cred în învățătura Sfintei Treimi și țin data Nașterii Domnului decise de acea Biserică „decăzută”.

Ca să înțelegem ce este Biblia și cum trebuie folosită, trebuie să cunoaștem cum a apărut ea. Cunoscând ce este și cum a apărut ea în istoria și în sânul Bisericii, putem evita greșeala acestor grupări religioase de a așeza Biblia deasupra Bisericii și nu invers.

Cercetarea istoriei Bisericii primare ne arată un lucru: Sfânta Scriptură este produsul tradiției Bisericii care, prin Sfinții Părinți, a stabilit în primele secole creștine ce este și ce nu este „Scriptură”.

Credința noastră Apologetică